Pretentii civile. Speta. Decizia 64/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.64/CM
Ședința publică de la 02 Februarie 2010
Completul specializat pentru cauze privind
Conflicte de muncă și asigurări sociale
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mariana Bădulescu
JUDECĂTOR 2: Jelena Zalman
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - -
Pe rol, soluționarea recursurilor civile formulate de recurenții pârâți: PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE cu sediul în B, sector 5, bd. - nr.12-14, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE cu sediul în B, sector 1,--81și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin C,cu sediul în C, str. -, nr.18, împotriva sentinței civile nr.990/07.10.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți:șicu domiciliul ales în C,-, având ca obiect drepturi bănești - spor 50% risc și suprasolicitare neuropsihică.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. pr.civ.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursurile sunt declarate ți motivate în termen, fiind scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Curtea, având în vedere că recurentul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat judecata cauzei și în lipsă, constată dosarul în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Cu privire la recursurile civile de față, Curtea reține următoarele:
Reclamantii și, au chemat în judecată pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, și Direcția Națională Anticorupție pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâților la plata contravalorii sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută lunară de încadrare, începând cu 02.07.2007 și până la pronunțarea hotărârii judecătorești precum și acordarea acestui spor în continuare.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că, potrivit prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizare și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, modificată și republicată, cu completările ulteriore, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații pe personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Ulterior, prin punctul 42 din OG nr. 83/2000, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat.
Reclamanții au apreciat că operează o discriminare de natură salarială în sensul art.2(3) din nr.OG137/2000 republicată potrivit cu care sunt discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Întrucât prejudiciul suferit prin discriminare a rezultat din neacordarea sporului salarial în cauză, care inițial a fost apreciat de legiuitor la un cuantum de 50% din indemnizația de serviciu, se apreciază că metoda achitabilă de calcul a acestuia este stabilirea lui la nivelul sporului care nu i-a fost acordat.
Prin întâmpinare, Direcția Națională Anticorupție a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și a formulat totodată cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii, chematul în garanție să pună la dispoziție sumele necesare plății.
În privința reclamantului care face parte din categoria personalului conex s-a arătat că acesta nu poate beneficia de sporul solicitat.
De asemenea a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice și pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a solicitat de asemenea, pe calea întâmpinării respingerea acțiunii pe fond.
Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive atât în cererea principală cât și în cererea de chemare în garanție arătând că acest minister are doar rolul de a administra bugetul de stat conform destinației aprobată prin lege.
Prin sentința civilă nr.990/07.10.2009 Tribunalul Constanțaa admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerului Finanțelor Publice în cererea principală.
S-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în cererea de chemare in garanție.
S-a admis in parte acțiunea formulata de reclamanta in contradictoriu cu pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Au fost obligați pârâții Parchetul de pe lângă ÎCCJ și DNA la plata către reclamantă a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% începând cu data de 01.12.2007 și în continuare.
Au fost obligați pârâții la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.
A fost respinsă cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă ÎCCJ și DNA, ca nefondată.
S-au respins cererile formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
S-a admis cererea de chemare in garanție formulată de pârâți.
A fost obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice să aloce către pârâți sumele necesare plăților cuvenite.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:
Reclamanta are calitatea de grefier în cadrul Direcției Naționale Anticorupție-Serviciul teritorial Constanța iar reclamantul este șofer în cadrul aceleiași instituții.
Prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată și modificată, s-a stabilit că "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază".
Textul menționat a fost abrogat prin art. 42 din nr.OG 83/2000, însă abrogarea s-a realizat cu încălcarea limitelor delegării legislative stabilite în mod explicit prin Legea nr. 125/2000, întrucât prin art. 1 pct. q 1 din acest act normativ, Guvernul a fost abilitat să emită o ordonanță doar cu privire la modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, iar nu și pentru abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
. Ordonanța de Guvern nr. 83/2000 a fost emisă pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, nu și pentru abrogarea unor prevederi ale legii, în condițiile art. 56 alin. 2 și art. 63 din Legea nr. 24/2000.
