Pretentii civile. Speta. Decizia 553/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR.553/R-CM
Ședința publică din 23 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 2: Georgiana Nanu
JUDECĂTOR 3: Paula Andrada
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile civile declarate de reclamanții, cu domiciliul ales în comuna, sat,-, județul A și de pârâtul MINISTERUL PUBLIC -PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în B, Bulevardul, nr.12-14, sector 5, sentinței civile nr.3/F-CM din 13 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-, intimați fiind pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul B, Bulevardul, nr.3, sector 3, CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, cu sediul în B,-, sector 6 și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B,--3, sector 3.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenții-reclamanți au depus la dosar practică judiciară, respectiv decizia civilă nr.1375/2008 a Curții de Apel Timișoara și că părțile au solicitat soluționarea cauzei în lipsă, potrivit disp.art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată recursurile în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestora.
CURTEA
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 11.11.2008 reclamanții, detașată la Consiliul Superior al Magistraturii, judecători în cadrul Judecătoriei Sectorului 5 B, judecător la TRIBUNALUL BUCUREȘTI, procuror la Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, detașat la Consiliul Superior al Magistraturii și, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 B, detașat la Consiliul Superior al Magistraturii au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, Tribunalul Galați, Tribunalul Dâmbovița și Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a fi obligați în solidar la plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizația brută lunară de încadrare pentru perioada noiembrie 2000 - august 2004, iar pentru reclamantele, și pentru perioada august 2004 la zi și pe viitor, sumele urmând să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective și să fie completate cu dobânda legală.
Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, pretențiile au constat în alocarea fondurilor necesare plății sumelor solicitate.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești s-a stabilit că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică magistrații beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar.
În baza art.50 din nr.OUG177/2002, de la apariția acestui din urmă act normativ sporul menționat mai sus nu a fost acordat pe motiv că au fost abrogate atât prevederile art.11din Legea nr.50/1996, cât și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților.
Art.41 din nr.OUG27/2006 modificată prin Legea nr.45/2007 a prevăzut abrogarea integrală a nr.OUG177/2002.
Din analiza succesiunii actelor normative rezultă că textul art.47 din Legea nr.50/1996 a continuat să rămână în vigoare și după apariția nr.OUG177/2002, un alt argument în susținerea acestei idei fiind acela că drepturile salariale câștigate nu pot fi anulate decât în mod expres și printr-un text de lege cu o valoare cel puțin egală cu cea a textului de lege prin care au fost acordate.
De altfel, se arată, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție învestită cu soluționarea recV. în interesul legii a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Reclamanții au susținut că în privința drepturilor solicitate nu a intervenit prescripția deoarece dreptul la acțiune s-a născut la data soluționării recV. în interesul legii și anume la data de 10.03.2008.
Arată reclamanții că nu se poate aprecia drept pasiv comportamentul creditorilor câtă vreme norma de drept care a reglementat drepturile în discuție nu era previzibilă.
Cererea de plată a daunelor-interese pentru neexecutare sau pentru lipsa folosinței sumelor de bani cuvenite este întemeiată pe dispozițiile art.1088 din Codul civil și pe prevederile nr.OG9/2000, precum și pe prevederile art.1082-1084 din Codul civil și pe cele ale art.161 alin.4 din Codul muncii.
S-a precizat că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporului și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă drept finalitate eliminarea discriminărilor salariale.
de inflație măsoară gradul de depreciere a monedei naționale, în timp ce dobânda legală reprezintă câștigul nerealizat prin neexecutare sau întârzierea în executarea obligației de plată a sumei de bani.
Reclamanții au desemnat ca reprezentant pentru comunicarea actelor de procedură, prin cererea de chemare în judecată, pe numita, având reședința în satul,-, comuna, județul
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Justiției a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru primul capăt de cerere și parțial pentru cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv pentru perioada august 2004 - 11.11.2005.
A motivat excepția prin aceea că data nașterii dreptului la acțiune este aceea la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data de la care acest drept trebuia exercitat.
Fiind vorba despre prestații succesive, față de data introducerii acțiunii, dreptul la acțiune este prescris pentru perioadele menționate mai sus.
S-a arătat că operează prevederile art.3, 7 și 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor pentru ca, în cazul în care se va admite acțiunea, să ia act de obligația adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.
A motivat cererea prin aceea că potrivit art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004 republicată, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de le bugetul de stat.
