Pretentii civile. Speta. Încheierea /2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
ÎNCHEIERE
Camera de Consiliudin 20.10.2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se afla soluționarea cererii formulată de reclamanții petenți, G, C, G, A, având ca obiect preschimbarea termenului de judecată din 17.11.2009 acordat prin încheierea de ședință din data de 15.09.2009, in contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
La apelul nominal făcut in Camera de Consiliu se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâților recurenți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, iar consilier juridic în reprezentarea pârâtului recurent Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și reclamantul intimat personal și în reprezentarea celorlalți reclamanți lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința după care, Curtea pune în discuția părților cererea de preschimbare a termenului de judecată formulată de reclamanți.
Față de această cerere, reprezentanta pârâților recurenți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA solicită admiterea cererii, reprezentanta pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T lasă la aprecierea instanței, iar reclamantul solicită admiterea cererii de preschimbare.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de preschimbare a termenului de judecată, constata litigiul promovat de reclamanți se circumscrie prevederilor art. 286 alin. 1 din Codul Muncii, potrivit căroracererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă in regim de urgență.
Pe de altă parte, instanța de recurs observă că la termenul de azi toate părțile, inclusiv recurenții nu s-au opus cererii de preschimbare a termenului de judecată acordat prin încheierea de ședință din data de 15.09.2009, context în care, văzând prezența reprezentanților reclamanților și ai recurenților, care vor lua termenul în cunoștință, va face aplicarea prevederilor art. 153 alin. 3. pr. civ și va admite cererea de preschimbare a termenului de judecată din 17.11.2009, fixând data de azi, 20.10.2009 pentru soluționarea recursurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DISPUNE
Admite cererea formulată de reclamanții petenți, G, C, G, A, având ca obiect preschimbarea termenului de judecată din 17.11.2009 acordat prin încheierea de ședință din data de 15.09.2009, in contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
termenul de judecată acordat pentru data de 17.11.2009 și fixează data de azi, 20.10.2009 pentru soluționarea recursurilor.
Pronunțata în ședința publica, azi, 20.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR JUDECĂTOR,
GREFIER
Red.:/22.10.2009
Tehnored.: /22.10.2009
2 ex.
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1439
Ședința publică din data de 20 octombrie 2009
PREȘEDINTE: - -
JUDECĂTOR: - -
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva Sentinței Civile nr. 1365 pronunțată la data de 14.05.2009 de către Tribunalul Timiș în Dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, G, C, G, A, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâților recurenți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, iar consilier juridic în reprezentarea pârâtului recurent Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și reclamantul intimat personal și în reprezentarea celorlalți reclamanți lipsă.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care Curtea, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat și probe de administrat constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pe fondul recursurilor
Reprezentanta pârâților recurenți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA solicită admiterea recursurilor așa cum au fost formulate și motivate în scris.
Reprezentanta pârâtului recurent Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T solicită admiterea recursului propriu, dar și a celorlalte recursuri ale pârâților, pentru motivele arătate în scris în cererea de recurs.
Reclamantul solicită respingerea recursurilor declarate de pârâții recurenți, ca neîntemeiate.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr.1365 pronunțată la data de 14.05.2009 de către Tribunalul Timiș în Dosarul nr-, a fost admisă acțiunea reclamanților, in contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, si Ministerul Finanțelor Publice și-n consecința pârâții de 1 și 2 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție si Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA au fost obligați să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu anul 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor, sume actualizate cu indicele de inflație, ca urmare devalorizării monedei naționale, începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești.
Prin aceeași hotărâre judecătorească, pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARAa fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate de reclamanți.
Tribunalul a admis și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lingă Înalta Curte de Casație si Justiție a chematului in garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și-n consecință chematul în garanție a fost obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului Ministerul Public în care să includă sumele necesare plății drepturilor salariale cuvenite reclamanților.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a depășit în prealabil excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Economiei și Finanțelor, cu argumentul că, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ministerul în discuție coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, rolul Ministerul Economiei și Finanțelor fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite.
Asupra fondului litigiului dintre părți, Tribunalul a reținut conținutul unor norme legale cu caracter special prin care sporul de confidențialitate de 15% le-a fost acordat mai multor categorii de bugetari care au sarcini de serviciu ce impun o atare obligație, inclusiv faptul că prin art. 20 din Legea nr. 656/2002 se dispune ca ersoanele p. care, potrivit legii, gestionează informații clasificate beneficiază de un spor de 15% acordat pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate.
