Pretentii civile. Speta. Decizia 1483/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA NR. 1483/R-CM
Ședința publică din 23 Octombrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Daniel Radu președinte secție
JUDECĂTOR 2: Jeana Dumitrache
JUDECĂTOR 3: Florina Andrei
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții DIRECTIA NATIONALA ANTICORUPTIE, B,--81, sector 1, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE INALTA C DE CASATIE SI JUSTITIE, B,-, sector 5 și de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.966/CM din 01 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns consilier juridic pentru recurentul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în baza împuternicirii nr.5266/III/5/2009 din 22.10.2009, lipsă fiind recurenții-pârâți, intimata-reclamantă, intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice A, intimatul-chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice și expertul în domeniul discriminării Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosar s-au depus concluzii scrise din partea Ministerului Finanțelor Publice.
Reprezentantul recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești depune la dosar delegație de reprezentare și precizează că din eroare a fost trecut alături de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cererea de recurs, având în vedere că nu a fost parte la instanța de fond. Precizează că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestora.
Reprezentantul recurentului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești solicită admiterea recursurilor formulate de pârâți așa cum au fost motivate în scris și pe fond respingerea acțiunii reclamantei. În subsidiar, solicită schimbarea sentinței de fond în sensul admiterii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
CURTEA:
Deliberând, asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2009, reclamanta a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, în calitate de chemat în garanție, solicitând obligarea în solidar a pârâților la plata actualizată la zi cu indicele de inflație a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50%, calculat la indemnizația brută de încadrare începând cu 01.08.2008 și în continuare, precum și la plata sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, calculat la salariul de încadrare brut lunar, începând cu data de 01.08.2008 și în continuare, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
S-a solicitat de asemenea obligarea pârâtei Direcția Națională Anticorupție să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
De asemenea, s-a solicitat citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a activat ca personal auxiliar de specialitate, respectiv prim-grefier la Tribunalul Argeș, până la data de 01.08.2008, iar de la data de 01.08.2008 îndeplinește funcția de grefier sef serviciu la Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, potrivit deciziei nr.288/28.07.2008 a Procurorului Sef al Direcției Naționale Anticorupție.
Prin acțiuni introduse la instanță reclamanta a solicitat creșteri salariale, fiind obligați Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Argeș la plata drepturilor ce i se cuvin, aceleași acțiuni fiind admise și pentru personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.
A susținut reclamanta că prin excluderea sa de la creșterile salariale acordate după data de 01.08.2008 categoriilor de personal din cadrul parchetelor, respectiv personalul auxiliar de specialitate, s-a creat un caz de discriminare.
La data de 16.02.2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a fost invocat în primul rând excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de disp.art.25 din Decretul nr.31/1954 și art.3 (81) din nr.HG34/2008, cu motivarea că în realitate rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului general consolidat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite precum și a proiectelor bugetelor locale.
Atribuții în angajarea și salarizarea reclamantei în cauza de față o are Ministerul Public, între reclamantă și această instituție intervenind raporturile de muncă.
S-a invocat de asemenea inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.
La data de 4.03.2009, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca inadmisibilă, susținând în primul rând că prin decizia nr.821/3.07.2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 și disp.art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale, astfel că se impune aplicarea dispozițiilor art.31 din Legea nr.47/1992.
În ceea ce privește primul capăt de cerere prin care s-a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%, calculat la indemnizația brută de încadrare, începând cu 01.08.2008 și în continuare, s-a arătat că decizia 21/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în dosarul nr.5/2008, trebuie interpretată în sensul că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare psihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, dar numai până la abrogarea Legii nr.50/1996 prin nr.OG8/2007, aprobată prin Legea nr.247/2007.
Referitor la capătul doi din acțiune privind obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, calculat la salariul de încadrare brut lunar, începând cu data de 01.08.2008 și în continuare, s-a arătat că prin admiterea prezentei acțiuni s-ar adăuga de către instanță la legea specială de salarizare a personalului auxiliar.
