Pretentii civile. Speta. Decizia /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMANIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.949/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă /
Ședința publică din data de 14 iulie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR - -
GREFIER
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de către recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.7935 din data de 22.12.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.11824/3/, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC 2001 IMPORT EXPORT SRL - având ca obiect "drepturi bănești".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică de la data de 07 iulie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitate recurentului-reclamant de a formula și prezenta la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi, 14 iulie 2009, când a dat următoarea decizie:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.7935/22.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea principala formulată de reclamantul împotriva pârâtei SC 2001 IMPORT EXPORT SRL; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1376 lei, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare.
A luat act de renunțarea reclamantului la cererea privind restituirea sumelor plătite pentru tichetele de masă.
A respins cererile privind restituirea carnetului de muncă completat la zi și restituirea garanției, ca rămase fără obiect; a respins restul cererilor, ca neîntemeiate.
A respins capetele de cerere ale acțiunii reconvenționale referitoare la plata sumelor de 3500 lei și de 24519 lei, ca neîntemeiate; a luat act de renunțarea pârâtei la cererile privind restituirea încasărilor.
A obligat pârâta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant.
În considerente a reținut că între reclamant și pârât a fost încheiat contractul individual de muncă înregistrat cu nr.3741/07.09.2005 prin care a fost angajat în postul de conducător taxi.
Cu privire la cererea de plată a contravalorii orelor suplimentare, instanța a reținut că potrivit art. 109 Codul muncii, pentru salariații cu normă întreagă, durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.
Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută de art. 109, este considerată muncă suplimentară (art. 117 alin. 1 Codul muncii ).
Art. 119 Codul muncii dispune că munca suplimentara se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia. În aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în acest termen, art. 120 Codul muncii prevede că munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu, corespunzător duratei acesteia. Sporul se stabilește prin negociere în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
Art. 41 lit. c) din contractul colectiv de muncă unic la nivel național dispune că sporul minim pentru orele de muncă prestate suplimentar este de 100% din salariul de bază.
În speța, instanța a reținut că, potrivit raportului de expertiză contabilă, sunt evidențiate 932 de ore suplimentare efectuate de reclamant pentru care i se cuvine suma de 1376 în cuantum brut.
Față de acestea, instanța a apreciat că reclamantul a probat efectuarea muncii suplimentare, astfel încât acest capăt al cererii este întemeiat, suma pe care este îndreptățit să o primească fiind în cuantum brut de 1376 lei.
În privința cererii de plata a concediilor medicale, instanța a reținut, din raportul de expertiza dispus în cauză, că reclamantul a beneficiat de concediu pentru incapacitate temporara de muncă, dar indemnizațiile aferente au fost achitate de către angajator, astfel încât cererea apare ca neîntemeiată.
La termenul din 15.12.2008 reclamantul a renunțat la cererea de plată a sumelor reținute pentru achiziționarea tichetelor de masă.
A mai solicitat reclamantul obligarea pârâtei la restituirea anumitor sume de bani a căror plată ar fi căzut în sarcina acestuia în calitatea de angajator, și anume cheltuielile cu întreținerea și reparațiile mașinii în valoare de 2850 lei, taxa de reziliere de leasing de 340 lei, taxa cu analizele medicale în cuantum de 330 lei, taxa pentru examenul psihologic de 70 lei, taxa reziliere în valoare de 150 lei și taxa de rovinietă de 140 lei.
Raportul de expertiza contabila nu a identificat existenta unor sume ce ar fi fost achitate de reclamant, iar acesta din urma nu a făcut vreo altă probă în susținerea afirmațiilor. Cum pârâtei nu i se poate impune să facă dovada unui fapt negativ, sarcina probei aparținea reclamantului, față de acestea, s-a respins cererea, ca neîntemeiată.
A mai solicitat reclamantul restituirea garanției în cuantum de 50 de euro și a carnetului de muncă. Instanța a reținut că acestea au fost restituite soției reclamantului, in acest sens fiind declarațiile - înscrisuri sub semnătura privată, depuse la dosar de pârâtă, cererile ramânînd fără obiect.
Cu privire la cererea de plata a indemnizației de concediu de odihnă pe anii 2005 -2007, instanța a reținut că aceasta a fost achitată soției reclamantului, o dată cu garanția și carnetul de muncă, astfel încât și această cerere este neîntemeiată.
