Pretentii civile. Speta. Decizia 1436/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1436
Ședința publică din data de 20 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
Grefier: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1017 din data de 23.06.2009 pronunțată de către Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții și și pârâții Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare și Ministerul Economiei și Finanțelor, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, instanța, văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată la 21 februarie 2008, petenții și au chemat în judecată Ministerul Justiției, Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Satu Mare și Ministerul Finanțelor și Economiei, solicitând achitarea drepturilor salariale reprezentând sporul de vechime în muncă, calculat la salariul de bază brut lunar, pe perioadele: 01.11.2001 - 31.01.2004, inclusiv pentru, defalcat: 5% pentru fiecare lună, din data de 01.11.2001 până la 30.10.2003 și apoi în continuare 10% pentru fiecare lună, din data de 01.11.2003 și până la 31.01.2004, respectiv 01.12.2001 - 31.01.2004 inclusiv, pentru, defalcat: 5% pentru fiecare lună, din data de 01.12.2001 până în 31.11.2003 și apoi în continuare 10% pentru fiecare lună, din data de 01.12.2003 și până în data de 31.01.2004, actualizate cu indicele de inflație începând cu data nașterii drepturilor până la data achitării integrale a debitelor, precum și menționarea acestor drepturi salariale în carnetele de muncă.
Reclamanții au arătat că sunt beneficiarii unei sentințe irevocabile prin care sporul de vechime pe ultimii 3 ani le-a fost recunoscut, pentru perioada lucrată la instanțele aflate în subordinea Tribunalului Arad, astfel că în temeiul art. 31 devenit după republicarea Legii nr.52/1991, art. 33, apoi prin prevederile Legii nr.50/1996, precum și în temeiul Deciziei nr. XXXVI din 7 mai 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt îndreptățiți să primească acest drept salarial și pentru perioada în care au funcționat la instanțele din subordinea Tribunalului Satu Mare.
Prin întâmpinarea depusă la 13 martie 2008, Ministerul Justiției a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocând prevederile art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 283 din Codul muncii.
Prin întâmpinarea depusă la 13 martie 2008 de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât petenții nu sunt în raporturi juridice cu intimatul și de asemenea, s-a invocat excepția necompetenței Tribunalului Arad de soluționare a cauzei. În consecință, prin încheierea din 13 martie 2008, Tribunalul Arada trimis dosarul spre soluționare Curții de APEL TIMIȘOARA pentru soluționarea cererilor de abținere formulată de judecătorii și asistenții judiciari ai Tribunalului Arad.
Prin încheierea din 13 mai 2008, Curtea de APEL TIMIȘOARAa respins cererile de abținere, trimițând cauza la Tribunalul Arad pentru continuarea judecății.
Aceasta s-a reînregistrat la Tribunalul Arad la 6 iunie 2008.
Prin încheierea din 22 iulie 2008, Tribunalul Arada admis excepția necompetenței materiale a instanței și în temeiul art. I și II din nr.OUG 75/2008, privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției a trimis cauza spre soluționare în fond Curții de APEL TIMIȘOARA, unde dosarul s-a înregistrat la 22 august 2008.
După declararea neconstituționalității art. I și II din nr.OUG 75/2008, prin Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României la 6 februarie 2009, prin sentința nr. 110 din 6 mai 2009, Curtea de APEL TIMIȘOARAa retrimis dosarul, pentru soluționarea în fond la Tribunalul Arad.
La această instanță dosarul s-a reînregistrat la data de 1 iunie 2009.
Prin sentința civilă nr. 1017 din 23.06.2009, Tribunalul Arada admis acțiunea reclamanților față de Tribunalul Satu Mare, Curtea de Apel Oradea și Ministerul Justiției, și i-a obligat pe aceștia la plata sporului de vechime pentru perioadele solicitate.
De asemenea, acțiunea a fost respinsă față de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Arada reținut următoarele:
În temeiul art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă instanța este datoare să verifice temeinicia excepțiilor invocate de pârâtă, respectiv cea a lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, pe care o găsește întemeiată.
