Pretentii civile. Speta. Decizia 384/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
-ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
Dosar nr-
Format vechi nr.1897/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.384/
Ședința publică din data de 26 ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Zeca Dorina
JUDECĂTOR 3: Farmathy Amelia
GREFIER - - -
*****************
Pe rol fiind soluționarea recursurilor declarate de către recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I împotriva sentinței civile nr.320 F din data de 11.03.2008, pronunțată de către Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (format vechi nr.236/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, C, -, și, cu intimații-pârâți Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI și cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării - citat în calitate de expert - având ca obiect "drepturi bănești - spor de 50%".
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, intimații-reclamanți, C, -, și, intimații-pârâți Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării - citat în calitate de expert.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, față de lipsa părților la prima strigare a cauzei, văzând dispozițiile art. 104 alin.(13) din a instanțelor judecătorești, dispune lăsarea cauzei la ordine, la a doua strigare.
La reluarea pricinii la ordine, nu au răspuns: recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, intimații-reclamanți, C, -, și, intimații-pârâți Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării - citat în calitate de expert.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții faptul că, având în vedere împrejurarea că cererea de chemare în judecată nu a fost semnată de către reclamanții, și C, iar în ce privește cererea modificatoare nu a fost semnată de către reclamanții, C și, s-a dispus citarea acestor părți cu mențiunea de a se prezenta personal în instanță pentru a semna cererea de chemare în judecată cu care au investit instanța de fond, precum și cererea modificatoare, sub sancțiunea prev. de art. 133 alin.(1) Cod proc.civ.
De asemenea, se mai arată faptul că recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice prin motivele de recurs formulate în cauză au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art.242 alin.(2) Cod proc. civ.
Curtea constatând că în cauză recurenții-pârâți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art.242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Prin recursurile înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 18.03.2009, recurenții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I au criticat sentința civilă nr.320/F/11.03.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, întemeindu-și recursurile pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a susținut, în esență, că prin hotărârea pronunțată instanța de fond s-a substituit legiuitorului, încălcând grav principiul separației puterilor în stat și a aplicat greșit legea atunci când a considerat că OG nr.83/2000 nu a abrogat total și explicit art.47 din Legea nr.50/1996 în condițiile în care potrivit dispozițiilor art.62 alin.5 din Legea nr.24/2000 abrogările parțiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, iar prin Legea nr.125/2000 Guvernul a fost abilitat pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
La rândul său, recurentul Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința mai sus identificată prin prisma reținerii greșite de către Tribunalul Ialomițaa calității sale procesuale pasive.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 26.06.2008, Curtea de APEL BUCUREȘTI, reținând incidența în cauză a dispozițiilor art.II alin.3 din OUG nr.75/2008, a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.
La data de 18.03.2009, dosarul inițial (nr-) a fost reînregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, ca efect al adresei de restituire a dosarului inițial emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție din data de 14.03.2009 din care rezultă că măsura dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost luată pe cale administrativă (din dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție înregistrat la această instanță sub nr- la data de 08.07.2008 nerezultând că măsura de retrimitere a dosarului nr- a fost dispusă de completul căruia i-a revenit spre rejudecare dosarul) ca urmare a deciziei Curții Constituționale nr.104/20.01.2009, decizie prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I și II din OUG nr.75/2008.
În dosarul inițial nr- și în dosarul nr- (dosar cu număr nou ca urmare a reînregistrării dosarului inițial pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale) intimații-persoane fizice nu au formulat întâmpinare, iar cei doi recurenți nu și-au completat cererile de recurs cu invocarea altor motive în afara celor întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă.
Asupra recursurilor, Curtea reține următoarele:
În privința recursului formulat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, critica întemeiată pe dispozițiile art.304 pcr.4 Cod pr.civilă este neîntemeiată, întrucât intimații salariați au formulat cerere în pretenții având ca obiect drepturi salariale în contradictoriu cu angajatorul său, respectiv Tribunalul Ialomița și cu instituțiile reprezentate de Curtea de APEL BUCUREȘTI și recurentul Ministerul Justiției și Libertăților în calitate de ordonator secundar, respectiv primar asupra fondurilor de salarii destinate a fi plătite personalului auxiliar de specialitate și a celui conex.
În cele trei calități mai sus precizate, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților și intimații-pârâți Tribunalul Ialomița și Curtea de APEL BUCUREȘTI, aveau obligația de a plăti drepturile salariale datorate intimaților-persoane fizice.
Pentru că aceștia din urmă susțineau neplata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, în cadrul unui litigiu de muncă ei s-au adresat instanței judecătorești pentru a se pronunța asupra acestor pretenții, în conformitate cu dispozițiile art.282 și art.293 din Legea nr.53/2003.
Contrar celor susținute de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, acordarea sporului de 50% de către Tribunalul Ialomița nu reprezintă o activitate de legiferare, ci este rezultatul interpretării unitare a unor dispoziții legale, în deplin acord cu decizia în interesul legii, conform căreia personalul auxiliar de specialitate beneficiază de sporul de 50% și după aprobarea OG nr.83/2000.