În continuare, instanța de fond a considerat că dispozițiile în vigoare, vizând acordarea sporului de confidențialitate, supra indicate trebuie să aibă aplicabilitate și în cazul magistraților, nu numai personalului vizat de aceste texte. Că este așa, rezultă fără putința de tăgadă din economia art. 20 din Constituția României, care prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Ori, art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, arată că, "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Prin eliminarea aplicării prevederilor legale indicate privind sporul de confidențialitate doar în cazul magistraților s-a creat un tratament diferențiat între această categorie profesională și personalul ce beneficiază de acest spor, defavorizând în mod nejustificat categoria profesionala a magistraților, având ca efect restrângerea exercitări, în condiții de egalitate, a dreptului la egalitate în activitatea economica și în materie de angajare și profesie, potrivit art. 6 din G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Tribunalul a mai observat că susținerile Ministerului Public corespund realității, în sensul că prin Decizia nr. 1325/2008 a Curții Constituționale, aceasta din urmă instituție a statuat că, dispozițiile G nr. 1327/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde interesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Însă legislația comunitară obligă judecătorul național să constate starea de discriminare.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 60. pr. civ.Tribunalul a reținut că aceasta este justificată deoarece, în calitatea sa de ordonator principal de credite și de elaborator al proiectului bugetului de stat. Ministerul Finanțelor Publice are atribuții, potrivit Legii nr. 500/2002 de a repartiza fondurile necesare salarizării și de a lua măsuri pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, precum și cheltuirea cu eficienta a resurselor financiare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T, recurs înregistrat la Curtea de APEL TIMIȘOARA în data de 1.07.2009, solicitând modificarea în totalitate a sentinței supusă reformării, în sensul respingerii acțiunii principale a reclamanților dar și a cererii de chemare în garanție.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, în opinia recurentului, ar determina incidența în speță a prevederilor art. 304 pct. 9 și 304 ind.1 pr. civ. autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, cu motivarea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se poate confunda cu statul sau cu bugetul de stat, rolul său fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Public. Cele două instituții sunt ordonatori principali de credite pentru personalul acestor instituții, iar potrivit art. 29 alin. 3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
În privința modului de rezolvare în fond a pretențiilor reclamanților, recurentul în discuție a învederat instanței de recurs faptul că în mod greșit judecătorii Tribunalului au acordat drepturi salariale autorilor acțiunii în condițiile în care nu există nici o dispoziție legală menită să reglementeze în favoarea lor un spor de confidențialitate de 15%.
Hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casația și Justiție, care a solicitat, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantului.
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Public, Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 și pct. 9. pr. civ. și au vizat în esență excepția prescripției dreptului la acțiune în sens material, pentru pretențiile bănești aferente perioadei 1.01.2004-31.07.2004, precum și depășirea limitelor puterii judecătorești de către instanța de fond, care prin acordarea (și pentru viitor) a unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actul normativ incident în materia salarizării, respectiv OUG nr. 27/2006 și-ar fi arogat atribuții de putere legiuitoare.
Astfel, recurentul susține că o parte din pretențiile bănești ale reclamanților sunt supuse prescripției ca urmare a depășirii termenului de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, conform prevederilor art. 166 alin. 1 din Codul Muncii.
Recurentul mai susține că hotărârea de fond este criticabilă și sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor de drept substanțial, mai precis sub aspectul stabilirii eronate a incidenței în cauză a prevederilor G nr. 137/2000, dar și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, de vreme ce nu există în legislația internă actuală o prevedere legală menită să garanteze dreptul la sporul de confidențialitate pentru magistrați.
În opinia recurentului,noțiunea deexercitare a unor drepturifolosită de OUG nr. 27/2006 atunci când definește discriminarea se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale ce instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor. Prin urmare, discriminarea nu există decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții legale, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe, primesc un tratament juridic diferențiat, iar deferența nu poate fi justificată de argumente obiective.
Pârâtul în discuție a mai adăugat că magistrații sunt o categorie aparte de salariați din sistemul bugetar, cu un statut specific, reglementat de Legea nr. 303/2004, iar ei nu se pot compara cu celelalte categorii de personal, cum ar fi personalul militar, funcționarii publici cu statut special, ori personalul din aparatul propriu al Consiliului Național Pentru Combaterea Discriminării, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor etc. Între categoriile de bugetari mai sus enumerate există diferențe evidente de statut, instituțiile din care fac parte, ori categoriile de informații pentru care se datorează obligația de confidențialitate.
