Pretentii civile. Speta. Decizia 465/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.465/CM
Ședința publică din 22 iulie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 2: Maria Apostol
JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman
Grefier - -
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de:
1) recurentul pârât și chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin mandatarul său ales T, cu sediul în T,- bis, județul T;
2) recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B, sector 5, b-dul -, nr. 12-14;
3) recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C,
împotriva sentinței civile nr. 343, pronunțată de Tribunalul Tulcea la data de 06 februarie 2008, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -, G, - -, -, -, toți cu domiciliul procesual ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea situat în T,-, județul T și intimatul pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL TULCEA,-, județul T, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită, în conformitate cu disp.art. 87 și urm. Cod pr. civilă.
După referatul grefierului de ședință;
Instanța, fiind lămurită asupra cauzei, în temeiul art. 150 Cod pr. civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursurilor, reținând că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr- la Tribunalul Tulcea, reclamanții, G, - -, -, -, au chemat în judecată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata în favoarea fiecărui reclamant, a drepturilor salariale corespunzătoare diminuării fiecăruia dintre reclamanți a venitului net lunar, prin calcularea contribuției la asigurări sociale, începând cu luna august 2007 (excepție făcând grefierii angajat la data de 12.11.2007 și angajată la data de 19.11.2007), cât și pe viitor.
De asemenea, reclamanții au mai solicitat și actualizarea acestor drepturi salariale cu indicele de inflație, de la data recunoașterii dreptului și până la data executării hotărârii judecătorești.
În motivare, reclamanții au arătat că, baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale în cazul asiguraților o constituie, conform art.23 alin.1 din Legea nr.19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, salariile individuale brute, realizat lunar, inclusiv sporurile și adausurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă și/sau veniturile asiguraților prevăzuți la art.5 alin.1, pct.I, II și IV.
Conform al.3 al art.23 "Baza de calcul prevăzută la alin.1 și 2 nu poate depăși plafonul a de 3 ori salariul mediu brut lunar pe economie".
S-a mai arătat că, articolul 183 din aceeași lege prevede:
"(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi contribuția de asigurări sociale, suportată de asigurații prevăzuți la art.5 alin.1 pct.I, II și IV, nu va diminua venitul net al acestora.
(2) Aplicarea prevederilor alin.1 pentru asigurații prevăzuți la art.5 alin.1 pct.I, II și IV se realizează prin majorarea drepturilor salariale și a veniturilor asigurate corespunzător cotei de contribuție la asigurări sociale raportate de aceștia conform prezentei legi.
(3) Pentru asigurații care realizează venituri lunare mai mari decât plafonul stabilit la 3 salarii medii brute pe economie, majorarea prevăzută la alin.2 se aplică în acest plafon.
(4) Aplicarea prevederilor referitoare la baza de calcul a contribuției de asigurări sociale, respectiv la majorarea drepturilor salariale și a veniturilor asigurate, astfel încât contribuția de asigurări sociale suportate de asigurați să nu conducă la diminuarea venitului net al acestora, se va face pe baza normelor metodologice aprobate de Guvern".
Reclamanții au precizat că, prin art.2 din Legea nr.250 din 19 iulie 2007 fost modificat alineatul 3 al articolului 23 din Legea 19 din 17 martie 2000 în sensul că:
"(3) Baza de calcul prevăzută la alin.(1) și (2) este venitul brut realizat lunar".
Au mai arătat reclamanții că, această modificare are următoarele consecințe:
- A fost înlocuită limitarea bazei de calcul, astfel încât aceasta poate depăși plafonul de maximum 5 ori salariul mediu lunar pe economie.
- Implicit, au rămas fără obiect de aplicare prevederile art.183 alin.3 din aceeași lege, fapt ce a determinat abrogarea sa expresă ulterioară prin art.11 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.91 din 26 septembrie 2007.
De asemenea au arătat că modificarea unui act normativ constă, potrivit art.57 alin.1 din Legea nr.24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată și republicată, în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acesteia și în redactarea lor într-o nouă formulare.