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, așa cum rezultă din prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a efectua plata diferențelor bănești solicitate în lipsa rectificării bugetare.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția necompetenței teritoriale a Curții de APEL PITEȘTI, arătând că în conformitate cu prevederile art.5 Cod procedură civilă cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.
Pârâții menționați în acțiunea introductivă sunt Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI și Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, iar competența teritorială aparține Curții de Apel București.
În acțiune se indică domiciliul ales pe raza județului A, însă domiciliul persoanei desemnate ca reprezentant al reclamanților este în B,-, -.4,.36, sector 3, astfel cum reiese din copia cărții de identitate.
A mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive având în vedere următoarele aspecte:
Rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului general consolidat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget, precum și a proiectelor bugetelor locale, respectând procedura reglementată în Legea finanțelor publice nr.500/2002 - art.19-35.
Conform art.47 alin.4 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate pentru un ordonator principal de credite nu pot fi virate și utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților în speța de față are Ministerul Justiției, între reclamanți și această instituție intervenind raporturile de muncă.
De asemenea, a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pe motiv că suplimentarea cheltuielilor stabilite prin legea bugetului de stat este o problemă de legiferare.
Prin întâmpinare, pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă pentru perioada noiembrie 2000 - noiembrie 2005 și ca inadmisibilă pentru perioada noiembrie 2005 - la zi și pe viitor.
A arătat că instanța nu poate dispune plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea specială de salarizare a judecătorilor și procurorilor, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
În prezenta cauză nu există nicio convenție între reclamanți și pârâți cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care nr.OG9/2000 nu își găsește aplicabilitate în speță.
Cu privire la reclamantele și, s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada noiembrie 2000 - noiembrie 2005, motivat de faptul că potrivit dispozițiilor cuprinse în art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termen de 3 ani.
Ceea ce nu le-a împiedicat pe reclamante, ca și pe ceilalți reclamanți, să se adreseze instanței la momentul la care au făcut-o, nu-i putea împiedica să ceară respectarea dreptului lor nici înăuntrul termenului de prescripție.
Legat de fondul cauzei a făcut referire la recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, ce a făcut obiectul dosarului nr.5/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și a fost soluționat prin Decizia nr.21/10.03.2008, obligatorie potrivit art.329 alin.3 Cod procedură civilă.
A susținut că raționamentul reclamantelor este corect, dar numai pentru perioada 1 octombrie 2000 - 3 februarie 2007, această dată fiind momentul intrării în vigoare a nr.OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, act normativ care prin art.30 abrogă în mod explicit întreaga Lege nr.50/1996, deci și art.47.
Consideră că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, soluționând recursul în interesul legii a avut în vedere dispozițiile nr.OG8/2007 și faptul că Legea nr.50/1996 a fost abrogată prin această ordonanță.
În opinia pârâtului instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada cuprinsă între noiembrie 2000 și noiembrie 2005 a fost invocată prin întâmpinare și de către pârâtul Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI.
Acesta a mai susținut că nu pot fi acordate două despăgubiri pentru același prejudiciu sub forma actualizării cu indicele de inflație și a dobânzii legale deoarece s-ar realiza o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților.
Chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, arătând că între părțile acesteia nu există vreo obligație de garanție.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite.
În acest sens sunt prevederile art.21 alin.1 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.
Curtea de APEL PITEȘTI, prin sentința civilă nr.3/F-CM/13 ianuarie 2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pe pârâții ordonatori de credite Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și TRIBUNALUL BUCUREȘTI la plata către reclamanta a sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada decembrie 2005 la zi și pe viitor, actualizat cu indicele de inflație.
A obligat pe pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii pentru reclamanta și pe pârâții Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI și Consiliul Superior al Magistraturii pentru reclamanta, de la data de la care au devenit ordonatori de credite, la plata sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică pentru perioada decembrie 2005 la zi și pe viitor, actualizat cu indicele de inflație.
A obligat pe pârâții angajatori de mai sus la efectuarea mențiunilor cuvenite în carnetele de muncă ale celor trei reclamante.
Au fost respinse celelalte cereri, precum și acțiunea și cererea de chemare în garanție față de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că excepția de necompetență teritorială a instanței, examinată cu prioritate potrivit art.137 Cod procedură civilă, este neîntemeiată.
Cererea de chemare în judecată are drept obiect plata drepturilor salariale decurgând din executarea raporturilor de muncă ale magistraților.