Neîntemeiată este și cererea de plată a indemnizației de concediu de 10 zile pentru formare profesională, având în vedere că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 152 Codul muncii, și anume, reclamantul nu a făcut dovada că a înaintat angajatorului cererea de concediu în acest scop, stabilindu-se de comun acord cu angajatorul.
De asemenea, reclamantul nu a produs vreo dovadă în sensul că a semnat la momentul angajării o demisie în alb, cum susține, astfel încât cererea având ca obiect restituirea acestei demisii apare ca nefondată.
În privința cererii de acordare a salariului mediu pe economie, instanța a reținut că cererea nu este întemeiată, având în vedere că în documentele contabile ale angajatorului nu figurează alt cuantum al salariului decât cel prevăzut în contractul individual de muncă și negociat de părți, iar raportul de expertiză reține numai o diferență de 266 lei neachitată reclamantului.
Instanța a constatat însă că pârâta a predat această sumă soției reclamantului la data de 27.06.2007, și, având în vedere și statul de plată pe luna aprilie, pentru care reclamantului nu i se cuvin drepturile salariale, neprestând muncă pentru angajator, așa încât suma reprezintă în mod cert compensarea în bani a concediului de odihnă, motiv pentru care cererea este neîntemeiată.
A mai solicitat reclamantul anularea deciziei nr. 92/24.04.2007, prin care pârâta a dispus sancționarea disciplinară a reclamantului în baza art. 61 lit. a) Codul muncii cu desfacerea contractului de muncă, reținându-se că acesta a absentat de la locul de muncă în perioada 02.04.2007 - 24.04.2007.
Reclamantul nu a contesta temeinicia acestei decizii, iar faptul că s-a prezentat la sediul societății în zilele de 02.04.2007 și 03.04.2007 nu sunt de natură să conducă la aprecierea ca nevalabilă a deciziei, deoarece perioada în care a absentat este mult mai lungă.
Reclamantul a fost convocat în vederea cercetării disciplinare, dovada de comunicare fiind depusă la dosar, reclamantul neprezentându-se la sediul societății deși putea să solicite amânarea cercetării prealabile.
Decizia cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 268 alin. 2 Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute.
Având în vedere cele de mai sus, instanța a apreciat că nu se poate dispune anularea deciziei nr. 92124.04.2007, aceasta fiind legală și temeinică.
Capătul de cerere privind plata sumelor achitate de reclamant pentru achiziționarea benzinei a fost considerat neîntemeiat, întrucât reclamantul nu a făcut vreo dovadă în sensul că a cumpărat benzina pentru autoturismul pe care își desfășura activitatea din sume de bani proprii, ci arată că a achitat-o cu sume din încasările obținute zilnic. Acestea se cuveneau oricum angajatorului, pentru că proveneau din activitatea prestată în timpul programului de lucru.
Asupra cererii de daune morale, arată reclamantul că a fost prejudiciat prin modul în care pârâta a înțeles să se comporte la angajare și pe durata contractului său de muncă. Plata acestor daune morale presupune îndeplinirea condițiilor răspunderii civile patrimoniale conform art. 269 alin 1 Codul muncii, și anume, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, culpa angajatorului. Or, reclamantul nu a făcut proba privind fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul suferit de el. Pârâta a achitat drepturile bănești, iar cât privește întârzierea, instanța consideră că nu este de natură să îi creeze un prejudiciu moral. Prejudiciul trebuie să fie cert atât sub aspectul existenței cât și sub cel al întinderi, or, reclamantul nu a indicat împrejurările și modalitățile sub care acest prejudiciu s-a manifestat, astfel încât să permită aprecierea întinderii despăgubirilor, chiar daca există criterii certe.
Asupra cererii reconvenționale, instanța a reținut că pârâta a renunțat la primele două capete ale cererii, și anume la cererile având drept obiect obligarea reclamantului la restituirea autoturismului și la plata sumei de 100,71 lei, reprezentând încasări nepredate, acestea fiind predate societății de soția reclamantului.