Având în vedere că decizia în interesul legii nr.XXI/10.03.2008 reprezintă o interpretare obligatorie și unitară dată unor dispoziții legale, interpretare care se impune instanțelor inferioare prin raportare la dispozițiile art.329 alin.3 Cod pr.civilă, rezultă că la data de 11.03.2008 Tribunalul Ialomița era obligat să respecte, prin soluția pronunțată, interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție problemei de drept reprezentată de pretinsa abrogare prin OG nr.83/2000 a art.47 din Legea nr.50/1996.
Cum această interpretare a dispozițiilor legale mai sus amintite s-a realizat la data de 10.03.2008, ulterior intrării în vigoare a OG nr.8/2007, este rezonabil a se presupune că și acest act normativ a fost avut în vedere de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție la momentul pronunțării deciziei în interesul legii nr.XXI din a cărei dispozitiv nu se poate desprinde concluzia că pentru categoria personalului auxiliar de specialitate acordarea acestui spor s-ar limita în timp până la momentul intrării în vigoare a OG nr.8/2007 (respectiv la 04.02.2007).
Din această perspectivă, susținerea recurentului Ministerul Justiției și Libertăților că Tribunalul Ialomița ar fi aplicat greșit legea și că și-ar fi depășit competențele recunoscute autorității judecătorești sunt nefondate pentru că instanța de fond nu a legiferat, ci a dat eficiență, în cazul pretențiilor formulate, deciziei în interesul legii nr.XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar motivarea Tribunalului face referire la aspecte de interpretare a unor dispoziții legale considerate a fi în vigoare.
Dacă s-ar fi apreciat că problema acordării sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică este o chestiune asupra căreia instanțele de judecată nu aveau competența de a se pronunța, atunci Înalta Curte de Casație și Justiție ar fi interpretat unitar această problemă de drept în sensul că instanțele de judecată nu au atribuții în acest sens.
Or, din conținutul considerentelor deciziei în interesul legii nr.XXI/10.03.2008 se poate deduce, implicit, că instanțele judecătorești sesizate cu astfel de pretenții sunt competente funcțional să se pronunțe asupra respectivelor pretenții și, chiar mai mult decât atât, trebuie să respecte interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție aplicabilității dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 ulterior apariției OG nr.83/2000.
Nu în ultimul rând, legat de motivul de casare prevăzut de art.304 pct.4 Cod pr.civilă, invocat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea consideră că pentru a fi respectat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 și dreptul garantat de Constituția României de liber acces la justiție, trebuie să subziste posibilitatea instanței de fond de a se pronunța asupra fondului pretențiilor sau asupra unor chestiuni intern legate, din punct de vedere procedural, cu fondul cauzei, iar nu de a respinge pretențiile ca nefiind de competența funcțională a instanțelor în condițiile în care legea nu stabilește o altă procedură, cu garanții procesuale echivalente celor oferite de un proces în fața unei instanțe judecătorești, pentru revendicarea drepturilor salariale.
Curtea cunoaște că la momentul pronunțării prezentei decizii, Curtea Constituțională a soluționat prin decizia nr.838/2009 un așa-numit conflict între autoritatea judecătorească pe de o parte și puterea legislativă și executivă pe de altă parte.
Cu toate acestea, cunoscând conținutul Deciziei nr.838/2009 a Curții Constituționale, Curtea apreciază că aceasta nu poate influența aplicabilitatea în speță, raportat la dispozițiile art.329 alin.3 Cod pr.civilă, a deciziei nr.XXI/10.03.2008 din următoarele motive:
Potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 Cod pr.civilă, în vigoare la data soluționării cauzei atât de instanța de fond cât și de instanța de recurs, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate în recursurile în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe.
Același efect obligatoriu îl au și deciziile Curții Constituționale.
Decizia Curții Constituționale la care fac referire recurenții, respectiv Decizia nr.838/2009, s-a pronunțat pentru soluționarea unui conflict între autoritatea judecătorească pe de o parte și puterea legislativă și executivă pe de altă parte.
Pentru a invalida o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, decizia Curții Constituționale trebuia să prevadă în mod expres în dispozitivul deciziei neconstituționalitatea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost consacrat, cu de practică unitară și obligatorie, dreptul personalului auxiliar de specialitate la sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.46/15.12.2008 interpretează o problemă de drept soluționată neunitar de instanțele judecătorești și o asemenea interpretare, dacă este să privim jurisprudența recentă a Curții Constituționale (a se vedea în acest sens deciziile nr.818 și 820/2008 ale Curții Constituționale) ar putea face obiectul controlului de constituționalitate, câtă vreme Curtea Constituțională de declarat, în repetate cazuri, neconstituționale anumite interpretări ale unor texte de lege iar nu textele de lege înseși, însă, cel puțin până la momentul soluționării prezentului recurs, Curtea Constituțională nu a declarat neconstituțională vreo decizie în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, cu atât mai puțin nu a declarat neconstituționalitatea deciziei nr.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Tehnica juridică folosită de însăși Curtea Constituțională implică redarea în conținutul dispozitivului deciziei a textului de lege declarat neconstituțional sau în legătură cu care o anumită interpretare este apreciată ca neconstituțională.