S-a arătat că există un conflict de drepturi în sensul art.281 din Codul muncii iar competența soluționării sale aparține, potrivit art.284 din Codul muncii și art.2 alin.1 lit.c) Cod procedură civilă coroborate cu art.I alin.1 din nr.OUG75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, curții de apel în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.
Primul dintre reclamanți are reședința în județul A conform actului de identitate de la fila 4 din dosar. Este în interesul bunei administrări a justiției soluționarea de către aceeași instanță a cererilor formulate de reclamanți având domicilii sau reședințe care atrag competența de soluționare a unor instanțe diferite, față de prevederile art.164 Cod procedură civilă, între cereri existând strânsă legătură de obiect, cauză și părți.
În analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâți, instanța a ținut seama de termenul de prescripție reglementat de dispozițiile art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii și de inexistența vreunui caz de suspendare/întrerupere a acestui termen, dintre cele reglementate limitativ de art.13 și 16 din Decretul nr.167/1958, privitor la prescripția extinctivă.
Obligația de plată a salariului este scadentă cel puțin o dată pe lună potrivit art.161 alin.(1) din Codul muncii.
Prescripția, în cazul drepturilor corelative acestor obligații cu termen, începe să curgă, potrivit art.7 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, de la data la care se naște dreptul la acțiune, respectiv de la data la care trebuie efectuată plata salariului pentru fiecare lună calendaristică, chiar și pentru situația în care norma care a prevăzut dreptul salarial solicitat a fost abrogată. Fundamentul de drept al pretenției se cercetează odată cu fondul, după verificarea admisibilității acțiunii.
Abrogarea normei legale sau imprevizibilitatea legislației nu constituie cauze de amânare a nașterii dreptului la acțiune, nici de amânare a curgerii termenului de prescripție dintre cele prevăzute expres în decret.
În Strategia de reformă a sistemului judiciar pe anii 2003 - 2007, aprobată prin nr.HG2052/2003, s-a făcut referire la întărirea statutului magistraților prin creșterea indemnizațiilor judecătorilor cu sporurile ce se acordă pentru judecarea cauzelor de corupție, titlul de doctor în drept, vechimea efectivă în magistratură, ceea ce nu are legătură cu drepturile bănești în discuție sau cu înlăturarea discriminării din salarizarea celor două categorii profesionale, magistrați și personal auxiliar al instanțelor judecătorești sau al parchetelor de pe lângă acestea.
Pentru aceleași motive s-a arătat că nu se poate reține că dreptul la acțiune s-a născut abia la data pronunțării în recurs în interesul legii. Tocmai, recursul în interesul legii este introdus ca urmare a formulării în interiorul termenului de prescripție a unor acțiuni cu același obiect, soluționate prin hotărâri irevocabile.
Față de cele arătate mai sus, în temeiul art.1 din Decretul nr.167/1958 s-au respins ca prescrise pretențiile vizând perioada noiembrie 2000 - noiembrie 2005.
Pe fond, instanța a reținut că rin p. Decizia nr.XXI/2008, pronunțată în soluționarea recV. în interesul legii, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a statuat că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție și prin interpretarea per a contrario a prevederilor art.147 alin.(1) raportat la art.126 alin.(1) din Constituție.
Prin aceeași decizie, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Efectul supraviețuirii normei care a reglementat sporul în discuție dispozițiilor de abrogare neconstituționale constă în aceea că dreptul consacrat inițial se cuvine și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele prevăzute de lege.
Din interpretarea literală și sistematică a prevederilor art.1 și 30 din nr.OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, rezultă că sunt abrogate de la data intrării în vigoare a acestui act normativ dispozițiile Legii nr.50/1996, cu modificările și completările ulterioare vizând salarizarea acestei categorii de personal.
Reclamantele, și, care au formulat cererea în interiorul termenului de prescripție, au calitatea de judecător și procuror, iar față de cele reținute mai sus și de dispozițiile art.329 alin.(3) Cod procedură civilă, pretențiile lor vor fi privite ca întemeiate.
Plata sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică va fi dispusă pentru viitor și în considerarea prevederilor art.110 alin.(2) Cod procedură civilă, potrivit cărora se poate cere înainte de termen, executarea la termen a unei prestații periodice, cum este plata drepturilor salariale cuvenite în baza raporturilor de muncă existente.
Daunele-interese pentru repararea prejudiciului produs prin neplata drepturilor salariale cuvenite vor fi stabilite în temeiul art.161 pct.4 din Codul muncii iar efectuarea înscrierilor corespunzătoare în carnetele de muncă va fi dispusă în baza art.40 alin.2 lit.g) coroborat cu art.11 alin.(1) din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă.