Prin urmare, Tribunalul a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 2 alin. 1 și 3 din nr.OG 137/2000 republicată, cu atât mai mult cu cât pentru magistrați nu s-au modificat condițiile pentru care a fost recunoscut dreptul la acordarea sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică ulterior intrării în vigoare a nr.OG 83/2000, iar pe de altă parte, altor persoane salarizate în sistem bugetar li s-a conferit dreptul de a beneficia de un asemenea spor, distinct de salariul/indemnizația de bază.
În soluționarea cauzei s-a avut în vedere, în egală măsură, decizia nr. XXI/10.03.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii care a vizat interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
În contextul dat de art. 329 alin. 3 cod pr. civilă, soluția pronunțată asupra acestei probleme de drept interpretate și dezlegate în mod diferit de instanțele judecătorești, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii în materie și devine obligatorie pentru instanțe, în spețele identice avute pe rol.
În raport de disp. art. 27 din nr.OG 137/2000 republicată, s-a reținut că prejudiciul produs reclamantei -care are funcția de grefier, este în acest caz echivalent cu sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50% din indemnizația de serviciu, neacordat pe perioada menționată, actualizat în raport de indicele de inflație care acoperă cu titlu de daune-interese prejudiciul produs prin devalorizarea monedei naționale, de la data scadenței și până la plata efectivă a acestei sume.
În ce privește pe reclamantul, instanța de fond a apreciat că cererea este nefondata deoarece acesta a avut funcția de șofer în cadrul DNA respectiv personal conex care nu beneficia de acest spor.
Instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor în cererea principală privind obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând sporul de 50% ca urmare a lipsei unui raport obligațional intre reclamantă și acest minister, însă a respins această excepție în cererea de chemare în garanție având în vedere că, în conformitate art. 35 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor întocmește proiectele legilor bugetare și proiectele bugetelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu.
Împotriva acestei sentinte au declarat recurs recurenții pârâți Anticorupție, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Direcția Națională Anticorupție, critică soluția instanței prin prisma faptului că nu a ținut cont de decizia Curții Constituționale prin care s-a constatat existenta unui conflict de natură constituțională intre autoritatea judecătorească și Parlament pe de o parte și intre Guvern și Parlament pe de alta parte. Prin urmare, ICCJ nu poate pe calea recursului în interesul legii, sa modifice sau sa abroge norme cu putere de lege și nici sa efectueze un control de constituționalitate al acestora.
II. Ministerul Economiei și Finanțelor-prin mandatarul său ales C critică hotărârea primei instanțe pe care o consideră lipsită de temei legal, fiind rezultatul aplicării greșite a legii, pentru următoarele motive:
Conform dispozițiilor art.16, 19, 20, 28, 34 și 35 din Legea nr.500/2002, elaborarea bugetului oricărei autorități sau instituții publice inclusiv a bugetului general consolidat reprezintă un ansamblu de activități care în final sunt supuse cenzurii Parlamentului.
Ministerul Economiei și Finanțelor este depozitarul informației generale asupra veniturilor țării și în baza acestei informații discută cu Ministerul Public conform cadrului legal, însa decizia finală asupra cuantumului cheltuielii bugetare aparține Guvernului și în ultimă instanță Parlamentului.
Acesta fiind cadrul legal al competenței materiale a Ministerului Economiei și Finanțelor,acesta apreciază că hotărârea judecătorească prin care a fost obligat să aloce fondurile bugetare aferente plății cuvenite reclamantei, adaugă la lege, fapt ce trimite dispozitivul acesteia în sfera netemeiniciei și nelegalității.
III. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul declarat critică hotărârea primei instanțe pentru următoarele motive:
-Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea specială de salarizare a magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative, respectiv Parlamentul sau în anumite cazuri, pe cel al puterii executive - reprezentate de Guvern.
- Hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictoriu, reținând în mod netemeinic și nelegal că drepturile solicitate de reclamanți reprezintă drepturi de creanță care în viziunea Curții Europene a Drepturilor Omului sunt încadrate în noțiunea de "bunuri", de proprietatea cărora nimeni nu poate fi lipsit decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Prin urmare, aspectele reținute sunt contradictorii având în vedere că noțiunea de bun și cea de proprietate presupun existența unui drept real și nu a unui drept de creanță.
- Învederează că față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50%, Procurorul General al parchetului de pe lângă - în temeiul art.329 alin.1 cod pr.civilă a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.
Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă a făcut obiectul dosarului nr.5/2008 al - Secțiile Unite și a fost soluționat conform Deciziei nr.21/10 martie 2008 publicată în Of.nr.444/13.06.2008.
În acest sens, față de dispozițiile deciziei anterior menționate și în conformitate cu disp.art.329 pct.3 din Codul d e procedură civilă, solicită instanței ca la soluționarea recursului să facă aplicarea Deciziei nr. 21/10.03.2008 a
- Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ca instituție bugetară nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2007 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea bugetului de stat nr.486/27.12.2006, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație, nu se justifică.
Neaplicarea indicelui de inflație se datorează și faptului că în conformitate cu disp. art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice: "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
Totodată, conform art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002:"cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art.47: "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Prin urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
- Referitor la cererea privind obligarea pârâților la operarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor câștigate prin sentința anterior menționată în carnetele de muncă, solicită respingerea acesteia ca nefondată, deoarece în conformitate cu disp.art.11 alin.1 din Decretul nr.92/1976 privind carnetul de muncă: "actele pe baza cărora se fac înscrieri în carnet privind activitatea desfășurată, vor cuprinde: denumirea unității și perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere și de încetare a raportului de muncă, precum și precizarea modului de încadrare pe durată nedeterminată sau determinată, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere, în toate cazurile cu menționarea temeiurilor legale pe baza cărora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de muncă. De asemenea, în acte se vor menționa și funcția, meseria sau specialitatea exercitată, retribuția tarifată de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta și după caz, locurile de muncă cu condiții deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupe 1 și 2 de muncă la pensie".
Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat că acestea sunt fondate.
Începând cu 1.02.2007, drepturile salariale ale personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea sunt reglementate prin Ordonanța de Guvern nr.8/24.01.2007 aprobată prin Legea nr.247/2007.
Prin Legea nr.502/28.12.2006 Guvernul a fost abilitat prin art. III pct.7, să emită ordonanță privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Prin dispozițiile art.30 lit.-a din nr.OG8/2007 s-a prevăzut că:"la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, se abrogă Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești cu modificările și completările ulterioare".
Noua lege de salarizare a personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, nu mai prevede acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică către personalul auxiliar ceece înseamnă că după intrarea în vigoare a nr.OG8/2007, respectiv februarie 2007, nu mai există temei juridic pentru acordarea sporului de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Cu privire la decizia nr. 21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, trebuie făcute următoarele precizări:
Secțiile Unite ale au fost sesizate cu privire la interpretarea și aplicarea disp.art.47 din Legea nr.50/1996 în raport cu prevederile art.I pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Prin decizia nr.21/10.03.2008 prin care s-a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate - au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Prin urmare, problema de drept dezlegată prin această decizie în interesul legii a fost aceea că sporul de 50% se cuvine și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, întreaga motivare a acestei decizii referindu-se la OG nr.83/2000 și dacă abrogarea art.47 din Legea nr.56/1996 s-a făcut în limitele și condițiile legii de abilitare nr.125/2000.
În considerentele deciziei nu se face referire la OG nr.8/24.01.2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, și nici nu se arată dacă sporul de 50% de stres și suprasolicitare neuropsihică se mai cuvine personalului auxiliar și după intrarea în vigoare a noii legi de salarizare.