Potrivit art.60 din aceeași lege "dispozițiile de modificare și de completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identificându-se cu acesta. Intervențiile ulterioare de modificare sau de completare a acestora trebuie raportate tot la actul de bază".
Or, prin Legea nr.250/2007, nu au fost modificate, completate sau abrogate celelalte dispoziții ale art.183 din Legea nr.19/2000, respectiv dispozițiile alineatelor 1,2 și 4 care rămân în vigoare.
Ca urmare, baza de calcul a contribuției de asigurări sociale fiind majorată, pentru reclamanți, de la plafonul de 3 salarii medii brute pe economie la "venitul brut realizat lunar", trebuie să se facă și aplicarea dispozițiilor alineatelor 1, 2 și 4 ale articolului 183 din Legea nr.19/2000 (rămase în vigoare, așa cum au demonstrat).
Reclamanții au învederat că, în respectarea interdicției de a "nu diminua venitul net al acestuia",se impunea ca, inițial, să se calculeze și majorarea drepturilor salariale - cu suma reprezentând diferența între contribuția datorată anterior și cea datorată ulterior intrării în vigoare a Legii nr.250 din 19 iulie 2007, după care, această majorare să fie reținută pentru acoperirea noului cuantum (majorat) al contribuției de asigurări sociale - în temeiul art.183 alin.2 și conform metodologiei stabilită atât prin alin.4 al aceluiași articol, cât și Ordinul nr.340 din 4 mai 2001 al Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, publicat în Monitorul Oficial nr.237 din 10 mai 2001, modificat prin Ordinul nr.218/2001 și Ordinul din 11 decembrie 2001.
Totodată au precizați reclamanții că prevederile art.183 din Legea nr.19/2000 sunt cuprinse în Capitolul 9 "Dispoziții tranzitorii" ale legii.
Conform art.52 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă, dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuite cu noul act administrativ. Acesta trebuie să corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să evite conflictul între normele succesive.
Or, dispozițiile cuprinse în alineatele 1,2 și 4 ale art.183 din Legea nr.19/2000 nu au fost modificate sau abrogate prin Legea nr.250/2007, astfel încât ele vor continua să fie active și să aibă caracter general în ocrotirea unui drept câștigat în materia venitului lunar.
Reclamanții au mai arătat că, însuși pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut că, în aplicarea dispozițiilor cu caracter tranzitoriu în succesiunea legilor în timp, se va face aplicarea acestora atâta timp cât legile ulterioare de modificare sau completare nu conțin ele însele alte norme tranzitorii proprii (Anexele nr.1 și 2).
În apărare, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția de necompetență materială a instanței și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Astfel, pârâtul a arătat că, în conformitate cu dispozițiile art.27 alin.1 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000, "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun". Prin urmare, această sintagmă fixează cadrul procesual și stabilește în competența judecătoriei soluționarea cererilor întemeiate pe dispozițiile acestui act normativ.
În această situație, acțiunea reclamanților fiind o acțiune în pretenții, se impune a fi timbrată la valoare. Din acest motiv, solicită instanței să pună în vedere reclamanților să-și precizeze cuantumul pretențiilor solicitate și să timbreze la valoare potrivit dispozițiilor Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Față de cele expuse, pârâtul a solicitat admiterea excepției de necompetență materială a instanței de judecată și declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că, potrivit art.23 din Legea nr.19/2000, privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, "Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale în cazul asiguraților o constituie:
a) salariile individuale brute realizate lunar, inclusiv sporurile și adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă și/sau veniturile asiguraților prevăzuți la art.5 alin.(1) pct.I, II și VI.
b) venitul lunar asigurat, prevăzut în declarația sau contractul de asigurare, care nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut lunar pe economie".
În conformitate cu prevederile art.23 alin.3 din acest act normativ "Baza de calcul prevăzută la alin. (1) și (2) nu poate depăși plafonul a de 3 ori salariul mediu brut lunar pe economie".
După modificarea Legii nr.19/2000 prin Legea nr.250/2007, alin.3 al.23 a fost modificat în sensul că "Baza de calcul prevăzută la alin.(1) și (2) este venitul brut realizat lunar".