În mod similar, pentru a permite tuturor celor interesați să ia cunoștință de numărul deciziilor în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și declarate neconstituționale, este necesar a se preciza în dispozitivul deciziei Curții Constituționale, numărul și data deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind îndeobște cunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în exercitarea atribuțiilor conferite încă de dispozițiile art.329 Cod pr.civilă, zeci, poate chiar sute de asemenea decizii.
În lipsa unor asemenea precizări, aprecierile generice devin inaplicabile, câtă vreme decizia prin care a fost soluționat un recurs în interesul legii are un caracter obligatoriu și nu poate fi ignorată de instanțele judecătorești.
Decizia nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale soluționează un așa-zis conflict între cele trei puteri ale Statului, trasând la nivel de principiu limitele competențelor în care instanțele judecătorești în frunte cu Înalta Curte de Casație și Justiție ar trebui, în opinia Curții Constituționale, să își exercite atribuțiile jurisdicționale, dar nu declară neconstituționale, prin referiri exprese la număr și dată, decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care constituie, prin forța juridică atribuită lor de dispozițiile art.329 alin.3 Cod pr.civilă, un element cu forță juridică egală cu legea pe care o interpretează.
Dacă s-ar considera că decizia nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale poate, în absența oricăror elemente care să permită concluzia că această instituție a declarat neconstituționale, în mod clar și neechivoc, decizii ale Înalta Curte de Casație și Justiție date în recursul în interesul legii, invalida sau lipsi de efectele juridice prevăzute de art.329 alin.3 Cod pr.civilă decizia nr.XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-ar ajunge în situația nefirească în care Curtea Constituțională, prin decizia dată într-un conflict între puterile Statului, să pronunțe un veritabil recurs în anulare împotriva unei decizii obligatorii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. O asemenea cale de atac nu mai este prevăzută de Codul d e procedură civilă nici măcar în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție (ca efect al multiplelor condamnări ale Statului Român de către, în numeroasele cazuri în care o hotărâre irevocabilă a fost schimbată în urma exercitării și admiterii recursului în anulare) și nu este prevăzută în Legea nr.47/1992 care stabilește prerogativele Curții Constituționale.
Nu există în opinia Curții nicio modalitate prin care o soluție pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii să fie invalidată, Înalta Curte de Casație și Justiție constituind autoritatea judecătorească supremă și singulară de interpretare unitară a dispozițiilor legale.
Nu în ultimul rând este de subliniat că aspectele soluționate ca efect al pronunțării asupra conflictelor între puterile Statului nu pot afecta drepturile individuale ale unor persoane care și-au cerut drepturile în calitate de salariați, iar nu în calitate de reprezentanți ai puterii judecătorești aflată în conflict, așa cum a apreciat Curtea Constituțională, cu celelalte două puteri ale Statului. Acest conflict soluționat de către Curtea Constituțională prin afirmarea unor principii nu poate afecta un număr semnificativ de salariați care au calitatea de reclamanți în diferite cauze, reclamanți care nu se situează în cadrul noțiunii de autoritate judecătorească în litigiile în care își revendică anumite drepturi salariale.
Din acest motiv, ei nu au avut posibilitatea obiectivă de a se apăra și de a-și expune punctul de vedere în fața Curții Constituționale și tot din acest motiv soluția Curții Constituționale nu le poate vătăma sau limita substanța unor drepturi, câtă vreme prerogativa Curții Constituționale de a soluționa conflictele între puterile Statului nu se confundă cu prerogativa de a soluționa excepții de neconstituționalitate concrete referitoare la texte de lege sau interpretări ale acestora.
Așa cum instanța de control judiciar a arătat în considerentele ce preced, până în prezent Curtea Constituțională nu a declarat neconstituțională, în concret, cu referire la număr și dată, nicio decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.
Doar în această modalitate, neexplorată până în prezent de Curtea Constituțională, s-ar putea pune problema inaplicabilității deciziei nr.XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, evident doar la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale.
Continuând analiza recursului formulat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea, în exercitarea prerogativei controlului judiciar extins prevăzut de art.3041Cod pr.civilă, constată că hotărârea instanței de fond este criticabilă sub două aspecte.
În primul rând, raportat la dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, instanța de fond nu a observat că nu toți reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate.
Astfel, din relațiile solicitate de C și comunicate de Tribunalul Ialomița prin adresa nr.1404/12.08.2009, rezultă că reclamanții-intimați și îndeplinesc funcțiile de aprod, respectiv de șofer.
Dispozițiile Legii nr.567/2004, singura în vigoare la data pronunțării asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.XXI/10.03.2008, enumeră într-o manieră exhaustivă categoriile de persoane care alcătuiesc personalul auxiliar de specialitate. Astfel, potrivit dispozițiilor art.3 alin.1 din Legea nr.567/2004, personalul auxiliar de specialitate este format din; grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT.