Astfel, pârâtul a susținut că în cauza de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% personalului auxiliar din justiție, reclamanta nefiind nici funcționar public cu statul special și nici personal civil într-o instituție militară, acordarea sporurilor solicitate fiind de competența exclusivă a puterii legislative.
Pârâtul a solicitat respingerea capătului de cerere privind plata drepturilor bănești actualizate cu rata inflației, având în vedere că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, iar în ceea ce privește operarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă s-a susținut, în raport de disp.art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976, că singura categorie de drepturi bănești ce se poate înscrie în carnetul de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Sporul solicitat de reclamantă este un drept salarial ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se include în aceasta.
Odată cu întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus la dosarul cauzei și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii, chematul în garanție să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantei.
La data de 06.03.2009, pârâta Direcția Națională Anticorupție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantă.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, privind acordarea sporului de suprasolicitare neuropsihică, având în vedere decizia nr.21/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a arătat că instanța poate face aplicarea art.329 alin.3 teza a II - Cod procedură civil, iar referitor la acordarea sporului de 15% s-a susținut că nu poate fi acordat personalului auxiliar din A, în raport de disp.art.3 alin.1și 3 din nr.OG19/2006 și art.15 din nr.OG6/2007.
În ceea ce privește pretinsa discriminare invocată în acțiune, pârâta a arătat că prin deciziile 818-821/2008 ale Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art.1 art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale.
La aceeași dată pârâta Direcția Națională Anticorupție a depus la dosarul cauzei și o cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii, chematul în garanție să ia act de obligativitatea inițierii și adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamantei.
La data de 15.04.2009, chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, cu motivarea că între Ministerul Economiei și Finanțelor și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu există nici o obligație de garanție, iar simplul fapt că ordonatorul principal de credite nu ar fi acordat reclamantei drepturile salariale cuvenite nu îi conferă acestuia nicio garanție legală din partea Ministerului Economiei și Finanțelor pentru eventualele sume de bani ce ar trebui plătite.
Prin încheierea din data de 28.05.2009, instanța a dispus unirea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu fondul cauzei.
Prin sentința civilă nr.966/CM din 1 iunie 2009, Tribunalul Argeș - Secția Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a respins cererile de chemare în garanție formulate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție.
A fost admisă acțiunea și obligați pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție să plătească reclamantei sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 01.08.2008 și pentru viitor, ce urmează a fi actualizat cu indicele de inflație la data pății efective.
Aceiași pârâți au mai fost obligați să plătească reclamantei sporul de confidențialitate în cuantum de 15% calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 01.08.2008 și pentru viitor, ce urmează a fi actualizat cu indicele de inflație la data pății efective.
Pârâta Direcția Națională Anticorupție a fost obligată să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice a fost admisă, avându-se în vedere că această instituție nu are calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic cu părțile din proces, astfel că nu poate sta în judecată. Drepturile solicitate sunt doar de natură salarială, iar într-o asemenea acțiune părți în proces sunt numai reclamanta și pârâții care au atribuții în ceea ce privește salarizarea acesteia, având în vedere că într-un proces calitatea de pârât poate aparține numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut un drept. Pe de altă parte, având în vedere disp. art. 18 și 20 din Legea 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor anuale bugetare anuale și examinând execuția bugetară.
Pentru aceste motive instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și pe cale de consecință a respins cererile de chemare în garanție a acestuia formulate de pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție.
În ceea ce privește fondul cauzei s-a reținut că reclamanta este personal auxiliar de specialitate în cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, începând cu data de 01.08.2008, potrivit deciziei nr.288/28.07.2008 a Procurorului al Direcției Naționale Anticorupție (fila 5).
Prin acțiunea de față reclamanta a solicitat, în primul rând, obligarea în solidar a pârâților la plata actualizată la zi cu indicele de inflație a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50%, calculat la indemnizația brută de încadrare începând cu 01.08.2008 și în continuare.
Potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Este adevărat că prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea si completarea Legii nr.50/1996, art.47 din Legea nr.50/1996 a fost abrogat expres.