Cât privește cererea de plată a sumelor de 3500 lei cu titlu de contravaloare a uzurii autoturismului încredințat reclamantului și la plata sumei de 24.519 lei, reprezentând beneficiu nerealizat, din raportul de expertiză tehnică auto, rezultă că nu există o uzură suplimentară a mașinii din cauza efectuării unui număr de kilometri mai mare decât cel evidențiat prin casa de marcat, deoarece diferența este nesemnificativă în raport cu rulajul efectiv.
Pârâta, mai arată expertul, nu a suferit nici un prejudiciu prin efectuarea număr mai mare de kilometri decât cel evidențiat prin casa de marcat deoarece coeficientul de uzură este același pentru vechimea dată și rulajele date.
Pentru aceste considerente, s- admis în parte acțiunea principală în sensul celor de mai sus și a fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată.
În baza art. 274 și art. 276 pr. civ. a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant, proporțional cu cererile încuviințate, constând în onorarii de avocat și onorariu de expert.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal a declarat recurs, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
În susținerea recursului a arătat că prin sentința civilă nr.7935/2008, instanța de fond a respins capătul de cerere privind anularea deciziei de concediere nr.92/24.04.2007 cu consecința reintegrării în postul deținut, reținând că această decizie este legală și temeinică. A mai a reținut instanța că sancționarea disciplinară în baza art.61 lit. a) Codul muncii cu desfacerea contractului de muncă a fost dispusă pentru că recurentul a absentat de la locul de muncă în perioada 02.04-24.04.2007 și că nu a contestat temeinicia acestei decizii.
Recurentul solicită instanței să observe următoarele aspecte:
Sancționarea disciplinară s-a dispus în baza procesului-verbal încheiat de Comisia de cercetare disciplinară pentru mai multe abateri constatate în sarcina recurentului, la punctul 3 din procesul-verbal și din decizia nr.92/2007 reținându-se că urmare a comportamentului avut în data de 02.04.2007 nu s-a mai prezentat la muncă pentru a-și desfășura activitatea, nu a predat cheia autovehiculului și nici ultimele rapoarte zilnice aferente activității prestate în ultimele zile.
Recurentul contestat temeinicia deciziei 92/2007 deoarece a depus la dosarul cauzei dovezi că în data de 02.04. și 03.04.2007 a fost prezent la locul de muncă și că a predat rapoartele zilnice; a învederat instanței împrejurarea că, deși era anunțat, nu i se dădeau comenzi prin dispecer și că în timpul discuției avute cu directorul societății în data de 03.04.2007, recurentului i s-a luat mașina cu care presta activitatea de taximetrie, depunând la dosarul cauzei atât procesul-verbal încheiat de organele de poliție în data de 13.04.2007 cât și înregistrarea discuției avute cu directorului societății în data de 03.04.2007, cu precizarea că în măsura în care autenticitatea acestei discuții va fi contestată, recurentul va solicita efectuarea unei expertize de specialitate de către laboratorul de criminalistică. înregistrării nu a fost contestată.
Recurentul a criticat formalismul cercetării prealabile, critică înlăturată de instanță pe considerentul nesolicitării amânării cercetării. Având în vedere data primirii convocării și data încheierii procesului-verbal în baza căruia s-a dispus sancționarea, în realitate ar fi fost vorba de o reluare a cercetării prealabile și nu de o amânare a acestei cercetări. Având în vedere aceste aspecte, recurentul solicită instanței să constate că a fost pus în imposibilitatea de a desfășura activitatea de taximetrie și că lipsa de la serviciu care i se impută a fost determinată de acțiunile dispuse de conducerea SC 2001 SRL.
Pentru aceste motive și văzând și prevederile art.266 Codul muncii, recurentul solicită admiterea recursului, casarea în partea sentinței civile nr.7935/22.12.2008 și pe fondul cauzei, admiterea capătului de cerere având ca obiect anularea deciziei nr.92/24.04.2007.
Sentința civilă nr.7935/2008 este nelegală și netemeinică și cu privire
la respingerea unor capete de cerere având ca obiect pretenții bănești.
Astfel, conform expertizei contabile efectuate în cauză, cuantumul
indemnizației de concediu de odihnă este de 475 lei. Dat fiind faptul
că această sumă nu a fost plătită soției recurentului o dată cu garanția și
restituirea carnetului de muncă (cum se precizează și în expertiza contabilă), respingerea acestui capăt de cerere este netemeinică și nelegală.