Ulterior, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.91/2007, pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul protecției sociale prin care alin.3 al art.23 din Legea privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale a fost abrogat, iar procentul de 9,5% pentru calcularea contribuției de asigurări sociale este aplicat pentru magistrați la venitul lunar brut individual și nu, așa cum greșit precizează reclamanții de cinci ori salariul mediu brut.
De altfel, art.23 alin.3, care este abrogat începând cu data de 1 ianuarie 2008, nu stabilește baza de calcul, ci fixează limita dincolo de care această bază de calcul nu poate trece.
Astfel, a arătat pârâtul, baza de calcul este aceeași, fiind constituită din salariile individuale brute, pentru persoanele care desfășoară activități pe bază de contract individual de muncă și funcționarii publici, veniturile brute de natura drepturilor salariale pentru persoanele care își desfășoară activitatea în funcții elective sau care sunt numite în cadrul autorității executive, legislative ori judecătorești, pe durata mandatului, precum și membrii cooperatori dintr-o organizație a cooperației meșteșugărești, precum și salariul brut lunar în lei pentru personalul român trimis în misiune permanentă în străinătate de către persoanele juridice din România.
În ceea ce privește susținerile reclamanților, în sensul că, aceste măsuri adoptate de legiuitor au un caracter discriminatoriu, pârâtul a apreciat că acestea sunt nereale.
Raportat la dispozițiile art.16 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.429/2003, potrivit cărora, "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate.
Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art.2 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000, respectiv rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alte criterii, care are ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.
De altfel, și practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că, a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Totodată, pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca în cazul în care se va admite acțiunea reclamanților, să se dispună ca acesta să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
Astfel, a arătat pârâtul că, potrivit Hotărârii de Guvern nr.736/2003 - privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, instanțele judecătorești sunt instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat.
Totodată, art.131 pct.(1) din Legea nr.304/2004 republicată - privind organizarea judiciară, stipulează că, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Art.19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice - prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, a precizat pârâtul, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Din aceste motive, pârâtul a arătat că, în situația în care acțiunea reclamanților va fi admisă, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
Totodată pârâtul a arătat că, în conformitate cu prevederile art.3 din Ordonanța de Guvern nr.22/2002 - privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii "în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza unor titluri executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii".
Pârâtul a învederat instanței că, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Astfel, interesul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
Examinând acțiunea, prin prisma excepției de necompetență materială a instanței, se rețin următoarele:
Legea nr.53/2003 reglementează totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă, modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum și jurisdicția muncii.
Raporturile juridice de muncă ale magistraților sunt calificate în doctrina juridică tot ca raporturi de muncă, deoarece sunt tot de natură contractuală, implicând actul lor de voință.
Astfel, devin incidente dispoz.art.1 pct.2 din Codul muncii conform cărora acest act normativ se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale.
Or, conform prevederilor art. 284(1) din Codul muncii:
"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite de Codul d e proc.civ."
Potrivit art.2 lit. c) Cod proc.civ.:
"Tribunalele judecă:
c) conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe".
Așa fiind, instanța va respinge excepția necompetenței materiale a instanței, ca nefondată.
Prin sentința civilă nr. 343/06.02.2008 pronunțată de Tribunalul Tulceas -a respins excepția de necompetență materială, ca nefondată și s-a admis în parte acțiunea în sensul că au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă J, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea în solidar, să plătească reclamanților drepturile salariale reținute ca urmare a diminuării venitului net al fiecărui reclamant, prin calcularea contribuției de asigurări sociale începând cu luna august 2007 (pentru începând cu 12.11.2007, iar pentru începând cu 19.11.2007) și până la data pronunțării prezentei hotărâri, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, s-a respins acțiunea îndreptată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive, s-a admite cererea de chemare în garanție și a fost obligat Ministerul Economiei și Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților la care au fost obligați pârâții prin prezenta hotărâre dar s-a respins cererea de obligare la plata pretențiilor pentru viitor, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Conform disp.art.23 alin.1 lit.a) coroborate cu cele ale alin.3 și 4 ale aceluiași articol din Legea nr.19/2000:
"Baza lunară de calcul a contribuției individuale de asigurări sociale în cazul asiguraților o constituie salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile și adaosurile, reglementate prin lege sau prin contractul individual de muncă, în cazul asigurărilor prevăzute la art.5 alin.(1) pct.1, sau veniturile brute de natura drepturilor salariale, realizate lunar de asigurații prevăzuți la art.5 alin.(1) pct.