Însă, procedându-se astfel au fost încălcate atât normele constituționale de principiu referitoare la delegarea legislativă cât și dispozițiile Legii nr. 125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe.
Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituție, ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și condițiile prevăzute de aceasta.
Ori, prin art.1 pct.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat sa emită ordonanțe doar cu privire la modificarea si completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicata.
Cu toate acestea, prin nr.OG83/2000 s-a procedat si la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art. 56-62 ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, modificarea, completarea si abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzuta decât posibilitatea modificării si completării legii, prin ordonanța emisa in temeiul legii a avut loc si abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
S-a remarcat în acest context, că acolo unde legiuitorul a avut intenția să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta in cuprinsul legii de abilitare.
Față de cele de mai sus, întrucât abrogarea realizata prin nr.OG83/2000 este nelegală, instanța a apreciat ca întemeiată acțiunea reclamantei în ceea ce privește plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamantă, fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin abrogarea art.47 din Legea nr. 50/1996 reclamanta a fost lipsită de proprietatea asupra acestui bun. Or, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția europeană a drepturilor omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Mai mult, în perioada respectivă drepturile salariale ale magistraților au fost majorate astfel că abrogarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică apare cu atât mai lipsită de utilitate publică.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Astfel, instanța a reținut că există conflict între art.1 pct.42 din OG nr.83/2000, care a abrogat art.48 din Legea nr.50/1996 și art.1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a da preponderență și a lua aplicarea acestui din urmă text.
În cauză sunt incidente și dispozițiile Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice care la art.19 pct.3, stabilește că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că înlăturarea unui spor a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Mai mult, faptul că reclamanta este îndreptățită să primească acest spor de risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a OG 83/2000, a fost recunoscut chiar de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.21, pronunțată la data de 10.03.2008, în cadrul soluționării recursului in interesul legii promovat pentru clarificarea acestui aspect, de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Așa fiind, instanța a admis acțiunea și a obligat pe pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție să plătească reclamantei sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 01.08.2008 și pentru viitor, ce urmează a fi actualizat cu indicele de inflație la data pății efective, în temeiul disp. art.161 alin.4 Codul muncii.
Reclamanta a solicitat și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, calculat la salariul de încadrare brut lunar, începând cu data de 01.08.2008 și în continuare, actualizat cu indicele de inflație la data plății efective.
Cu privire la această solicitare, instanța a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului din justiție (instituții finanțate de la bugetul de stat), îndeplinind funcția de grefier șef, raportul juridic de muncă al acesteia fiind guvernat de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află aceasta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările si criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea fortei de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
In speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 și art. 9 din Hotărârea consiliului Superior al Magistraturii nr.145/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului auxiliar de specialitate ) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit c din Legea nr. 108/1999), etc.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică, ori nefiind demnitar public, aceasta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, att.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, arf.3 din G nr.l9/2006, art.15 alin.1 din G nr. 6/2001,art.20 alm.3 din Legea nr. 656/2002, art.15 din G nt.64/2006, ari.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Intr-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 si art.295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acesteia, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unitatii bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamantă.
Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamantei, implicit și de drept a instituit și o obligație de plata ( o contraprestație salariala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial ). In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică si legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamanta se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar si cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Insă, este de remarcat că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații, în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului bugetar, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio- profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezulta că reclamanta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii sale, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidentialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Intr-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari, a procurorilor, a personalului auxiliar) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestatie salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.
Deci, nu poate fi invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamantei pentru a încerca justificarea discriminării acesteia, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu si în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanta este în mod evident discriminată, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului din sectorul bugetar. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Deci, reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.l, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât i-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului ca nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin. l din OG nr.137/2000).
Existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile art 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminarea); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.l lit a, art.40 alin.2 lit c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. l din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. l, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. l și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 alin 1 din G nr.137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.l, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta nu.
