Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1437/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1437
Ședința publică din data de 20 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de reclamanții, și împotriva Sentinței Civile nr. 976 pronunțată la data de 11.06.2009 de către Tribunalul Arad în Dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, văzând că nu mai sunt alte cereri de formulat,ori probe de administrat, constată procesul în stare de judecată și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 976/2009, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr- a fost respinsă ca prescrisă acțiunea reclamanților, și împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru plata drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul de bază brut lunar, pe perioada 1.09.2000-31.12.2004
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a acordat eficiență excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, reținând în esență că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că autorii acțiunii au fost angajați ai Judecătoriei Chișineu Criș în calitate de grefieri de carte funciară până la data de 31.12.2004 și au promovat acțiune la 1.10.2008.
În cauză operează prescripția dreptului pretins, fiind aplicabile în speță dispozițiile art. 3, 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 166 și 283 lit. c din Codul Muncii, în sensul că drepturile de creanță ce se realizează prin prestații succesive constând în plata unor drepturi salariale sau a unor despăgubiri către salariat, se prescriu în termenul general de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Ori, reclamanții au încetat raporturile de muncă cu Judecătoria Chișineu Criș la data de 31.12.2004, iar față de data introducerii acțiunii 1.10.2008, dreptul la acțiune pentru perioada 1.09.2000-31.12.2004 s-a stins prin prescripție.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termenul legal reclamanții, și, recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 28.08.2009,prin care aceștia au solicitat modificarea in totalitate a sentinței supusă reformării, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterii cererii de chemare în judecată, așa cum a fost ea formulată în primul ciclu procesual.
Sintetizând motivele de recurs ale reclamanților, Curtea observă că acestea s-au referit în esență la împrejurarea că judecătorii fondului nu ar fi luat în considerare faptul că prin OUG nr. 146 /2007 pârâții le-ar fi achitat o parte din drepturile salariale restante, reprezentând prime de concediu, ceea ce, în opinia lor, echivalează cu o întrerupere a cursului prescripției,aceasta reîncepând să curgă de la data efectuării ultimei plăți.
Au mai susținut reclamanții, reiterând argumentele expuse pe larg în acțiunea introductivă, că, în contextul legislativ obscur și contradictoriu, ce a fost lămurit abia în martie 2008 prin pronunțarea Deciziei nr. XXI/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu li se poate reproșa vreo culpă în neexercitarea drepturilor subiective în termenul de prescripție de 3 ani reglementat de lege.
Pârâții intimați nu s-au prezentat în instanță și nu și-au exprimat poziția procesuală prin întâmpinare.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul reclamanților prin prisma motivelor invocate, precum și a actelor de procedură efectuate în fața instanței de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 304 ind. 1, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1. pr. civ. Curtea reține următoarele.
Instanța de recurs observă că în privința drepturilor bănești solicitate prin acțiune sunt incidente prevederile art. 3 și 7 din Decretul Lege nr. 167/1968, termenul general de prescripție fiind de trei ani și începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, precum și cele ale art. 283 alin. 1, lit. c) din Codul Muncii, care statuează că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pornind de la cadrul legal mai sus enunțat, în cazul concret al speței de față, este evident că dreptul la acțiune al reclamanților s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție argumentul neregularității actului de abrogare.
Un argument în plus în sprijinul unei atari concluzii este și faptul că o mare parte dintre persoanele din categoria socio-profesională a reclamanților s-au adresat instanței cu cereri având acest obiect încă înainte de pronunțarea Deciziei nr. XXI (21) din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând chiar neregularitatea OUG nr. 83/2000 în raport cu Constituția României și cu normele de tehnică legislativă. Însăși instanța supremă precizează în considerentele deciziei ante menționate că, înainte de a fi sesizată, unele instanțe din țară s-au pronunțat în sensul admiterii acțiunilor formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate, dispunând plata drepturilor salariale solicitate, care reprezintă spor de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% raportat la salariul de bază brut lunar și au reținut că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, fac parte dintr-o lege organică, își produc în continuare efectul, deoarece nu putea fi abrogate prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, câtă vreme pe calea unei ordonanțe simple a Guvernului, act normativ de inferior unei legi, nu poate fi infirmată o prevedere reglementată într-o lege organică adoptată de Parlamentul României.
Prin urmare, instanța de recurs consideră că nu pot fi primite argumente reclamanților cu privire la imprevizibilitatea declarării neconstituționalității OUG nr. 83/2000 prin decizia instanței suprem e, atât timp cât interpretarea sa fusese deja împărtășită de unele instanțe din țară.
Curtea mai observă că, chiar pe perioada în care OUG nr. 83/2000 fost în vigoare, nimic nu-i împiedica pe reclamanți să-și valorifice drepturile, uzând în același timp de instrumentele legale pentru declararea neconstituționalității acestui act normativ.