Baza de calcul prev.la alin.1 nu poate depăși plafonul a de 5 ori salariul mediu brut.
Salariul mediu brut este cel prevăzut la art.5 alin.(3) conform art.5 alin.3 din Legea nr.19/2000.
"Salariul mediu brut este cel utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Art.4 alin.4 din OUG nr.147/2002, prevede că:
"La solicitarea plafonului maxim al bazei de calcul al contribuției de asigurări sociale prevăzut de art.23 din Legea nr.19/2000, cu modificările și completările ulterioare, se are în vedere valoarea corespunzătoare a 5 salarii medii brute lunare pe economie.
Prin art.I pct.3 din Legea nr.250/2007 s-a modificat art.23 alin.3 din Legea nr.19/2000, în sensul că:
"În baza de calcul prevăzută la alin. (1) este venitul brut realizat lunar".
Potrivit prevederilor art.183 din Legea nr.19/2000:
(1)"La data intrării în vigoare a prezentei legi, contribuția de asigurări sociale, suportată de asigurații prevăzuți la art.5 alin.1 pct.1, II și VI, nu va diminua venitul nul al acestora.
(2)Aplicarea prev.alin. (1) pentru asigurații prevăzuți la art.5 alin.1 pct.1, II și VI, se realizează prin majorarea drepturilor salariale și a veniturilor asigurate corespunzător cotei de contribuție de asigurări sociale suportate de aceștia, conform prezentei legi.
(3)Pentru asigurații care realizează venituri salariale lunare mai mari decât plafonul stabilit la 3 salarii medii brute pe economie, majorarea prevăzută de alin.(2) se aplică la acest plafon.
(4)Aplicarea prevederilor referitoare la baza de calcul a contribuției de asigurări sociale, respectiv la majorarea drepturilor salariale și a veniturilor asigurate, astfel încât contribuția de asigurări sociale suportată de asigurat să nu conducă la diminuarea venitului net al acestora, se va face pe baza normelor metodologice aprobate de Guvern".
Prin art.I pct.3 din Legea nr.250/2007, în vigoare începând cu data de 19 iulie 2007, ar.23 alin.3 din Legea nr.19/20900, a fost modificat astfel:
"Baza de calcul prevăzută la alin.(1) și (2), este venitul brut realizat lunar".
Prin urmare, baza de calcul a contribuției de asigurări de sănătate a fost majorată de la plafonul de 5 salarii medii brute pe economie la venitul brut realizat lunar.
Având în vedere că, dispozițiile cuprinse în alin.1,2 și 4 ale art.183 din Legea 19/2000 nu au fost modificate sau abrogate prin Legea nr.250/2007, acestea continuă să aibă caracter general în ocrotirea unui drept câștigat în materia venitului lunar.
Conform prevederilor art.52 din Legea nr.24/2000 rep. privind normele de tehnică legislativă "Dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie, cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită cu noul act normativ, or, prevederile art.183 din Legea nr.19/2000 sunt cuprinse în capitolul 9 al legii.
Obligația pârâților la plata drepturilor bănești solicitate prin acțiune este o obligație solidară.
Se reține în acest sens că, potrivit prevederilor art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 cod civil completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că, în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă în dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din muncii, raportat la art.1039 civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, conf.art.1041 Cod civil (, Teoria generală a obligațiilor 1998, p-385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale OUG nr.177/2002, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească, care este solicitată prin prezenta acțiune.
Cu alte cuvinte drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor, pentru aceeași sumă este solidară. pârâți sunt obligați prin lege, concomitent la a aproba suma pe care o datorează fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Instanța a admis capătul de cerere privind actualizarea drepturilor salariale pretinse cu indicele de inflație la data plății efective, ținând cont și de prevederile art.1082 Cod civil și ale art.161 alin.4 din Codul muncii.
Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.
În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru diminuarea nelegală a venitului net al reclamantelor, prin calcularea contribuției de asigurări sociale începând cu luna august 2007.
Potrivit art.1084 Cod civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în general pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori, în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu.
Având în vedere că, între reclamanți și Ministerul Economiei și Finanțelor nu s-a făcut dovada existenței unor raporturi de muncă, raportat la obiectul cauzei și față de prevederile art.282 Codul muncii, instanța a respins acțiunea îndreptată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive.
Cu privire la cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au reținut următoarele:
Potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare bugetară, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG 208/2005 ale art.3 din HG 386/2007.
Față de aceste considerente, instanța va admite cererea de chemare în garanție și va obliga Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare efectuării plăților, la care au fost obligați pârâții prin prezenta hotărâre.
Instanța a respins ca inadmisibilă cererea de obligare la plata pretențiilor pentru viitor, având în vedere că nu se poate aprecia cu privire la certitudinea menținerii raporturilor de muncă dintre părți și în viitor, pe o perioadă nedeterminată în timp, cum de altfel nu se poate aprecia în ce măsură, actele normative în materie vor suferi sau nu modificări sau abrogări în viitor.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și Ministerul Finanțelor prin DGFP -
În motivarea recursului său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat următoarele: instanța de fond nu era competentă să soluționeze cauza întrucât s-a invocat o situație discriminatorie și incidența OG nr. 137/2000 ceea ce atrage competența Judecătoriei Tulcea; Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu are calitate procesual pasivă întrucât restituirea sumelor reținute cu titlu de CAS se dispune de către conducătorul Casei Naționale de pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, această instituție fiind necesar a fi introdusă în cauză; cu privire la fondul cauzei s-a arătat că reclamanții solicită stabilirea altei baze de calcul decât cea stabilită de lege, ceea ce instanța nu este îndreptățită a stabili; s-a mai arătat că prevederile art. 183 alin.1, 2 și 4 din Legea nr. 19/2000 s-au aplicat o singură dată, la intrarea în vigoare a acestei legi, aplicarea acestor prevederi legale fiind limitată în timp; sub aspectul obligării la plata actualizată cu rata inflației a sumelor pretinse de reclamanți a arătat că în mod greșit s-a dispus obligarea la plata actualizării sumelor cu rata inflației întrucât fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2007 au fost aprobate prin Legea nr. bugetului de stat nr. 486/2006, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanțe, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând actualizarea cu rata inflației, nu se justifică; în același sens s-a arătat că în conformitate cu art. 14 al.2 din Legea nr. 500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nici angajată nici efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar sumele alocate pentru alte cheltuieli nu pot fi folosite în alt scop, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligația stabilită de instanță în sarcina recurentului este o obligație "imposibilă"; un alt argument invocat a fost acela că plata sumelor reprezentând actualizarea cu rata inflației se poate face doar prin intervenția legiuitorului; în sfârșit, s-a susținut că instanța de fond nu a motivat în nici un fel soluția de admitere a cestei cereri.
În motivarea recursului său, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a arătat că având în vedere Decizia nr. XXXVI din 07.05.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, critică sentința recurată doar sub aspectul obligării la plata actualizată cu rata inflației a sumelor pretinse de reclamanți apreciind că în mod greșit s-a dispus obligarea la plata actualizării sumelor cu rata inflației întrucât fondurile alocate Ministerului Public pentru anul 2007 au fost aprobate prin Legea nr. bugetului de stat nr. 486/2006, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despăgubirilor acordate de către instanțe, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând actualizarea cu rata inflației, nu se justifică; în același sens s-a arătat că în conformitate cu art. 14 al.2 din Legea nr. 500/2002 nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget, nici angajată nici efectuată din acesta, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială iar sumele alocate pentru alte cheltuieli nu pot fi folosite în alt scop, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat putându-se face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, astfel încât obligația stabilită de instanță în sarcina recurentului este o obligație "imposibilă"; un alt argument invocat a fost acela că plata sumelor reprezentând actualizarea cu rata inflației se poate face doar prin intervenția legiuitorului; în sfârșit, s-a susținut că instanța de fond nu a motivat în nici un fel soluția de admitere a cestei cereri.