Potrivit art.2 pct. l din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Pârâții Ministerul Public și Direcția Națională Anticorupție au susținut că prin deciziile nr.818-821/2008 ale Curții Constituționale s-au declarat neconstituționale prevederile art.1 alin.2, art.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, însă doar în sensul în care instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Față de aceste considerente și în raport de obligația instituită reclamantei prin art.78 alin 1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Hotărârea consiliului Superior al Magistraturii nr.145/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al personalului auxiliar de specialitate, raportat la discriminarea creată acesteia prin acordarea sporului de confidențialitate celorlalte categorii socio-profesionale pentru care este prevăzută obligația, instanța a apreciat ca întemeiată cererea acesteia.
Constatându-se că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de spor de confidențialitate, instanța a dispus ca sporul să fie acordat acesteia în continuare atâta timp cât va subzista obligația de a păstra confidențialitatea.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.I din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din odul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
În consecință au fost obligați pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție să plătească reclamantei sporul de confidențialitate în cuantum de 15% calculat la salariul de bază brut lunar, începând cu data de 01.08.2008 și pentru viitor.
Ținând cont de dispozițiile art.161 alin.4 din Codul muncii, s-a dispus ca sumele ce vor fi acordate cu acest titlu să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, iar în baza art.40 alin.2 din Codul munciia fost obligată pârâta Direcția Națională Anticorupție să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantei.
Împotriva sentinței civile nr.966/CM/1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă au declarat recurs, în termen legal, pârâții Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care au criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate.
În recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție apare și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești.
Direcția Națională Anticorupție a criticat hotărârea atacată, în esență, pentru următoarele motive de nelegalitate:
- prima instanță în mod nelegal a obligat recurenta sus-citată la plata dreptului bănesc de 50% reprezentând spor de suprasolicitare neuropsihică în favoarea reclamantei, fără să aibă în vedere decizia din 27 mai 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, care a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acesteia;
- tribunalul în mod nelegal a obligat Direcția Națională Anticorupție la plata sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, fără să aibă în vedere că reclamanta nu ocupă un post într-o specialitate care-i conferă dreptul la acest spor și petenta nu lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege, de contractul colectiv de muncă ori individual de muncă, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile acordării sporului de confidențialitate;
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că prin Deciziile nr.818-821/2008, Curtea Constituțională a admis excepțiile de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și ale art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sunt neconstituționale.
De asemenea s-a menționat și Decizia din 27 mai 2009 Curții Constituționale care a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Tot în dezvoltarea acestui motiv de recurs se precizează că nr.OG19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, așa cum a fost aprobată prin Legea nr.444/2006, nu cuprinde și personalul din justiție pentru acordarea sporului de confidențialitate, iar bugetul aprobat al Ministerului Justiției nu are aceste sume disponibile, deoarece nu au fost prevăzute.
În concluzie, pârâta Direcția Națională Anticorupție a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fond respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei.
Prezentul recurs al pârâtei Direcția Națională Anticorupție a fost încadrat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat, în esență, următoarele motive de netemeinicie și nelegalitate:
- prima instanță nu a ținut cont de hotărârea Curții Constituționale nr.821 din 3 iulie 2008 referitoare la dispozițiile art.2 alin.1 și alin.11 și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, articole ce au fost declarate neconstituționale, astfel că motivul de drept invocat de reclamantă prin acțiune și anume prevederile nr.OUG137/2000 nu mai sunt de actualitate;
- tribunalul în mod nelegal prin plata pentru viitor a drepturilor salariale solicitate de reclamantă a adăugat la legea specială de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, întrucât numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor sporuri;
- în mod nelegal instanța de fond a dispus obligarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata sporului de confidențialitate de 15% în favoarea reclamantei, având în vedere că aceasta nu este cadru militar în activitate și nu i se aplică prevederile nr.OG19/2006 pentru a beneficia de acest spor salarial;
- în mod nelegal a fost obligat pârâtul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la plata actualizată cu rata inflației a sumelor solicitate de reclamantă, având în vedere că nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, ceea ce este aplicabil și în prezenta speță;
- tribunalul în mod greșit a obligat pârâtul să facă mențiunile corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate în carnetul de muncă al reclamantei, fără să aibă în vedere că sporurile acordate de instanța de fond sunt drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară de încadrare și nu se includ în aceasta, deci sporurile și adaosurile salariale reprezintă o categorie de dre3pturi bănești ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetul de muncă;
- instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamantei, deoarece această ultimă instituție, conform art.19 din legea nr.500/2002 privind finanțele publice, coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului referitoare la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că Ministerul Finanțelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, astfel că trebuia admisă cererea de chemare în garanție.