În ceea ce privește cererile de obligare a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la virarea fondurilor necesare achitării acestor drepturi bănești, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare, elaborând proiectele legilor bugetare anuale și examinând periodic execuția bugetară.
Atribuțiile Ministerului Economiei și Finanțelor, enumerate de art.19 din lege, constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale legilor privind aprobările contului general de execuție, în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare.
Cu toate acestea pregătirea proiectelor amintite și măsurile de aplicare a politicii fiscal-bugetare au ca punct de pornire proiectele ordonatorilor principali de credite și se înscriu în limitele stabilite prin legile bugetare anuale sau prin legile de rectificare.
Pentru aceste motive, acțiunea și cererea de chemare în garanție formulate împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor au fost respinse.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal reclamanții și pârâtul MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
Prin recursul formulat, reclamanții au criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie astfel:
În mod greșit s-a apreciat că este respins dreptul la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.11.2000-1.08.2004 pe considerentul că a fost depășit termenul de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii.
Termenul menționat curge de la data nașterii dreptului la acțiune, iar acest moment este acela al publicării în monitorul oficial a deciziei nr.XXI/2008 pronunțată în recurs în interesul legii de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție.
S-a arătat că deși s-ar putea invoca că dreptul reclamanților la acțiune s-a născut la apariția nr.OG83/2000, însă nu putea fi exercitat, neexistând posibilitatea concretă și efectivă de a cere dreptul, oricâte diligențe ar fi manifestat reclamanții, în caz contrar ar însemna că s-ar putea imputa justițiabililor neatacarea tuturor actelor normative ca o acțiune preventivă, ceea ce nu este de admis.
Despre existența acestui drept, mai exact supraviețuirea acestuia, reclamanții au cunoscut odată cu pronunțarea deciziei dată în recursul în interesul legii, întrucât art.42 din nr.OG83/2000, prin tehnica sa de redactare creează o "aparență de nedrept".
Ceea ce fundamentează acordarea acestui drept pentru perioada 2000-2005, constituie încălcarea dispozițiilor din Legea de abilitare a Guvernului, adică depășirea limitelor legii de abilitare.
Numai în măsura în care ar fi fost previzibil că legea ar fi interpretată în sensul recunoașterii dreptului la sporuri anulate în mod expres de nr.OG83/2000, s-ar fi putut aprecia că a început să curgă prescripția la data adoptării acestui act normativ și s-ar fi putut sancționa justițiabilul pentru lipsa de diligență în vederea apărării drepturilor sale, însă norma legală nu a fost previzibilă, dovadă fiind interpretările diferite date de instanțe.
În speță, trebuia constatat că textele legale examinate nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și predictibilitate pentru ca subiectul de drept vizat să-și poată conforma conduita, astfel încât să evite consecințele nerespectării lor, adică să introducă o cerere de reclamare a drepturilor sale în termenul general de prescripție.
În condițiile în care era previzibilă interpretarea în sensul dat de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, atunci orice persoană diligentă afectată de dispozițiile nr.OG83/2000 nu ar fi stat în pasivitate, ci ar fi acționat în vederea apărării propriilor drepturi.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Prin recursul formulat MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a criticat sentința pentru motivele prevăzute de art.304 pct.9 Cod procedură civilă cu aplicarea art.3041din același cod, solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii, ca inadmisibile, a capetelor de cerere privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare pentru perioada ulterioară datei de 3 februarie 2007 și în continuare, plata sumelor actualizate, efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă și admiterea cererii de chemare în garanție, astfel:
- prin admiterea capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat recunoașterea dreptului la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% și de a-i fi plătit acest drept și pe viitor, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul poate stabili acordarea sau neacordarea acestor drepturi;
- s-a arătat că față de practica neunitară a instanțelor în această materie, urmare formulării recV. în interesul legii de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, s-a pronunțat Decizia nr.XXI/10 martie 2008, publicată în Monitorul oficial nr.444/13 iunie 2008 în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, și s-a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația lunară brută, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001;
- s-a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât prin art.30 alin.1 lit.a din nr.OG8/2007, s-a abrogat Legea nr.50/1996, acțiunea reclamantei fiind inadmisibilă pentru perioada ulterioară datei de 3 februarie 2007.