În strânsă legătură cu argumentele mai sus expuse, reclamanții nu pot pretinde că decizia în interesul legii la care s-a făcut referire mai sus ar avea efectul vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive, așa încât de la momentul pronunțării ei să curgă un nou termen în favoarea autorilor acțiunii pentru valorificarea drepturilor salariale supuse astăzi analizei. Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr.167/1958. Nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și, de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
În speță nu poate constitui o cauză de întrerupere a prescripției nici adoptarea OUG nr. 146/2007 pentru simplul motiv că acest act normativ vizează recunoașterea unor obligații bănești de altă natură decât sporul în discuție, anumeprimele acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată (iar nu abrogată) prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001 - 2006.
Pe de altă parte este adevărat că normele cu caracter general ale art. 16 alin. 1, lit. a) din Decretul nr. 167/1958 reglementează drept cauză de întrerupere a prescripției recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, iar, pentru creanțele rezultate raporturile de muncă de natura celui supus analizei, art. 166 alin. 2 din Codul Muncii statuează că termenul de prescripție este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Totuși, pentru a produce efectul întreruptiv al cursului termenului de prescripție, pe lângă cerința ca actul de recunoaștere să provină din partea debitorului, este necesar ca recunoașterea să fie expresă și să aibă loc în interiorul termenului de trei ani instituit de legiuitor, adică înainte ca efectul stingerii dreptului la acțiune în sens material la care se referă art. 1 alin. 1 din Decret să se fi produs, elementar fiind faptul că, după împlinirea acestui termen, dreptul subiectiv civil al reclamantului, deși continuă să existe, devine imperfect și nu mai poate fi valorificat cu succes pe cale judiciară. Recunoașterea creanței pentru care deja a intervenit prescripția nu mai poate produce efectul întreruperii prevăzut de art. 17 alin. 1 din Decret.
considerațiile teoretice de mai sus la situația concretă a reclamanților este de observat faptul că OUG nr. 146/2007 a fost elaborată după expirarea termenului de prescripție pentru drepturile salariale ale reclamanților, mai precis cele aferente anilor 2000-2004.
În fine, cu privire la cel de-al doilea argument invocat de reclamanți pentru înlăturarea apărărilor pârâților vizând prescripția extinctivă, instanța de recursnuîmpărtășește opinia potrivit căreia normele și instituțiile din dreptul intern care reglementează prescripția extinctivă contravin garanțiilor instituite de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în consecință ar trebui înlăturate de la aplicare de instanțele naționale, în temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Instituții similare, justificate de rațiuni ce țin de siguranța și securitatea circuitului civil, sunt reglementate în multe state europene și au fost acceptate în jurisprudența CEDO care, referindu-se la limitările dreptului de acces la justiție, consfințit de art. 6 din Convenție, a apreciat căpot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor(Curtea, Golder Marii Britanii, din 21 februarie 1975).
Prescripția extinctivă, calificată drept condiție procedurală a acțiunii în justiție, nu contravine garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție (Comisia, X Suediei, decizie din 1983).
Cu privire la noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, în cauza Moșteanu și alții versus România, Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate acoperi inclusiv creanțele, dar numai cele în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puțin osperanță legitimăla restituire, adică numai dacălegea și practica internăi-ar da motive să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale. În speță însă creanța reclamanților nu putea fi valorificată cu succes decât in termen de 3 ani de la nașterea sa, astfel că titularii acțiunii nu mai pot beneficia după împlinirea termenului de o creanță exigibilă constituind un "bun", în conformitate cu articolul citat anterior, chiar dacă instanța supremă a dezlegat în favoarea lor chestiunea de drept ce a generat soluții neunitare.
în sensul considerațiilor de mai sus este Cauza Virgil împotriva României, în care Curtea a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 1, Protocolul 1 al CEDO, dar nu pentru că legislația internă în materie de prescripție era contrară garanțiilor oferite de convenție, ci pentru căprescrierea dreptului de executare silită a creanței în cauză nu fusese constatată de nici o instanță internă, în condițiile în caretrebuia să se ridice din oficiu acest fine de neprimire,motiv pentru care s-a apreciat că reclamantul dispune de o "creanță" suficient stabilită pentru a fi exigibilă.
Pentru argumentele expuse, în baza art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1968, instanța de recurs apreciază că excepția prescripției dreptului material al reclamanților a fost corect admisă de instanța de fond.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 și art. 304 ind.1 pr. civ. va respinge recursul reclamanților.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către reclamanții, și împotriva Sentinței Civile nr. 976 pronunțată la data de 11.06.2009 de către Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
Grefier,
- -
Red. /26.10.2009
Tehnored. / /26.10.2009
2 ex./2009
Prim inst.: Trib. A -,
Cu opinia separată a d-nei judecător - -, în sensul admiterii recursului.
Modifică în tot hotărârea recurată în sensul că admite acțiunea astfel cum a fost formulată de reclamanți.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR
- -
Red. -/3.11.2009
Tehnored. /3.11.2009
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