În motivarea recursului său, Ministerul Finanțelor a invocat prevederile art. 16, 19, 20, 28, 34 și 35 din Legea nr. 500/2002 în sensul că proiectul de bugetul al fiecărui minister se întocmește chiar de către acestea, în calitate de ordonatori de credite, în final fiind aprobat de Guvern și în final prin lege de către Parlamentul României, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu are un atribut de decizie în această privință, fiind implicat doar în discutarea fundamentării bugetelor fiecărei instituții, având în vedere că deține informațiile privind veniturile la bugetul de stat. Ca urmare, s-a arătat că sentința pronunțată, prin care Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile pentru plata sumelor cuvenite reclamanților, adaugă la lege.
Recursul a fost înregistrat inițial la Înalta Curte de Casație și Justiție iar prin decizia civilă nr. 883/02.02.2009 această instanță a declinat competența de soluționare a cauzei către Curtea de Apel Constanța având în vedere că prin decizia nr. 104/20.01.2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din OUG nr. 75/2008 care stabileau și competența de soluționare a recursurilor în cauzele privind drepturile salariale solicitate de personalul din justiție în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la recursurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța:
În ceea ce privește competența instanței de fond, se reține că reclamanții au invocat prevederile OG nr. 137/2000 doar sub aspectul scutirii de plata taxei judiciare de timbru iar nu ca temei de drept al acțiunii. În cuprinsul acțiunii,în motivarea expusă de reclamanți nu se invocă vreo situație discriminatorie ci doar aplicarea unor prevederi din Legea nr. 19/2000. Oricum, în cazul în care se invocă o situație discriminatorie născută în legătură cu raporturi de muncă sau asimilate, competența este tot a tribunalelor, litigiul având natura unui conflict de muncă, în materia dreptului muncii existând de altfel norme speciale privind interzicerea discriminării în raporturile de muncă sau asimilate.
În ceea ce privește introducerea în cauză a Casei Naționale de pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale se reține că aceasta nu este posibilă față de prevederile art. 316 raportat la art.294 Cod.pr.civ.
În ceea ce privește calitatea procesual pasivă a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se reține că în cauză nu s-a solicitat restituirea contribuției la fondul asigurărilor sociale, nefiind contestată de către reclamanți cota de contribuție și baza de calcul ci s-a solicitat compensarea creșterii cotei de contribuții cu creșterea indemnizației de serviciu în condițiile unor prevederi legale care în opinia reclamanților ar fi fost aplicabile.
Cu privire la fondul cauzei, se reține că potrivit disp. art. 183 al.(1) și (2) din Legea nr. 19/2000, la data intrării în vigoare a acestei legi contribuția de asigurări sociale, suportată de asigurații prev. la art. 5 al.(1) pct. I,II și IV, nu va diminua venitul net al acestora. Aplicarea prevederilor alineatului precedent pentru asigurați se realizează prin majorarea drepturilor salariale și veniturilor asigurate, corespunzător cotei de contribuție de asigurări sociale suportate de către aceștia.
Dispozițiile legale mai sus invocate au caracterul unor norme tranzitorii, cu aplicare limitată - respectiv la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 - scopul lor fiind acela de a asigura menținerea la același nivel a venitului net al asiguraților, urmare a majorării, la acel moment, a contribuției de asigurări sociale. Trebuie reținut, că legiuitorul a urmărit o limitare în timp a măsurii de protecție a veniturilor nete ale asiguraților - folosind sintagma "la data intrării în vigoare a prezentei legi" și stabilind modalitatea în care se va realiza această măsură - prin majorarea drepturilor salariale și veniturilor asigurate, corespunzător cotei de contribuție de asigurări sociale suportate de către aceștia.
Astfel, potrivit art. 52(1) din Legea nr. 24/2000 dispozițiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.