În consecință, această problemă de drept nefiind dezlegată, instanțele urmează să analizeze dacă sporul de 50% se cuvine și pe viitor în funcție de calitatea reclamanților care au sesizat instanța.
Pentru aceste considerente urmează a fi modificată sentința în sensul respingerii ca nefondată și a cererii reclamantei privind plata c/val. sporului de stres și suprasolicitare neuropsihica, începând cu 01.12.2007.
Celelalte critici nu se mai impune a fi analizate atâta vreme cât urmare soluției pronunțate nu mai subzistă obligația pârâților de a plăti sumele pretinse de reclamanți, prin urmare nici obligația Ministerului Finanțelor Publice de a aloca sumele necesare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Opinie majoritară:
Admite recursurile civile formulate de recurenții pârâți:PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIEcu sediul în B, sector 5, bd. - nr.12-14, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIEcu sediul în B, sector 1,--81și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin C,cu sediul în C, str. -, nr.18, împotriva sentinței civile nr.990/07.10.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți:șicu domiciliul ales în C,-.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta, ca nefondată.
Menține restul dispozițiilor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.02.2010.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
Tehnored. Jud. -17.02.2010
4 ex./19.02.2010
OPINIE SEPARATĂ
JUDECĂTOR
Contra opiniei majoritare, consider că în dosarul nr- recursurile trebuiau respinse pentru următoarele motive:
1. Cu privire la recursurile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție:
În considerentele Deciziei nr. 838/27.05.2009 pronunțate de Curtea Constituțională s-au reținut următoarele: "Așa fiind, apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce niciun efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art.329 din Codul d e procedură civilă"; "Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională".
Ca urmare, Decizia nr. 21 din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 444 din 13.06.2008), își păstrează valabilitatea și are forță obligatorie pentru instanțe.
Prin Decizia nr. 21din 10 martie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 444 din 13.06.2008), la care chiar recurenții fac referire, s-au stabilit următoarele:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001".
Această decizie este obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă.
Este adevărat că în dispozitivul acestei decizii nu se indică în mod expres dacă acest drept se cuvine categoriilor de persoane la care se referă și în continuare sau numai până la o anumită dată.
Dar, în considerentele acestei decizii se arată următoarele: "Sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice. Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]. Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".
Așadar, pentru a pronunța decizia nr. 21/2008 în recurs în interesul legii, instanța supremă a avut în vedere că "nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea" adică la data de 10.03.2008.
Față de prevederile imperative ale art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă, instanțele nu pot avea în vedere o altă soluție decât cea care rezultă din interpretarea dată de instanța supremă, decât dacă după pronunțarea deciziei în recurs în interesul legii a intervenit un act normativ nou sau o decizie a Curții Constituționale prin care să se constate neconstituționalitatea unui text legal, de natură a modifica contextul legislativ avut în vedere de instanța supremă la data pronunțării deciziei respective, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Pe de altă parte, mai trebuie avută în vedere și a doua parte a considerentelor deciziei nr. 21/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
Astfel, instanța supremă a reținut următoarele:
De altfel, așa cum rezultă chiar din motivarea prezentului recurs în interesul legii, în prezent, în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, unui număr însemnat de persoane - magistrați și personal auxiliar de specialitate - le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Or, în ipoteza adoptării unei soluții contrare, în sensul prezentului recurs în interesul legii, care, potrivit dispozițiilor art. 329 din Codul d e procedură civilă, ar produce efecte numai pentru viitor, s-ar ajunge la crearea unei situații de discriminare în cadrul acelorași categorii socioprofesionale, respectiv ale persoanelor care se încadrează în ipoteza dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231 din Legea nr. 56/1996, în condițiile în care sporul în discuție a fost acordat de legiuitor, la momentul respectiv, în considerarea specificului profesiei, cu atât mai mult cu cât nu au intervenit modificări pozitive în ceea ce privește condițiile și specificul activității desfășurate.
Cât privește noțiunea de "discriminare", avem în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, 59).
A accepta teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii, în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept.
Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Așadar, soluția de admitere a acțiunii nu se fundamentează numai pe prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996 ci și pe prevederi constituționale și din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României au prioritate dacă există neconcordanțe între acestea și legile interne.
Ca urmare, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică se cuvine reclamantei în temeiul unor prevederi normative cu forță juridică superioară, astfel cum a stabilit cu caracter obligatoriu Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 21/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.
La soluționarea cauzei în primă instanță nu s-a săvârșit o depășire a limitelor atribuțiilor puterii judecătorești întrucât instanța nu a creat lege și nu a adăugat la lege ci, respectând decizia nr. 21/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, a făcut aplicarea prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, prevederi în legătură cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a constat că își păstrează aplicabilitatea. De asemenea, tot raportat la considerentele deciziei indicate, prin aplicarea acesteia, instanța de fond, implicit, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului.
Ca urmare, instanța de fond nu a creat alte norme pe cale jurisprudențială ci a aplicat norme juridice existente. Faptul că în OG nr.8/2007 acest spor nu este reglementat nu înseamnă că el nu își poate găsi reglementarea în alte norme juridice, cum sunt cele indicate anterior, unul dintre principiile care garantează accesul la o instanță în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 21 din Constituția României, fiind cel cuprins în art. 3 din Codul civil și art. 4 al.2 din Legea nr. 303/2004, potrivit cu care judecătorul nu poate refuza să judece cu motivarea că legea nu prevede sau că este neclară ori incompletă, ceea ce presupune că în astfel de cazuri judecătorul trebuie să aplice normele juridice cu caracter general, inclusiv principiile dreptului civil în sens larg sau alte norme juridice prin asemănare.
În sensul asigurării unui tratament nediscriminatoriu sunt și prevederile art. 4(1) din Legea nr. 303/2004 potrivit cu care "judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora".
Așa cum s-a arătat, câtă vreme după pronunțarea Deciziei nr. 21/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu a intervenit nici un alt act normativ care să modifice cadrul legislativ existent la data pronunțării ei, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică subzistă și este cuvenit și în continuare reclamanților. - constitui o sarcină excesivă să se pretindă reclamanților ca după soluționarea prezentei cauze, să formuleze în fiecare lună noi acțiuni pentru obținerea acestui spor pentru luna precedentă, dreptul de acces la o instanță, consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor omului în jurisprudența sa, și desprins din prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupunând obligația instanței de a soluționa în mod efectiv litigiul dintre părți într-un mod care să garanteze realizarea dreptului pretins și cuvenit, iar nu într-un mod efemer care ar fi totodată și iluzoriu. Mai mult, în special în cazul în care debitorul obligației corelative a dreptului pretins în justiție este statul, prin una dintre instituțiile sale, este excesiv a se pretinde reclamantului să parcurgă noi proceduri și să efectueze demersuri suplimentare pentru realizarea dreptului său.
Desigur, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 cadrul legislativ a fost modificat, urmând a fi avute în vedere aceste prevederi legale pentru viitor, însă la data pronunțării soluției recurate această lege nu era în vigoare.
În ceea ce privește actualizarea sumelor cu rata inflației, se reține că în conformitate cu art. 295(2) din Codul Muncii, prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Pe de altă parte, alineatul (1) din același articol, stabilește că dispozițiile acestui cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile. Or, art. 1073 din Codul civil stabilește cu titlu de regulă următoarele: "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare". În condițiile scăderii puterii de cumpărare a monedei naționale, reclamanții au fost prejudiciați prin neplata la data la care erau cuvenite a acestor drepturi și ca urmare sunt îndreptățiți la valoarea reactualizată cu rata inflației a drepturilor rezultând din aplicarea sporului de 50%. Aceasta nu este o măsură de constrângere a debitorului, decât eventual ca efect colateral, scopul acestei măsuri fiind dezdăunarea creditorului.
Referirea la noțiunea de bun în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu au relevanță, acest aspect fiind dezlegat deja de Înalta Curte de Casație și Justiție în mod obligatoriu prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii la care s-a făcut referire.