Petenții, în calitate de magistrați, funcționează la aceasta dată la Judecătoria Arad, iar pentru perioada 1 noiembrie 2001 - 31 ianuarie 2004, au funcționat în cadrul instanțelor din județul S M, astfel că nu au fost și nici nu sunt în nici un fel de raporturi juridice cu Ministerul Economiei și Finanțelor, care nu are față de petenți nici un fel de obligații pentru plata drepturilor salariale.
Chiar dacă Ministerul Economiei și Finanțelor are anumite obligații în procesul bugetar legate de întocmirea proiectului bugetului anual al statului și a proiectelor legilor de rectificare bugetară, raporturile bugetare ale acestui intimat se stabilesc față de ordonatorii principali de credite astfel că nu pot fi valorificate în prezentul litigiu la cererea petenților care nu sunt participanți la procesul bugetar. În consecință acțiunea reclamanților se va respinge față de ministerul menționat.
Excepția prescripției acțiunii reclamanților se respinge, întrucât temeiul juridic al acțiunii este Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii și care a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 715 la data de 23 octombrie 2007, aceasta stabilind că dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 se interpretează în sensul că magistrații judecători beneficiază de sporul de vechime în cuantumul prevăzut de lege. Decizia menționată are caracter obligatoriu potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă.
În consecință, drepturile reclamanților la plata sporului de vechime care au existat pe toată perioada activității lor, au fost recunoscute ca fiind în vigoare numai după pronunțarea Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și au putut fi valorificate prin acțiune în justiție numai după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei, dată de la care curge termenul de prescripție pentru valorificarea prin acțiune judecătorească a dreptului salarial constând în sporul de vechime.
În consecință nu se pune problema cererii de repunere în termen.
Ca urmare, acțiunea reclamanților se va admite obligând pe cei trei intimați la plata sporului de vechime de 5 %, respectiv 10 % pentru fiecare lună, pentru perioada menționată, în temeiul art. 161 alin. 4 din Codul muncii acest drept salarial se va actualiza cu indicele de inflație, începând cu data nașterii fiecărui drept salarial până la achitarea efectivă, dispunându-se și asupra dreptului petenților de a li se înscrie în carnetele de muncă acordarea sporului de vechime.
Împotriva sentinței susmenționate a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, care a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, deoarece, dreptul material la acțiune a luat naștere la data când s-a săvârșit fapta cauzatoare de prejudicii și l-a momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, această dată fiind data la care a intrat în vigoare OG 83/2000, care a modificat Legea 50/1996.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Deși legal citați, intimații reclamanți nu au depus întâmpinare.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurent, Curtea, cu majoritatea voturilor membrilor completului, constată întemeiate recursurile pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din Codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii cu art. 3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin. 1 raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
Curtea nu poate reține interpretarea dată de instanța de fond cu privire la faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 07.05.2007, dată la care s-a pronunțat Decizia nr. 36 Înaltei Curți de casație și Justiție, întrucât aceasta a stabilit faptul dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, în sensul că: " Judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege", și nu poate duce la întreruperea prescripției, în condițiile stabilite de Decretul 167/1958 republicat, și nici nu este o cauză temeinică care să justifice depășirea termenului de prescripție, cerințele imperative ale art. 19 din Decretul nr. 167/1958 republicat, nefiind îndeplinite.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamanți existența unor altor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, care a început să curgă la data când intrării în vigoare a G8 3/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu, sancțiunea prescrierii dreptului reclamanților de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Având în vedere cele expuse, Curtea cu majoritatea voturilor membrilor completului de judecată, în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 Cod procedură civilă, va admite recursul pârâtului Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1017 din 23.06.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Curtea va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 1017/23.06.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Modifică în tot sentința recurată în sensul respingerii acțiunii, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată azi 20 octombrie 2009, în ședință publică.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
Grefier,
- -
Red. -/3.11.2009
Tehnored. -/2 ex./3.11.2009
Prim inst.: Trib. A -,
Cu opinia separată a d-nei judecător - - în sensul respingerii recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspect reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
JUDECĂTOR,
- -
Red. -/3.11.2009
Tehnored. /3.11.2009
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