În conformitate cu prevederile cuprinse în alin.3 al aceluiași articol, funcțiile de aprod și agent procedural sunt conexe personalului auxiliar de specialitate, prin urmare nu fac parte din categoria acestui personal pentru că altminteri nu mai era necesară realizarea de către legiuitor a distincției dintre enumerarea cuprinsă la alin.1 din art.3 și cea redată în conținutul alin.3 al aceluiași articol.
Decizia nr.XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, cu putere de lege, că membrii personalului auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la salariul lunar brut și ulterior intrării în vigoare a OG nr.83/2000.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind pronunțată în anul 2008, este evident că nu putea avea în vedere decât acele categorii de personal din cadrul puterii judecătorești pe care legile în vigoare le definesc. Astfel, referirea la categoria personalului auxiliar de specialitate nu poate fi interpretată decât prin raportare la definirea componenței acestei categorii cuprinsă în art.3 alin.1 din Legea nr.567/2004, singura în vigoare în ceea ce privește statutul personalului auxiliar de specialitate la momentul adoptării deciziei de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pe cale de consecință, cei doi intimați nefiind incluși de legiuitor în categoria personalului auxiliar de specialitate, nu beneficiază de efectele deciziei nr.XXI/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul fiind întemeiat sub acest aspect, instanța de fond pronunțând hotărârea cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare.
Instanța de fond nu a observat de asemenea că reclamantul C nu a semnat nici cererea de chemare în judecată și nici cererea prin care, ulterior, a fost modificată cererea inițială, procedând la soluționarea pretențiilor formulate în numele acestui reclamant, cu ignorarea dispozițiilor procedurale imperative prevăzute de art.133 Cod pr.civilă.
Curtea, pentru a da eficiență acestor dispoziții, a dispus citarea intimatului-reclamant C cu mențiunea expresă de a se prezenta în fața instanței de recurs și de a semna atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea modificatoare a acesteia.
Intimatul-reclamant C nu a răspuns acestui demers și nu a semnat cererea de chemare în judecată și cererea modificatoare.
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond a soluționat pretențiile pretins a fi fost formulate de numitul C cu nerespectarea dispozițiilor procedurale imperative prevăzute de art.133 alin.1 Cod pr.civilă, ignorând obligația ca cererea de chemare în judecată să fie semnată de numitul C. Această neregularitate procedurală este prevăzută expres sub sancțiunea nulității, iar neobservarea ei de către instanța de fond atrage incidența dispozițiilor art.304 pct.5 Cod pr.civilă.
Raportat la capătul de cerere prin care a fost solicitată completarea cărților de muncă ale reclamanților-intimați, Curtea constată că soluția de respingere dată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă nu este motivată, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.7 Cod pr.civilă.
Chiar dacă acest aspect nu a fost criticat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților, această împrejurare nu poate împiedica instanța de recurs să cenzureze soluția Tribunalului Ialomița față de dispozițiile exprese ale art.3041Cod pr.civilă.
Prin pronunțarea asupra nelegalității soluției prin care instanța de fond a respins, fără nicio motivare, cererea de completare a carnetelor de muncă, Curtea nu excede dispozițiilor art.296 Cod pr.civilă cu referire la dispozițiile art.316 Cod pr.civilă, pentru că recurentul Ministerul Justiției și Libertăților nu este angajatorul reclamanților-intimați, această calitate revenind direct și nemijlocit intimatului-pârât Tribunalul Ialomița, acesta din urmă nedeclarând recurs în cauză.
Reținând considerentele mai sus expuse, Curtea constată că subzistă, raportat la recursul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților, atât motive de casare, cât și motive de modificare ale sentinței recurate. În aceste condiții, Curtea face aplicarea dispozițiilor art.312 alin.3 teza finală Cod pr.civilă și urmează a dispune casarea în întregime a sentinței recurate și a rejudeca pe fond cauza în conformitate cu dispozițiile art.312 alin.4 Cod pr.civilă.
În cele ce urmează, Curtea va arăta motivele care au condus la admiterea în parte a cererii formulată în contradictoriu cu pârâtul-recurent Ministerul Justiției și Libertăților, nu înainte ca instanța de control judiciar să ia în discuție și cel de-al doilea recurs formulat în cauză de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice), recurs asupra căruia reține următoarele, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod pr.civilă:
În prezenta cauză, litigiul supus controlului judiciar poartă asupra neîndeplinirii unor obligații ce derivă din raporturile de muncă, asemenea raporturi neexistând între intimații-reclamanți și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice). Dacă se acceptă pretenția constând în obligarea acestui pârât de a aloca fondurile necesare pentru acordarea drepturilor salariale restante, o asemenea interpretare este de natură să depășească limitele impuse de dispozițiile art.304 pct.4 Cod pr.civilă, interferându-se, fără drept, în activitatea specifică a celorlalte două puteri ale Statului de drept. Legea bugetului este de competența Parlamentului, singurul abilitat să aprobe rectificări ale acestui act normativ.