Susținerile recurentului că nu poate plăti aceste sume, în special în referire la sumele reprezentând actualizarea cu rata inflației, sunt lipsite de temei și nu au relevanță asupra drepturilor creditorilor - reclamanții. Astfel, un debitor nu se poate exonera de plata unor obligații invocând motivul lipsei de posibilități materiale. Excepțiile vizează cazul persoanelor de drept privat care în caz de insolvență pot fi supuse unei proceduri speciale care după finalizare conduce la stingerea tuturor creanțelor nerealizate.
Din contră, în conformitate cu prevederile OG nr. 22/2002, modificată prin Legea nr. 100/2007, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (art. 2) iar ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, virările de credite bugetare putându-se efectua pe parcursul întregului an bugetar, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale (art.4).
Includerea sumelor necesare în bugetul propriu și plata acestor drepturi nu poate fi considerată a fi lipsită de temei legal ci din contră, câtă vreme creanța este stabilită printr-o hotărâre judecătorească ce se bucură de autoritatea lucrului judecat iar art. 1 din OG nr. 22/2002 prevede achitarea creanțelor stabilite prin titluri executorii din bugetele instituțiilor publice.
În ceea ce privește înscrierea în carnetele de muncă a drepturilor pretinse în prezenta acțiune se reține că în conformitate cu art. 1(1) din decretul nr. 92/1976 privind carnetul de munca, prin intermediul acestuia se dovedește, între altele, și retribuția tarifara de încadrare și alte drepturi ce se includ in aceasta, în același sens fiind prevederile art. 11 alin. 2 care se referă tot la "retribuția tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ in aceasta". Trebuie avut în vedere însă că acest act normativ a fost emis în anul 1976, astfel încât în raport de noile realități sociale și juridice trebuie interpretat în sensul că în carnetul de muncă se înscriu veniturile cu caracter permanent care constituie indemnizația unui magistrat, venituri care cuprind și sporurile prevăzute de lege și la care în mod evident acest act normativ nu putea face referire la data adoptării sale.
2. Cu privire la recursul formulat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C:
Sigur că, în principiu, potrivit art. 16, 19, 20, 28 și 34 din Legea nr. 500/2002, elaborarea bugetului de stat presupune parcurgerea unor etape stabilite de lege, formularea propunerilor privind bugetul propriu de către ordonatorii de credite, discutarea acestor propuneri, pentru ca în final bugetul să fie aprobat prin lege de către Parlamentul României.
Dar, proiectul final al bugetului este elaborat potrivit art. 35 din aceeași lege de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe de altă parte, potrivit art. 3(1) lit.A pct. 2, 3, 5, 7, 10, 12, 25 și 31 din nr.HG 386/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei și Finanțelor, în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Economiei și Finanțelor are, între altele, și următoarele atribuții în domeniul finanțelor publice: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare; stabilește echilibrul bugetar în faza de elaborare a proiectului bugetului de stat și a rectificării acestuia; analizează periodic modul de realizare a prevederilor bugetare, în corelare cu indicatorii macroeconomici, și prezintă informări Guvernului, cu propuneri de îmbunătățire; urmărește execuția operativă a bugetului general consolidat; stabilește măsurile necesare pentru încasarea veniturilor și limitarea cheltuielilor, în vederea încadrării în deficitul bugetar aprobat; deschide creditele necesare pentru cheltuielile fiecărui ordonator principal de credite în cadrul fiecărui exercițiu bugetar; monitorizează, în condițiile legii, numărul de posturi și cheltuielile de personal din instituțiile publice; administrează contul general al Trezoreriei Statului, deschis la Banca Națională a României, scop în care încheie convenții cu aceasta; elaborează lucrările privind contul general anual de execuție a bugetului de stat, contul general al datoriei publice a statului și, respectiv, a bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și conturile anuale de execuție a bugetelor fondurilor speciale și proiectele de lege referitoare la aceste conturi de execuție, pe care le prezintă spre însușire Guvernului, în vederea transmiterii pentru adoptare Parlamentului.