Textul art. 183 din Legea nr. 19/2000 oferă o dată concretă de aplicare a prevederilor sale, respectiv data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000. Nu există în schimb nici un element care să conducă la concluzia că acest text de lege s-ar aplica pe o perioadă de timp sau și la data unor ulterioare modificări ale Legii nr. 19/2000.
De altfel, raportat la normele de elaborare a actelor normative stabilite de Legea nr. 24/2000, pentru situații tranzitorii determinate de intrarea în vigoare a unei noi legi normele tranzitorii trebuie cuprinse în textul acesteia.
Din punct de vedere al prevederilor art.52(1) din Legea nr. 24/2000, legea nouă care a determinat situația tranzitorie avută în vedere de reclamanți, prin majorarea contribuției pentru fondul asigurărilor sociale, este Legea nr. 250/2007, astfel încât, în cuprinsul acesteia ar fi putut fi inserate norme tranzitorii, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere aceeași soluție pentru menținerea venitului net al persoanelor asigurate, ca în cazul majorării contribuției determinate de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000.
Situația invocată de reclamanți, majorarea contribuției pentru asigurări sociale, nefiind determinată de Legea nr. 19/2000, nu poate fi reglementată ca situație tranzitorie de această lege, care este "legea veche", ci ar fi putut fi astfel reglementată doar de Legea nr. 250/2007 sau de o lege ulterioară, ca "lege nouă" ceea ce nu este cazul.
Opțiunea legiuitorului ca la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 să mențină valoarea netă a veniturilor salariale, a constituit o opțiune a acestuia, cu caracterul unei măsuri de protecție socială însă nu există nici un temei pentru a considera că ar exista pentru legiuitor sau orice angajator o obligație în acest sens.
Ca urmare, se constată că prevederile art.183 din Legea nr. 19/2000, norme tranzitorii menite să reglementeze situații tranzitorii determinate de adoptarea acestei legi, nu sunt aplicabile situației determinate de Legea nr. 250/2007. În aceste condiții, restul motivelor de recurs nu mai au relevanță și nu vor mai fi analizate.
Se mai reține că Decizia nr. XXXVI din 07.05.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța nu are incidență în cauză.
Pentru aceste motive, cererea principală și, pe cale de consecință, cererea accesorie privind actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației formulate sunt neîntemeiate.
Față de toate aceste considerente, în temeiul cu art.312 Cod.pr.civ., Curtea va admite recursul și va modifica în tot sentința recurată în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
2. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor:
Având în vedere cele reținute în referire la recursul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, cum în cazul cererii de chemare în garanție formulate împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor sunt aplicabile prevederile art. 60 Cod.pr.civ. se constată că și aceasta este neîntemeiată, nemaifiind necesar a analiza motivele invocate de recurent.
Față de toate aceste considerente, în conformitate cu art.312 Cod.pr.civ. se vor admite recursurile și se va modifica sentința recurată în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii și în ceea ce privește pretențiile pentru perioada august 2007 - 06.02.2008 și al respingerii ca nefondate a cererii de chemare în garanție; se vor menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de recurentul pârât și chemat în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin mandatarul său ales T, cu sediul în T,- bis, județul T recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B, sector 5, b-dul -, nr. 12-14 și recurentul pârât MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CONSTANȚA, cu sediul în C,-, județul C, în contradictoriu cu intimații reclamanți, -, G, - -, -, -, toți cu domiciliul procesual ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea situat în T,-, județul T și intimatul pârât PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL TULCEA,-, județul T, împotriva sentinței civile nr. 343/ 06.02.2008 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge ca nefondată acțiunea în ceea ce privește pretențiile pentru perioada august 2007 - 06.02.2008 și respinge ca nefondată cererea de chemare în garanție.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 22.07.2009.
Președinte, Judecători,
- - Pt.jud. - -
și - -
aflate în semnează
conf.art. 261 al.2
Președinte instanță,
Grefier,
- -
jud.fond. /
redactat jud. - 27.07.2009
tehnored.disp.gref.
4ex./28.07.2009
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol, Jelena Zalman