Ministerul Publica susținut că în mod nelegal instanța de fond a dispus plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care ministerul d e resort, ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
În fine, prin recursul exercitat separat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA, au fost reiterate motivele de recurs ale Ministerului Public.
Intimații reclamanți nu și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare, cu toate că au fost citați cu această mențiune în cursul procesului.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând fondul celor trei recursuri, prin prisma motivelor invocate și a actelor de procedură efectuate în fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 304 ind.1 pr. civ. Curtea reține că acestea nu sunt întemeiate, cu următoarele argumente.
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, Curtea împărtășește opinia că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete fiind necesar ca acestea să pună la dispoziția angajatorului fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Ori, prin raportare la împrejurarea că reclamanții fac parte din categoria bugetarilor, valorificarea cu succes a despăgubirilor, care în cazul lor sunt suportate din veniturile publice, devine cu atât mai eficientă cu cât raporturile procesuale sunt legate cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Aceasta întrucât în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 500/2002 Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și a actelor normative privind aprobarea contului general anual de execuție.
De altfel, instanța de recurs reține că sentința supusă reformării nu conține vreo dispoziție de obligare in solidar a pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor la plata despăgubirilor solicitate, alături de ceilalți pârâți, împrejurare care îngăduie concluzia că soluția pronunțată asupra excepției lipsei de legitimare procesual pasivă a vizat doar cererea incidentală de chemare in garanție privind obligarea recurentului la alocarea de fonduri.
Curtea mai reține că legitimarea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din G nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Excepția a fost corect respinsă de către instanța de fond, iar motivul de recurs supus analizei nu este întemeiat.
Motivele de recurs referitoare la fondul litigiului dintre părți, invocate de Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi analizate odată cu cele ale Ministerului Public.
În privința recursului exercitat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de recurs observă că într-adevăr, dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adaosurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, însă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice în ceea ce privește, spre exemplu, vechimea în muncă, munca peste programul normal de opt ore, sau în zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la informațiile despre care au luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de muncă.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete în care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați Codul Muncii, în ale sale art. 20, 21, 26, 117 și următoarele, dar și actele normative cu caracter special ale diferitelor categorii de bugetari cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea direct ori indirect a unor sporuri sau procente egale, ce se raportează la salariile de bază diferențiate în raport cu natura atribuțiilor, modul de acces în respectiva profesie, pregătirea inițială, continuă, modul de negociere etc. nu există nici o rațiune pentru care, în considerarea exigențelor art. 2 din G nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru executarea obligației de confidențialitate, iar alții nu.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse, Curtea va înlătura argumentele pârâtului Ministerul Public, potrivit cărora pretențiile reclamanților exced atribuțiilor puterii judecătorești, pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din G nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4. pr. civ. deoarece în speță instanța de fond nu aînțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare în materie este conținută de alin. 15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE, privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Curtea nu va putea reține nici incidența în speță a motivului de reformare prevăzut de art. 304 pct. 9. pr. civ. de vreme ce prima instanță a apreciat în mod corect că reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică,de confidențialitate" prin Legea de organizare judiciară, Codul deontologic și respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul magistratului al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, așa încât acesta se află într-o situație identică cu salariații bugetari cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În speță prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamanților, nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului bugetar.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Un argument determinant pentru soluția pe care Curtea urmează a se pronunța asupra recursurilor supuse analizei este și conținutul Deciziei nr. 46/15.12.2008 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, având de soluționat un recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303 /2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, raportat la art. 78 alin.1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea,modificată și completată,judecătorii procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară. date asupra chestiunilor de drept de către instanța supremă sunt obligatorii pentru instanțele judecătorești, potrivit art. 329 alin. 2 și 3. pr. civ.
În fine, Curtea observă că, prin ultimul motiv de recurs, Ministerul Public nu face altceva decât să susțină că obligațiile stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești definitive sunt nelegale, imposibile și nu pot fi executate și că aceste susțineri îndreptățesc instanța de recurs să conchidă că autorul recursului contestă autoritatea de care trebuie să se bucure într-un stat de drept o hotărâre judecătorească definitivă, chiar dacă prin aceasta se constată o creanță în sarcina autorităților publice.