În concluzie, pârâtul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.
Calea de atac promovată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 și 9 Cod procedură civilă și art.3041Cod procedură civilă.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 alin.2 din Codul d e procedură civilă.
Intimatul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Verificând sentința civilă atacată în raport de criticile formulate în cele două recursuri și din ansamblul probelor de la dosar, Curtea constată următoarele:
Recursul promovat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești este inadmisibil, având în vedere precizările făcute de consilierul juridic al parchetului la termenul din 23 octombrie 2009 și verificările Curții din dosar, instanță care a constatat că reclamanta nu a chemat în judecată Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, astfel că această instituție nu este parte procesuală în prezenta cauză.
Pentru aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca inadmisibil recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești împotriva sentinței civile nr.966/CM din 1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Recursul declarat de pârâta Direcția Națională Anticorupție este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică este nefondată, deoarece prin decizia nr.838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale s-a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege, ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestuia.
Trebuie precizat că această decizie a Curții Constituționale, menționată mai sus, nu a declarat neconstituționale prevederile legale din acțiunea promovată de reclamantă, astfel că nu are aplicație în speță.
A doua critică este nefondată, întrucât reclamanta prin activitatea desfășurată în cadrul Direcției Naționale Anticorupție Pitești intră în contact cu informații confidențiale, iar aceasta are o obligație profesională imperativă de confidențialitate reglementată prin dispozițiile art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004, raportat la art.16 din Codul d eontologic, precum și la art.15 alin.1 și 2 din Hotărârea nr.328 din 24.08.2005.
Rezultă că reclamanta trebuie să beneficieze de sporul de confidențialitate, așa cum beneficiază și restul personalului din unitățile bugetare, conform Codului muncii care garantează dreptul la despăgubire pentru discriminări în muncă și nu în baza Legii nr.444/2006.
Cu privire la neconstituționalitatea prevederilor art.1, art.2 și art.27 din nr.OG137/2000, în mod corect tribunalul a reținut că acestea au fost declarate neconstituționale doar în sensul în care instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Curtea reține că aplicarea deciziei nr.838 din 27 mai 2009 Curții Constituționale a fost analizată în prima critică și s-a concluzionat că această hotărâre nu a declarat neconstituționale prevederile legale din acțiunea promovată de reclamantă.
În mod legal tribunalul a reținut că reclamanta se află într-o situație comparabilă cu persoanele la care se referă Legea nr.444/2006 pentru aprobarea nr.OG19/2006, fiind persoană salarizată tot de la bugetul de stat, ceea ce înseamnă că trebuie să beneficieze de sporul de 15% din moment ce execută obligația de confidențialitate și intră în contact cu date de confidențialitate în atribuțiile de serviciu.
A proceda în alt mod echivalează cu o discriminare a personalului din cadrul, discriminare care este interzisă prin art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cu care toți cetățenii au dreptul, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, cât și cu art.2 din Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, precum și prin art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
În concluzie, Curtea constată că în speță nu sunt aplicabile prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă referitor la recursul promovat de pârâta Direcția Națională Anticorupție
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 din Codul d e procedură civilă, urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr.966/CM din 1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acesta este fondat în parte, după cum urmează:
Prima critică este nefondată, deoarece prin decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art.2 alin.1 și 11, cât și dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normativ cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ceea ce nu este cazul în speță.