Fondurile necesare acoperirii plăților dispuse de instanță vor fi asigurate de Statul Român întrucât greșeala de a nu fi plătit la timp drepturile salariale a fost stabilită în sarcina unor instituții publice ce reprezintă concretizări ale puterii exercitate de entitatea statală. Însă, această realitate nu poate stabili un raport juridic direct între Ministerul Finanțelor Publice și reclamanții-intimați pentru că aceștia din urmă nu sunt salariații Ministerului Finanțelor Publice și nu pot invoca împotriva acestui pârât obligații ce ar deriva din executarea unor drepturi salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești.
Obligația generală pozitivă a Statului Român de a lua toate măsurile necesare pentru punerea în executare a oricărei hotărâri judecătorești (chiar și în cauzele ce au purtat exclusiv între persoanele fizice sau persoanele juridice private), obligație statuată constant de jurisprudența în cauzele îndreptate împotriva României, nu poate genera, prin ea însăși, raporturi juridice nemijlocite între intimații-reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Intimații-reclamanți, având un titlu executoriu, pot solicita poprirea conturilor ordonatorilor secundari și principali de credite până la concurența sumelor datorate, în acest sens putând folosi intimaților-reclamanți și dispozițiile OG nr.22/2002 care enumeră anumite obligații în sarcina ordonatorilor principali de credite în legătură cu punerea efectivă în executare, prin plată, a titlurilor executorii ce stabilesc drepturi salariale.
Prin urmare, nu chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice pentru alocarea fondurilor este soluția pentru ca intimații-reclamanți să primească sumele datorate, ci declanșarea executării silite.
Împrejurarea faptică potrivit căreia prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice urmează să fie deblocate sumele necesare plăților, împrejurare legată de modalitatea de desfășurare a exercițiului bugetar anual și de felul concret în care vor fi puse în executare hotărârile judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, nu poate atribui prin ea însăși calitate procesuală pasivă într-un litigiu izvorât din neplata la timp drepturilor salariale.
Teoria conform căreia o asemenea rezolvare a unei acțiuni având ca și capăt principal de cerere acordarea unor drepturi salariale ar facilita plata efectivă a drepturilor câștigate nu își găsește suportul juridic în reglementările privind relațiile de muncă.
Alocarea concretă a sumelor care reprezintă debite stabilite în sarcina angajatorilor instituții publice este o chestiune de ordin administrativ care urmează a se rezolva la nivelul puterii executive, reflectând modul în care Statul înțelege să pună în executare hotărârile judecătorești în care au fost recunoscute debite reprezentând drepturi salariale.
Cu sau fără asemenea mențiuni privind alocarea de fonduri, hotărârea judecătorească prin care un drept salarial a fost recunoscut ca fiind prevăzut de lege și neplătit la termenul scadent, are, conform dispozițiilor art.278 pct.1 Cod pr.civilă, forță executorie, ceea ce îndreptățește declanșarea etapei executării silite.
Argumentele ce preced conturează soluția Curții în privința recursului declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice), ce urmează a fi admis în temeiul art.304 pct.4 Cod pr.civilă, sentința recurată urmând a fi casată, iar pricina rejudecată pe fond de C în temeiul dispozițiilor art.312 alin.4 Cod pr.civilă.
În rejudecare, Curtea reține următoarele:
La data de 10.03.2009, prin recursul în interesul legii nr.XXI, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat unitar problema de drept referitoare la acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, apreciind, cu forță obligatorie pentru instanțele judecătorești în conformitate cu dispozițiile art.329 alin.3 Cod pr.civilă, că personalul auxiliar de specialitate are dreptul la acordarea sporului de 50% și ulterior apariției OG nr.83/2000.
Decizia nr.XXI a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii fiind pronunțată în anul 2008 este logic a se considera că la momentul pronunțării au fost avute în vedere toate actele normative incidente în materia salarizării personalului auxiliar de specialitate, inclusiv OG nr.8/2007 (în vigoare începând cu 04.02.2007).
Din conținutul dispozitivului deciziei nr.XXI/10.03.2008 rezultă că sporul de 50% se cuvine personalului auxiliar de specialitate și după apariția OG nr.83/2000, fără niciun fel de alte precizări suplimentare, ceea ce înseamnă că acest drept se adaugă celor reglementate prin OG nr.8/2007, până la apariția unui alt act normativ, ulterior deciziei nr.XXI/10.03.2008 prin care sistemul de salarizare al personalului auxiliar de specialitate să fie fundamental modificat.
Firește că în raport de dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003, pretențiile tuturor reclamanților, cu excepția reclamantului C, urmează a fi respinse ca prescrise pentru perioada cuprinsă între noiembrie 2000-17.09.2004 inclusiv.
În acest sens Curtea aduce următoarele precizări:
Decizia nr.XXI/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu cuprinde nicio mențiune cu privire la curgerea termenului de prescripție. Dimpotrivă, această Decizie lămurește că sporul de 50% a fost datorat pe tot intervalul de timp de după adoptarea Legii nr.50/1996, ceea ce înseamnă că termenul de prescripție de 3 ani își regăsește justificarea teoretică și practică.