Ca urmare, în exercitarea acestor obligații, Ministerul Economiei și Finanțelor poate fi obligat în principiu să ia măsurile necesare asigurării fondurilor necesare executării unor obligații stabilite în sarcina unor instituții publice prin hotărâri judecătorești.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 2 din OG nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Obligația acestora ar fi însă lipsită de orice efect dacă Ministerul Economiei și Finanțelor, nu ar include în proiectul bugetului de stat sumele necesare și nu ar deschide creditele necesare.
Mai trebuie avut în vedere că aceste creanțe, cum sunt cele ale reclamantei asupra Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Direcția Națională Anticorupție, sunt creanțe asupra statului în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului astfel încât, ca părți ale statului, toate autoritățile acestuia implicate, sunt ținute să acționeze pentru a executa hotărârea judecătorească. Refuzul instituțiilor statului de a plăti despăgubiri stabilite prin hotărâri judecătorești irevocabile constituie în sine o încălcare a dreptului de acces la o instanță deci a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (hotărârea în cauza Dragne contra României). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că pentru executarea de către stat a unor obligații stabilite prin hotărâri judecătorești în sarcina unor instituții ale sale, nu este necesară realizarea unor noi demersuri, repetitive, ale creditorului, în acest scop (hotărârile pronunțate în cauzele Popescu contra României și Dragne contra României). Curtea a avut în vedere că autoritățile administrației constituie un element al statului de drept și interesul lor se identifică cu cel al bunei administrări a justiției, iar când acestea refuză, omit sau întârzie să execute o hotărâre judecătorească, garanțiile instituite de art. 61 din Convenție, de care a beneficiat justițiabilul în faza de judecată, își pierd rațiunea de a exista (hotărârile pronunțată în cauzele Dragne contra României, Durdan contra României, Miclici contra României și Mihăescu contra României).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și obligațiile stabilite în sarcina unor instituții ale statului sunt tot obligații ale statului iar în cazul în care aceste instituții nu execută obligațiile de plată potrivit procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002, în final, statul este răspunzător pentru această neexecutare astfel încât, prin reprezentantul său - Ministerul Finanțelor, trebuie să ia măsurile necesare efectuării plăților fie direct fie prin alocarea fondurilor în bugetul unei anumite instituții.
Statul este titular al obligației instituite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de a asigura executarea hotărârilor judecătorești și în acest mod accesul efectiv la o instanță de judecată.
Ca titular al acestei obligații, al cărei creditor este persoana care a obținut o hotărâre judecătorească prin care i s-a admis cel puțin în parte acțiunea formulată împotriva statului sau a unei instituții a acestuia, statul este reprezentat în raportul obligațional de Ministerul Finanțelor, așa cum stabilește art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Ca urmare, pentru a garanta executarea obligației de plată a unor drepturi bănești restante de către instituții ale statului și a nu pune creditorul în situația de a demara alte proceduri pentru punerea în executare a titlului executoriu - sentința pronunțată de instanță, este necesar ca Ministerul Finanțelor să fie obligat să realizeze operațiunile administrative pregătitoare pentru alocarea din bugetul de stat a fondurilor necesare realizării creanțelor reclamanților.
OPINIE SEPARATĂ - JUDECĂTOR
Respinge ca nefondate recursurile civile formulate de recurenții pârâți: PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE cu sediul în B, sector 5, bd. - nr.12-14, DIRECȚIA NAȚIONALĂ ANTICORUPȚIE cu sediul în B, sector 1,--81și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin C,cu sediul în C, str. -, nr.18, împotriva sentinței civile nr.990/07.10.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți:șicu domiciliul ales în C,-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.02.2010.
Judecător,
- -
redactat jud. - 01.03.2010
Președinte:Mariana BădulescuJudecători:Mariana Bădulescu, Jelena Zalman, Răzvan Anghel