Curtea constată că în mod legal tribunalul a reținut că reclamanta intră în contact cu date de confidențialitate în activitatea pe care o desfășoară, astfel că are dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, iar în caz contrar, dacă nu ar beneficia de acest drept ar fi discriminată în raport de personalul bugetar ce beneficiază de sporul de confidențialitate, iar discriminarea este interzisă prin art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, precum și prin art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Al doilea motiv este nefondat, deoarece prima instanță prin hotărârea pronunțată nu a adăugat la lege, ci doar a analizat dacă reclamanta întrunește condițiile legale pentru a beneficia de sporul de confidențialitate de 15% și pentru viitor, obligație care este legală, întrucât reclamanta și pe viitor, ca angajat al Direcției Naționale Anticorupție, va intra în contact cu date de confidențialitate.
A treia critică este nefondată, întrucât tribunalul prin hotărârea pronunțată nu și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, ci a verificat, conform atribuțiilor ce-i revin, dacă reclamanta întrunește condițiile legale pentru acordarea sporului de confidențialitate.
A patra critică este nefondată, întrucât potrivit art.161 alin.4 din Codul muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
În speță, reclamanta a fost prejudiciată prin neacordarea sporului de confidențialitate de 15%, astfel că se impune actualizarea acestor drepturi bănești cu rata inflației, actualizarea fiind inclusă în noțiunea de daune interese, indiferent de existența sau inexistența surselor de finanțare ale Ministerului Public.
Referitor la critica care vizează greșita obligare a pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor solicitate de reclamantă, în carnetul de muncă, aceasta este nefondată, deoarece potrivit art.11 alin.2 din Decretul nr.92/16 aprilie 1976 privind carnetul de muncă, în acest document, pe lângă funcție, meserie sau specialitatea exercitată, se înscrie și retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Chiar dacă sporurile acordate prin hotărârea recurată nu se includ în retribuție, ele se adaugă la aceasta, ceea ce determină o majorare a cuantumului retribuției, iar în atare condiții trebuie menționate în carnetul de muncă.
Ultimul motiv de recurs este fondat, întrucât potrivit dispozițiilor art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Conform art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar privind pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete, ceea ce-i conferă calitate procesuală pasivă în cauză.
În lipsa acordării fondurilor necesare efectuării plății acestor drepturi bănești, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea sa de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a executa plățile dispuse prin hotărâre.
Curtea constată că pentru acest ultim motiv de recurs sunt aplicabile prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, astfel că în baza art.312 din Codul d e procedură civilă se va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și se va modifica sentința civilă nr.966/CM din 1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă, în sensul că se va admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice care va fi obligat să aloce fondurile necesare în vederea achitării drepturilor bănești în favoarea intimatei-reclamante.
Se va menține în rest sentința civilă recurată.
Referitor la aplicarea dispozițiilor art.304 pct.8 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în speță, deoarece tribunalul nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.966/CM din 1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă, intimați fiind reclamanta, cu domiciliul procesual ales la Direcția Naționala Anticorupție - Serviciul Teritorial Pitești, cu sediul în Pitești, B-dul -, --mezanin, județ A, chematul în garanție STATUL ROMÂN - PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A, cu sediul în Pitești,-, județ A și expertul în domeniul discriminării CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B,--3, sector 1.
Modifică în parte sentința civilă nr.966/CM/1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă, în sensul că admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție și obligă Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare în vederea achitării drepturilor bănești în favoarea intimatei-reclamante.
Menține în rest sentința civilă nr.966/CM/1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE, cu sediul în B,--81, sector 1, împotriva sentinței civile nr.966/CM din 1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județ A, împotriva sentinței civile nr.966/CM din 1 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 octombrie 2009, la Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
Președinte, Judecător, Judecător,
- -, - -, - -,
Grefier,
- -,
Red.
Tehnored.
Ex.11/23.11.2009.
Jud.fond:.
.
Președinte:Daniel RaduJudecători:Daniel Radu, Jeana Dumitrache, Florina Andrei