Tot astfel, din concluziile raportul de expertiză contabilă rezultă că SC 2001 SRL trebuie să îi plătească suma de 266 lei, reprezentând diferență de salariu neîncasată în luna ianuarie 2007, nefiind plătită la data 27.06.2007 - în cadrul compensării în bani a concediului de odihnă - și respingerea acestui capăt de cerere este netemeinică și nelegală.
Pentru aceste motive, recurentul solicită, în baza concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanței de fond, și pe fondul cauzei, admiterea capetelor de cerere având ca obiect plata indemnizației concediu de odihnă și a diferenței de salariu neîncasate în luna ianuarie 2007.
Cercetând recursul, Curtea constată că acesta este fondat sub toate criticile formulate.
Astfel, referitor la legalitatea și temeinicia decizie nr. 92/24.04.2007, de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, se constată că acesta a fost emis pentru faptul că la data de 02.04.2007, prin comportamentul său, salariatul a depășit limitele bunului simț, amenințând și jignind personalul angajat la punctul de lucru din strada -, după care nu s-a mai prezentat la muncă, nepredând nici cheia autovehiculului și nici ultimul raport z, fapt sancționat de art. 24 pct. 8, 9, 10, 18 din regulamentul de ordine interioară, pct. M art. 2 lit. a) din contractul individual de muncă pct. 10 din capitolul VII - Norme generale referitoare la activitatea de taxi și art. 39 alin. 2 lit.a) și c) din Codul muncii.
Cu privire la prima dintre cele două fapte, Curtea reține că aceasta nu beneficiază de o descriere suficientă cât să permită încadrarea în ipotezele normelor incriminatorii și controlul din partea instanței asupra caracterului disciplinar al faptei, fiind descrisă generic necircumstanțiat, fără să se detalieze în ce au constat pretinsele jigniri sau amenințări, pentru a fi apreciate ca atare, mai ales că unele situații care ar putea fi percepute de simțul comun drept amenințare, cum ar fi cele în care se amenință cu apelul la lege sau autoritățile publice, nu constituie și amenințări în sens juridic.
Or, în speță, pretinsele amenințări s-au materializat în sesizări adresate Inspecției și Gărzii Financiare, soldate cu controale și procese-verbale de contravenție, demersuri pe deplin legale și de care angajatorul nu se poate prevala, pentru a sancționa disciplinar angajatul care apelează la asemenea mijloace.
Prin urmare, sub aspectul primei fapte sancționate și în aplicarea prevederilor art. 268 alin. 2 lit. d) Codul muncii, decizia atacată este nulă absolut, pentru absența descrierii faptei incriminate ca abatere disciplinară.
Cât privește neprezentarea la serviciu, respectiv nepredarea cheii autoturismului și a ultimelor rapoarte z, Curtea apreciază că dacă prima faptă este asociată unei obligații elementare de a se prezenta la serviciu, care nu mai are nevoie de o specială încadrare în drept, pentru celelalte două nu s-a putut stabili temeiul juridic, niciunul dintre textele menționate nereglementând conținutul obligațiilor corelative acestor aspecte, mai mult, regulamentul de ordine interioară însoțit de dovada asumării lui sub semnătură de salariatul sancționat, nu a fost depus la dosar, deși această dovadă revenea angajatorului, în condițiile art. 287 din Codul muncii.
Sub aceste aspecte, art. 268 alin. 2 lit. b) sancționează cu nulitatea absolută neprecizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă încălcate, înțelegând prin aceasta, precizare de natură să permită încadrarea în drept a faptei sancționate prin normele indicate.
De asemenea, se constată că faptele anterior menționate, astfel cum au fost reținute și sancționate, nu corespunde adevărului.
Fapta de neprezentarea la serviciu nu este reală, de vreme ce în privința unui taximetrist, aceasta nu constă în prezența la un punct fix de lucru, ci în desfășurarea activității de taximetrie în perimetrul pentru care societatea dispune de licență, or, reclamantul-recurent a desfășurat activitate în ziua următoare, probată cu raportul z din data de 03.04.2007, ulterior fiind pus în imposibilitate de a continua, fiindu-i reținut autoturismul, astfel cum probează fără echivoc procesul-verbal întocmit de organele de poliție la data de 13.04.2007, când i-au fost restituite actele și bunurile personale aflate în autoturismul societății și reținute o dată cu acesta.