Este de subliniat că Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu reprezintă o recunoaștere a pretențiilor în înțelesul dispozițiilor art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958 pentru că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are calitatea de debitor, calitate la care fac referire dispozițiile art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958. Calitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță în primă și ultimă instanță asupra recursurilor în interesul legii este conferită de lege (respectiv art.329 alin.1 Cod pr.civilă) pentru a se putea obține un punct de vedere unitar, obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești, asupra unei probleme de drept care a primit soluții divergente ca urmare a judecății diferitelor instanțe.
În privința referirilor la practica, Curtea subliniază că dispozițiile OG nr.83/2000 erau clare și puteau fi contestate oricând de către intimații-reclamanți, ceea ce aceștia au și făcut abia în anul 2007.
O dispoziție a unui act normativ poate să fie clară, fără să fie neapărat și corectă. De aceea există posibilitatea contestării de către persoana interesată, accesul liber la justiție fiind garantat prin Constituție.
Este necesar a nu se confunda între exercitarea acestui drept și rezultatul demersului procedural. Recurenții nu pot susține că până la 10.03.2008 (data pronunțării recursului în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție) nu au putut revendica dreptul la plata sporului de 50%.
Este necesar a nu se confunda între exercitarea dreptului de a sesiza o instanță și rezultatul demersului procedural. În concret, reclamanții-intimați au acționat abia la data de 18.09.2007. Decizia în interesul legii nr.XXI/10.03.2008 a pus capăt unei practici judiciare neunitare, dar nu se poate susține că a făcut clare dispozițiile OG nrt.83/2000, ci a statuat că aceste dispoziții nu au împiedicat aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.50/1996. Însă o asemenea dezlegare a problemei de drept reprezentată de acordarea sporului de 50% nu înlătură obligația de a ține cont de dispozițiile legale care limitează acordarea drepturilor salariale restante doar pentru un interval de 3 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată. În absența cererii de chemare în judecată se presupune că nu există pretenții, iar după inițierea demersului procedural, analiza pretențiilor trebuie să se circumscrie termenului legal de prescripție pentru că Decizia nr.XXI/10.03.2008 nu reprezintă o recunoaștere a pretențiilor din partea debitorilor pentru a opera întreruperea curgerii termenului de prescripție, ci modalitatea legală de a unifica practica neunitară.
În privința netemeiniciei pretențiilor formulate de reclamanții și, pretenții ulterioare datei de 17.09.2004, Curtea reține că aceștia nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate pentru a beneficia de sporul de 50%, pentru dezvoltarea acestei aprecieri urmând a se lectura considerentele ce preced în partea în care s-a făcut vorbire despre motivul de admitere a recursului formulat de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților prin raportare la dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Aceleași precizări referitoare la lecturarea prezentelor considerente, în partea în care a fost analizat recursul Ministerului Justiției și Libertăților prin prisma dispozițiilor art.3041Cod pr.civilă cu referire la dispozițiile art.304 pct.5 Cod pr.civilă, sunt valabile în ceea ce privește soluția de anulare a cererii de chemare în judecată și a cererii modificatoare rămase nesemnate de numitul C, în cauză fiind incidente dispozițiile art.133 alin.1 Cod pr.civilă.
În privința capătului de cerere având ca obiect completarea carnetelor de muncă ale reclamanților, Curtea reține următoarele:
Dispozițiile Decretului nr.92/1976 trebuie corelate cu prevederile legale din domeniul dreptului muncii (aplicabile și magistraților), edictate după anul 1990. Astfel, cel puțin începând cu anul 2003, anul intrării în vigoare a Codul muncii (Legea nr.53/2003), a fost introdusă noțiunea de salariu potrivit dispozițiilor art.154 alin.1 din Legea nr.53/2003. Salariul cuprinde, în conformitate cu prevederile art.155 din Legea nr.53/2003, salariul de bază, similar ca noțiune retribuției tarifare de încadrare și sporurile, indemnizațiile, precum și alte adaosuri. Prin urmare, sporul, fiind o parte componentă a salariului, alături de salariul de bază, trebuie evidențiat în cărțile de muncă, ce constituie documentele oficiale care reflectă valoarea pecuniară a activității profesionale desfășurate. De altfel, chiar dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976 fac referire la obligația angajatorului de a înscrie în carnetul de muncă, alături de alte mențiuni, retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta. Coroborând dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976 cu prevederile art.155 și art.296 din Legea nr.53/2003, rezultă că sporul, reprezentând un drept salarial ce se adaugă la salariul de bază pentru a forma în final salariul, trebuie înscris în carnetele de muncă.
Prin urmare, intimatul-pârât Tribunalul Ialomița are obligația de a înscrie cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților în privința cărora acțiunea a fost admisă în parte, sens în care Curtea urmează să dispună.