Se susține că raționamentul reclamanților este corect, dar numai pentru perioada de până la 3 februarie 2007, când a intrat în vigoare nr.OG8/2007, act normativ ce abrogă prin art.30 în mod explicit întreaga Lege nr.50/1996, deci și art.47.
În acest sens, nici prin Decizia nr.XXI/2008, nu s-a precizat întinderea în timp a aplicării prevederilor art.47, ci numai s-a statuat că reclamanții pot beneficia de această normă și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, impunându-se a fi interpretată în sensul că dreptul există și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, dar numai până la abrogarea Legii nr.50/1996, prin nr.OG8/2007;
- instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în condițiile în care recurentul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială;
- cererea privind transcrierea în carnetul de muncă al drepturilor salariale acordate, trebuia respinsă ca nefondată față de recurent, ca nefondată, deoarece în conformitate cu dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976, aceste drepturi nu fac parte din categoria drepturilor ce se pot transcrie în carnetele de muncă;
- instanța de fond a respins în mod nelegal cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în situația în care a admis acțiunea reclamanților, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 pct.1 din Legea nr.304/2004, republicată, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Analizând recursurile formulate, se constată că recursul reclamanților este nefondat, iar cel al pârâtului este fondat, pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Cu privire la recursul reclamanților:
Prin acțiunea formulată, reclamanții-recurenți au solicitat obligarea pârâților la plata unor diferențe de drepturi salariale ce reprezintă sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariu, conform deciziei nr.21 pronunțată în interesul legii de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție B cu motivarea că prin aceasta s-a statuat că judecătorii și personalul auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești au dreptul la un spor de risc și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Instanța de fond a apreciat ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanți pentru plata acestor drepturi solicitate la data de 11 noiembrie 2008 pentru perioada 2000-noiembrie 2005.
Acțiunile având ca obiect plata drepturilor salariale de către angajatori constituie conflicte de muncă privitoare la executarea raporturilor de muncă în sensul dispozițiilor art.281 din Codul muncii.
Curtea constată că cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, categorie în care se include și prezenta cauză, pot fi formulate în baza art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit art.166 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate.
La alin.2 al acestui text de lege se prevede că termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Pe de altă parte, și potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, termenul de prescripție fiind de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Art.16 pct.1 din Decretul nr.167/1958 sus arătat, prevede că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
În speță, așa cum s-a arătat mai sus, obiectul acțiunii de față îl formează dreptul salarial al reclamanților.
Potrivit art.161 Codul muncii, drepturile salariale se plătesc odată pe lună, astfel că pentru prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. În acest sens sunt prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
Pentru perioada noiembrie 2000 - august 2004, cât au solicitat reclamanții, dreptul la acțiune s-a prescris, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 11 noiembrie 2008, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege, chiar și pentru ultima dintre prestații.
Soluționarea recV. în interesul legii în această materie prin Decizia nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie caz de întrerupere a prescripției întrucât nu se regăsește printre cele enumerate de art.16 din decret.
Soluția pronunțată în interpretarea dispozițiilor incidente în materie nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de însuși debitorul.
Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada existenței unei cereri mai vechi de chemare în judecată vizând aceeași perioadă pentru a ne afla în prezența unui alt caz de întrerupere a prescripției.
Pentru aceste motive, în temeiul art.1 din decret, în mod corect instanța de fond a respins ca prescrisă acțiunea reclamanților.
Sentința astfel pronunțată fiind legală și temeinică în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.
Cu privire la recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC, Curtea va constata că este fondată numai ultima critică pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Prima instanță a reținut în mod greșit că dispozițiile art.60-63 din Codul d e procedură civilă nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
Or, dispozițiile legale care reglementează drepturile izvorâte din raporturile de muncă, atât din Codul muncii cât și din legile speciale, se completează cu cele ale Codului d e procedură civilă.
Potrivit art.60 din Codul d e procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții.
Obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.
În cazul de față, obligația de garanție între instituția pârâtă și cea chemată în garanție de către aceasta există în temeiul art.131 pct.(1) din Legea nr.304/2004, republicată - privind organizarea judiciară, potrivit căruia activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Mai mult, art.19 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice - prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate rezultă că MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate.
Din aceste motive, MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - în calitatea sa de ordonator principal de credite - va fi obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului pe anul 2008, în care să includă sumele necesare plății drepturilor bănești solicitate în prezenta cauză.
În concluzie, cererea de chemare în garanție are interes, fiind îndeplinite condițiile cerute de legea procesuală, prin interes înțelegându-se folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.