Prin urmare, la data de 24.04.2007, angajatorul nu era în drept să se plângă și să sancționeze neprezentarea la muncă, pentru că ar fi însemnat să se prevaleze de propria culpă de a-l fi pus în imposibilitate pe angajat să-și îndeplinească obligațiile de serviciu, lipsindu-l anterior de autoturismul afectat muncii. Este și nepredarea rapoartelor z, ale ultimelor zile, la fila 88 a dosarului de fond aflându-se chitanțele nr. 412/02.04.2007 și -/03.04.2007, eliberate salariatului, care atestă primirea de la acesta a sumelor reprezentând rapoartele z ale ultimelor zile în care a mai lucrat după incidentul din 02.04.2007.
Iar cât privește nepredarea cheilor, aceasta nu putea motiva decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă, întrucât o atare obligație revenea salariatului, în baza punctului 10 din normele generale referitoare la activitatea de taxi, o dată cu încetarea raporturilor de muncă, or, aceasta se putea produce, cel mai devreme, abia din momentul comunicării deciziei de concediere, iar nu anterior ei.
În consecință, potrivit celor expuse, Curtea constată că decizia contestată este nelegală și netemeinică, sens în care, în baza art. 312 alin. 3 rap. la art. 304 pct. 9 și 3041pr. civ. va fi admis recursul și se va modifica sentința atacată, în sensul că se va dispune anularea deciziei nr. 92/24.04.2007, potrivit art. 78 din Codul muncii, reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior și obligarea angajatorului să- plătească o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului de muncă până la reintegrare.
Recursul este întemeiat și cât privește pretențiile solicitate cu titlu de indemnizații de concediu de odihnă pentru perioada 2005-2007, respectiv diferența de salariu neîncasată pentru ianuarie 2007, în cuantum de 475 lei și 266 lei, valori determinate prin expertiza întocmită în cauză, în legătură cu care, contrar reținerilor primei instanțe, nu s-a făcut nicio dovadă a plății.
Astfel, înscrisurile asumate prin semnătură de soția contestatorului nu atestă primirea vreunei sume cu acest titlu, față de termenii clari și neechivoci ai acestor chitanțe, fiind inadmisibil să se presupună că prin "salariul aferent lunii aprilie", părțile au înțeles de fapt să fie acordat salariul pentru luna ianuarie 2007, mai ales că între suma plătită și cea datorată și determinată prin expertiză, nu există identitate.
În considerarea celor expuse și în aplicarea art. 312 alin. 3 rap. la art. 3041pr. civ. sentința atacată va fi modificată sub aceste aspecte, în sensul că se va obliga intimata la plata către contestator, a sumelor de 475 și 266 lei, reprezentând indemnizația de concediu de odihnă neachitată în perioada 2005-2007 și diferența de salariu aferentă lunii ianuarie 2007.
În baza art. 274 pr. civ. față de admiterea și acestor capete de cerere prin hotărâre irevocabilă, va suplimenta în mod corespunzător cheltuielile de judecată acordate la fond, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului suma de 100 lei, cu acest titlu.
Va menține restul dispozițiilor sentinței și va respinge cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în calea de atac, întrucât, deși le-a solicitat, acesta nu au făcut dovada efectuării lor în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant, cu domiciliul în B --,. 34,. 2,. 3,. 27, sector 2, împotriva sentinței civile nr.7935 din data de 22.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.11824/3/, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC 2001 IMPORT EXPORT SRL, cu sediul în B --, sector 2.
Modifică în parte sentința atacată în sensul că:
Anulează decizia nr. 92/24.04.2007 emisă de SC 2001 IMPORT EXPORT SRL.
Dispune reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior.
Obligă angajatorul să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data desfacerii contractului de muncă până la reintegrare.
Obligă pârâtul să plătească contestatorului suma de 475 lei, indemnizație concediu de odihnă pentru 2005-2007, respectiv 266 lei, diferența de salariu neîncasată pentru ianuarie 2007.
Obligă pârâtul să plătească contestatorului 1000 lei, cheltuieli de judecată la fond.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în recurs, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 14.07. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 EX./04.09.2009
Jud. fond:
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Ilie Nadia Raluca