În privința capătului de cerere având ca obiect reactualizarea sumelor datorate cu titlu de spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și acordarea dobânzii legale pentru aceste sume, Curtea reține următoarele:
reactualizării sumelor datorate potrivit indicelui de inflație cu acordarea dobânzii legale nu conduce la o dublă acoperire a prejudiciului cauzat prin neplata la timp a drepturilor salariale datorate de recurentă.
Fiecare din cele două modalități de acoperire a prejudiciului are o finalitate distinctă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1 din OG nr.9/2000, dobânda reprezintă o sancțiune pentru întârzierea la plată a unor obligații, iar nu o sancțiune împotriva fenomenului de devalorizare a puterii de cumpărare în care este plătit salariul.
Nicio dispoziție legală nu limitează expres modalitatea în care este acoperit prejudiciul suferit de salariatul care nu și-a încasat integral salariul lunar sau, după caz, chenzinal.
Reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus, ci aceeași valoare, calculată la momentul plății efective, chiar dacă, sub raport strict nominal, aceeași valoare poate însemna mai multe bancnote. În realitate, este vorba despre aceeași valoare, față de faptul că salariul se raportează mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu. Un argument în sprijinul acestei aprecieri se regăsește în politica bugetară a Guvernului României.
Astfel, pentru salariații bugetari, periodic, Guvernul dispune indexarea salariilor, ceea ce înseamnă că se urmărește menținerea puterii de cumpărare a salariatului care, nominal, ca urmare a indexării, primește mai multe bancnote, dar valoarea lor economică este aceeași cu cea inițială de la momentul stabilirii salarizării.
Prin urmare, indexarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, cum este cazul dobânzii, ci păstrarea aceleeași valori economice a banilor primiți cu mult timp după data scadentă.
Salariatul care nu își primește la data scadentă salariul integral este prejudiciat sub mai multe forme: mai întâi de toate se vede lipsit de plata muncii sale și suportă diminuarea nelegală a salariului. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care ulterior își recuperează partea neplătită din salariu, fenomenul economic inflaționist îi reduce, în termeni economici reali, valoarea salariului în posesia căreia reintră. Din acest motiv, reactualizarea reprezintă o modalitate de acoperire a prejudiciului suferit, dar nu este, contrar opiniei majoritare exprimată, singura.
Deși se afirmă că salariul, ca sumă de bani, nu este purtătoare de dobândă, nu se precizează, cu egală acribie temeiul legal al acestei interdicții. dispozițiilor art.269 din Legea nr.53/2003 stabilește generic răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material și moral creat salariatului.
Raporturile de dreptul muncii se circumscriu raporturilor de drept civil.
Pe cale de consecință, dincolo de particularitățile raporturilor juridice specifice dreptului muncii, în măsura în care nu se abrogă în mod expres, sunt și rămân aplicabile regulile de drept comun ale dreptului civil.
De altfel, chiar în dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, legiuitorul a stabilit că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Definiția daunelor interese nu este precizată în dispozițiile Legii nr.53/2003, ceea ce îndreptățește coroborarea acestui text legal cu textele legale civile care lămuresc sau conturează sfera noțiunii de daune-interese.
Așa cum s-a subliniat, raporturile de dreptul muncii sunt raporturi de drept civil.
Potrivit dispozițiilor art.1088 Cod civil, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, salariul reprezentând suma de bani pe care angajatorul este obligat să o plătească salariatului cu titlu de contraprestație specifică și necesară pentru prestarea muncii, daunele-interese, la care se referă generic dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Prin urmare, reținând că salariul reprezintă o obligație de plată a unei sume de bani, că există posibilitatea legală de acordare a unor daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neplata drepturilor salariale, conform dispozițiilor art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, că art.1088 cod civil reglementează explicit în ce constau daunele-interese pentru neexecutare (neplata salariului integral echivalând din punct de vedere al efectelor juridice cu o neexecutare, chiar dacă parțială, a obligațiilor), nu există niciun impediment legal pentru acordarea dobânzii legale civile în cuantumul reglementat de dispozițiile OG nr.9/2000.
O observație suplimentară se impune față de conținutul dispozițiilor art.1088 Cod civil. Dobânda nu se confundă cu reactualizarea. În cele ce preced, a fost explicată rațiunea reactualizării, fenomenul monetar al devalorizării nefiind avut în vedere de redactorului Codului civil la nivelul anului 1864, chiar dacă fenomenul inflaționist, teoretic, se putea manifesta și în acea perioadă. De aceea, referirea din art.1088 Cod civil care limitează acordarea daunelor-interese sub forma dobânzii legale, trebuie interpretată în funcție de dezvoltarea socio-economică de la nivelul XIX, secol în care fenomenul devalorizării era, din punct de vedere juridic, puțin cunoscut sau chiar ignorat.
Situația este cu totul diferită la momentul soluționării prezentei cauze, când Statul recunoaște existența devalorizării și ia măsuri pentru contracararea acestui fenomen prin indexarea periodică a salariilor. Această operațiune demonstrează că indexarea reprezintă un drept distinct de daunele interese prevăzut de art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003 și de dispozițiile art.1088 Cod civil, câtă vreme este aplicat în privința drepturilor salariale pe care Statul prin instituțiile sale le plătește salariaților. Cu atât mai mult, în cazul în care există întârzieri nejustificate sau un refuz nelegal de plată a unor drepturi salariale, operațiunea indexării trebuie aplicată pentru a păstra același nivel economic al salariatului reflectat în puterea de cumpărare a monedei în care acesta este plătit.