Cu toate că, pentru considerentele mai sus expuse, motivele de recurs ale pârâților nu sunt întemeiate, având de soluționat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.01.2004-31.07.2004, Curtea reține că pentru respectivul interval de timp despăgubirile solicitate sunt prescrise, prin raportare la momentul introducerii acțiunii principale și ca efect al incidenței în cauză a prevederilor art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, dar și a art. 283 alin. 1, lit. c din Codul Muncii, potrivit căruiatermenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
ale dreptului material la acțiune pentru valorificarea creanțelor rezultate dintr-o pretinsă discriminare sunt conținute și de art. 27 alin. 2 din O G nr. 137/2000, care, în considerarea normelor de drept comun amintite mai sus, dispune că termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
În speță, așa cum de altfel susțin și reclamanții, discriminarea la care au fost supuși prin raportare la celelalte categorii profesionale, prin neacordarea sporului de confidențialitate, a fost săvârșită pentru prima oară prin efectul G nr. 656/2002, modificată prin Legea nr. 405 /2002, care a acordat acest spor numai unora dintre categoriile socio-profesionale. Aceasta de vreme ce reclamanții fac parte din corpul magistraților și personalului auxiliar, au cunoștințe de specialitate, împrejurare de natură a îngădui concluzia că ei au cunoscut, ori ar fi trebuit să cunoască toate argumentele de drept ce susțin temeinicia unei acțiuni în justiție pentru plata despăgubirilor rezultate din discriminare, mai ales că prevederile art. 27 din OUG nr. 137/2000 erau deja în vigoare.
Este adevărat că prin Decizia nr. 46/15.12.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, având de soluționat un recurs în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că magistraților și personalului auxiliar li se cuvin despăgubiri reprezentând sporul de confidențialitate și că hotărârea in discuție a avut rolul de a garanta oarecum succesul unor astfel de acțiuni. Acest lucru nu înseamnă însă că decizia în discuție ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul prescripției, deoarece cauzele care au efectul arătat sunt prevăzuteexpres și limitativîn Decretul nr. 167/1958.
În speță nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției nici adoptarea HG nr. 232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007, prin care pârâții, în conținutul Anexei 2 din actul normativ își propun plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate,pentru care nu există hotărâri judecătorești.
Normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar, pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei, art. 166 alin. 2 din Codul Muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși, pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului, este necesar ca recunoașterea să fie expresă.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamanților este de observat faptul că G nr. 232/2005 conține o exprimare extrem de generală cu privire la drepturile salariale ale magistraților (iar nu la despăgubiri), așa încât nu se poate stabilii care dintre ele au fost recunoscute de autorități și care nu.
Instanța de recursnuîmpărtășește nici opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil sunt reglementate în multe state europene și au fost acceptate în jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție,nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983 ).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele,dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale. În speță însă creanța reclamanților nu putea fi valorificată cu succes decât în termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularii acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior, chiar dacă instanța supremă a dezlegat în favoarea lor chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare.
în sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României, în care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă în materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție, ci pentru căprescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în caretrebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire,motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Toate argumentele de fapt și de drept ce au fost amplu prezentate mai sus sunt de natură a susține soluția de admitere a celor trei recursuri - de vreme ce soluția ce se impune asupra chestiunii prescripției parțiale a dreptului la acțiune le profită tuturor pârâților, chiar dacă motivul de recurs a fost invocat doar de unul dintre ei - așa încât, în baza art. 304 ind. 1 și 304 pct. 9. pr. civ. Curtea va modifica parțial sentința în sensul că va admite în parte acțiunea principală și cererea de chemare în garanție și va respinge ca prescrise pretențiile aferente perioadei 1.01.2004 - 31.07.2004, menținând restul dispozițiilor sentinței atacate.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL TIMIȘOARA și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva Sentinței Civile nr. 1365 pronunțată la data de 14.05.2009 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Modifică parțial sentința recurată în sensul că respinge pretențiile reclamanților aferente perioadei 1.01.2004-31.07.2004 și menține restul dispozițiilor.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,azi, 20 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
Grefier,
Red. P:/28.10.2009
Tehnored.: /28.10.2009
2 ex./2009
Cu opinia separată a d-nei judecător, în sensul respingerii celor trei recursuri, ca neîntemeiate.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR
Red. /3.11.2009
Tehnored. /3.11.2009
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