Astfel, interesul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție este născut și actual, personal și direct, legitim, juridic.
Primul motiv de recurs privind depășirea de către instanță a atribuțiilor puterii judecătorești este neîntemeiat, instanța supremă statuând prin decizia nr.XXI/10.03.2008 că sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică curge și pe viitor -.
Reclamanții beneficiază de drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută de încadrare lunară, începând cu datele precizate în dispozitivul sentinței recurate, cât și în continuare, deci pe viitor.
Este adevărat că prin art.30 din nr.OG8/2007 s-a prevăzut că pe data intrării în vigoare a acestei ordonanțe se abrogă Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, numai că abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă, rezultând astfel că acest articol este și în prezent în vigoare.
În acest sens, sunt dispozițiile Deciziei nr.XXI/10.03.2008, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, stabilindu-se cert că acest spor se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.324/2001, fără a se preciza o dată eventuală de la care acest spor nu s-ar mai cuveni.
Pe de altă parte, salariul fiind o prestație periodică, potrivit art.110 alin.2 Cod procedură civilă, se poate cere înainte de termen, executarea la termen a unei astfel de prestații periodice, instituindu-se prin urmare o excepție de la regula potrivit căruia drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale.
În consecință, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite acest spor atât până la pronunțarea sentinței recurate, cât și pentru viitor, dispunând să se plătească reclamanților sporul și pentru viitor.
Celelalte critici formulate de recurentul-pârât sunt neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Pretențiile solicitate de către intimatele-reclamante nu pot înceta după intrarea în vigoare a deciziei în interesul legii pronunțată la 10.03.2008, atâta vreme cât efectiv acest spor nu este inclus în plata drepturilor salariale.
Efectele vor înceta numai după includerea acestui spor, în caz contrar intimatele-reclamante sunt prejudiciate prin neacordarea sporului prevăzut de lege. Nefondată este și susținerea acestei critici de recurs cu privire la încetarea aplicării sporului prin intrarea în vigoare a nr.OG8/2007, interpretarea recurentului fiind în totală contradicție cu considerentele care au stat la pronunțarea deciziei din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, în decizia sa ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a stabilit că acest spor se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată din Legea nr.324/2001, fără a stabili și o eventuală dată de la care acest spor nu s-ar mai cuveni.
Nefondată este și critica prin care se pretinde că instanța de fond a admis în mod nelegal plata drepturilor salariale pe viitor, adăugând la legea de salarizare.
În primul rând abrogarea dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor constituționale și de tehnică legislativă, ceea ce înseamnă că acest articol este și în prezent în vigoare.
Pe de altă parte, cum salariul este o prestație periodică, iar art.110 alin.2 Cod procedură civilă permite solicitarea înainte de termen a unei prestații periodice, instituind practic o excepție de la regula potrivit cu care drepturile solicitate printr-o acțiune trebuie să fie actuale, urmând bineînțeles ca hotărârea obținută să fie pusă în executare la împlinirea termenului, situație față de care intimatele-reclamante sunt îndreptățite să solicite acest spor și pe viitor.
Și critica cu privire la admiterea capătului de cerere privind reactualizarea sumelor, este nefondată, deoarece potrivit art.161 din Codul muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună la data stabilită în contractul de muncă.
În art.4 al acestui text se prevede că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Cum în speța de față prin neplata la termen a acestor drepturi s-a cauzat un prejudiciu reclamanților, în mod legal a fost admis acest capăt de cerere.
În ceea ce privește critica prin care se pretinde că s-a dispus transcrierea în carnetele de muncă a drepturilor salariale acordate de instanța de fond, se reține de către C că această critică excede cadrului procesual de față, deoarece din dispozitivul sentinței recurate nu rezultă că instanța a obligat pe recurent la înscrierea drepturilor în carnetele de muncă ale reclamanților.
Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul reclamanților și se va admite recursul Ministerului Public, în sensul că se va modifica sentința și se va admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Va fi obligat Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții, împotriva sentinței civile nr.3/F-CM din 13 ianuarie 2009, pronunțată de Curtea de APEL PITEȘTI, în dosarul nr-.
Admite recursul MINISTERULUI PUBLIC, în sensul că modifică sentința și admite cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Obligă Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./22.04.2009
GM/4 ex.
Jud.fond:
Președinte:Ion RebecaJudecători:Ion Rebeca, Georgiana Nanu, Paula Andrada