Dacă s-ar refuza recunoașterea dreptului de reactualizare a drepturilor salariale restante, s-ar consimți implicit la micșorarea părții din salariu rămasă neachitată, preferându-se o abordare nominalistă a conceptului de salariu, cu ignorarea inacceptabilă a semnificației celei mai importante a acestuia și anume faptul că salariul este reflectarea puterii de cumpărare a salariatului.
Salariul nu reprezintă doar o sumă de bani primită periodic, ci este, înainte de orice, o valoare economică ce trebuie să rămână neschimbată câtă vreme nu au fost inițiate și finalizate negocieri cu privire la eventuale diminuări salariale.
În privința cumulului cu dobânda legală, reținând că nicio dispoziție legală nu interzice acest cumul, că, din motivele mai sus expuse, acest cumul nu poate reprezenta o dublă acoperire a aceluiași prejudiciu, se poate aprecia că acordarea dobânzii, pe deplin legitimată juridic de dispozițiile coroborate ale art.161 alin.1, art.269 din Legea nr.53/2003, art.1088 Cod civil și art.2 din OG nr.9/2000, urmărește acoperirea prejudiciului suferit de salariat, respectiv imposibilitatea acestuia de a economisi sau folosi banii datorați pentru achiziționarea unor bunuri și produse.
Argumentele ce preced demonstrează temeinicia pretențiilor rezultate din cumularea reactualizării cu dobânda legală civilă, ce va fi calculată de la data introducerii pe rolul instanței de fond a cererii de chemare în judecată, cererea de chemare în judecată echivalând cu o punere în întârziere neechivocă a debitorului de către salariații care solicită plata unor drepturi salariale.
La momentul la care Curtea procedează la rejudecarea întregii pricinii, ca efect al casării, a intrat în vigoare Legea nr.330/2009 care instituie un nou sistem de salarizare unitară a salariaților din instituțiile bugetare, lege aplicabilă și situației particulare a reclamanților.
Această împrejurare este motivul pentru care pretențiile reclamanților pentru care acțiunea a fost admisă în parte nu pot fi considerate a avea un temei legal decât pentru intervalul cuprins între 18.09.2004-31.12.2009.
La 1 ianuarie 2010, sistemul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate s-a schimbat fundamental ca efect al Legii nr.330/2009, lege pe care instanța este obligată să o aplice pretențiilor ce exced datei de 31.12.2009.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) Curtea urmează să admită această excepție, invitând părțile să lectureze considerentele prezentei decizii în partea în care a fost motivată soluția de admitere a recursului formulat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) pentru a lua cunoștință de argumentele care conferă temeinicie excepției și soluției de respingere a acțiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât.
Având în vedere ansamblul considerentelor mai sus expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și 3 Cod pr.civilă, cu referire la dispozițiile art.3041Cod pr.civilă și art.304 pct.4,5 și 9 Cod pr.civilă, va admite cele două recursuri, va casa în întregime sentința recurată și în temeiul dispozițiilor art.312 alin.4 Cod pr.civilă va rejudeca pe fond pricina, urmând a da eficiență argumentelor prin care fiecare capăt de cerere a fost analizat ca efect al rejudecării cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenții-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice I împotriva sentinței civile nr.320 F din data de 11.03.2008, pronunțată de către Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr- (format vechi nr.236/2008), în contradictoriu cu intimații-reclamanți, -, și, cu intimații-pârâți Tribunalul Ialomița, Curtea de APEL BUCUREȘTI și cu Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării - citat în calitate de expert.
Casează în tot sentința recurată și în rejudecare:
Admite în parte cererea.
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei noiembrie 2000-17.09.2004.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.
Obligă pe pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Tribunalul Ialomița la plata contravalorii sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul de bază brut lunar al fiecăruia dintre reclamanți pentru perioada cuprinsă între 18.09.2004-31.12.2009, inclusiv, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la momentul plății efective a debitului.
Obligă pe aceeași pârâți la plata contravalorii dobânzii legale civile aferente debitului principal pentru perioada 18.09.2004, până la data plății efective.
Obligă pe pârâtul angajator Tribunalul Ialomița să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților cu privire la sporul acordat și perioada de acordare.
Respinge ca neîntemeiate, pretențiile formulate de și, pretenții ulterioare datei de 17.09.2004.
Anulează cererea de chemare în judecată și cererea modificatoare formulată de C, pentru nesemnarea acesteia.
Respinge acțiunea formulată de reclamanți, ca prescrisă, pentru pretențiile aferente perioadei noiembrie 2000 - 17.09.2004.
Respinge cererea formulată față de Ministerul Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact.LG/2 ex./11.02.2010
Jud.fond: Al.;
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Zeca Dorina, Farmathy Amelia
