Pretentii civile. Speta. Decizia 877/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.877/
Ședința publică din 20 mai 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin H, cu sediul în M C,-, împotriva sentinței civile nr.294 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 294 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor; s-a admis acțiunea reclamanților formulată împotriva pârâților Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; pârâții au fost obligați, în solidar, la plata diferențelor salariale de 5% începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006; de 2% începând cu 1 aprilie 2007 în raport cu luna martie 2007 și de 11% începând cu 1 octombrie 2007 în raport cu luna septembrie 2007 și în continuare, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației; Tribunalul Harghitaa fost obligat să înscrie în carnetele de muncă al reclamanților drepturile acordate, iar Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăților solicitate.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție (unități bugetare finanțate de la bugetul de stat). Raporturile juridice de muncă ale reclamanților sunt guvernate de Codul muncii potrivit disp.art.1 și art.295 alin.2.
Prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat să se stabilească existența sau inexistența discriminării prin neacordarea majorărilor salariale anuale.
Instanța de fond a cercetat situația reclamanților în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate, reținând următoarele:
Printr-o serie de acte normative (de ex.OG 10/2007, OG 11/2007, OG 16/2007, OG 27/2007, Legea 232/2007, OG 8/2007, OG 20/2007, OG 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat de majorări salariale anuale.
Aceste majorări salariale au fost aplicate nediscriminatoriu pentru categorii socio-profesionale cum ar fi: demnitarii, judecătorii Curții Constituționale, personalul din unitățile de cult religios, personalul Curții de Conturi, personalul contractual din unitățile bugetare, personalul auxiliar din justiție, personalul didactic și didactic auxiliar, personalul din aparatul, a, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare, funcționarii publici, personalul din unitățile sanitare publice, funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare.
de motive cuprinse în actele normative ce au acordat aceste majorări salariale au ca numitor comun, efectul creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar în sensul acoperii devalorizării datorate creșterii inflației.
În nici un caz acordarea acestor adausuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială întrucât au fost aplicate și demnitarilor și personalului asimilat acestora precum și judecătorilor Curții Constituționale sau a membrilor Curții de Conturi.
Personalului salarizat potrivit OUG 27/2006 respectiv reclamanților, nu le-au fost acordate aceste adausuri salariale în mod discriminatoriu.
Susținerile potrivit cărora Legea 45/2007 a majorat indemnizațiile reclamanților acoperindu-se astfel pierderile datorate creșterii inflației nu pot fi primite întrucât această lege nu a majorat indemnizațiile de încadrare ale reclamanților ci, a înlăturat o stare de discriminare creată anterior respectiv cea privind neacordarea sporului de vechime.
Față de cele expuse instanța de fond a apreciat că obligația de majorarea salarială anuală produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate de la bugetul de stat în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Sistemul de salarizare potrivit dispozițiilor art.154 Codul muncii, este guvernat de două principii fundamentale, cel al egalității de tratament și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Principiul egalității de tratament presupune recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Așa cum s-a mai arătat reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă), cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei muncii în mod continuu sau succesiv, cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații al recunoașterii unui salariu raportat la fluctuațiile generate de inflație. Astfel că este evident tratamentul diferit aplicat reclamanților.
Cu referire la indexările aferente anului 2007,s-a reținut, în considerentele hotărârii atacate că, pentru aprecierea discriminării are relevanță doar criteriul justificativ generator al sporului și al indexării anuale și anume, obligația de acordare a unei salarizări echitabile nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare, în niciun caz acest criteriu nu are în vedere apartenența la o anumită categorie socio-profesională. Pe cale de consecință elementul generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale se regăsește în aspecte de fapt și nu, așa cum susțin pârâții, în specificul categoriei socio-profesionale. Singurele elemente obiective ce pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt: nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă.
Instanța de fond a reținut astfel starea de discriminare a reclamanților cu referire la adausurile salariale constând în indexările anuale.
Instanța de fond a apreciat ca fiind incidente prevederile art.2 alin.1 și 3, art.6 din OUG 137/2000, art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul 212/1974, art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale respectiv Protocolul 12 la această convenție; art.5, 6, 8, 39 lit.a, 40 alin.2 lit.c și f, 154 alin.3, 165 și 155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003; art.20, 16, 53 și 41 din Constituție; art.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților instanța a aplicat prin analogie procentele de majorări prev. de art.1 din OG 10/2007 apreciind că numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Cu referire la invocarea de către pârâți a hotărârilor pronunțate de CNCD și a deciziilor Curții Constituționale instanța a apreciat față de efectul acestora și condițiilor de exercitare a acțiunii civile că, nu constituie argumente de natură să răstoarne temeinicia pretențiilor reclamanților.
Solidaritatea pasivă a pârâților izvorăște din prevederile art.44, 35 și 36 din Legea 304/2004 raportat la OUG 177/2002 și OUG 27/2006.
Răspunderea Ministerul Economiei și Finanțelor este solidară cu a celorlalți pârâți întrucât potrivit prevederilor din legile bugetare anuale aflate în vigoare în perioada de referință, precum și a hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului, acest pârât are și obligația suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanți având poziția unui garant legal. Nu în ultimul rând potrivit art.19 din Legea 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor,coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar.
În ceea ce privește actualizarea prejudiciului instanța a apreciat această cerere admisibilă având în vedere pre.vart.1082 cod civil și art.161 alin.4 Codul muncii.
Având în vedere cele de mai sus instanța de fond s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
Recurenții au invocat în drept, motivele prevăzute de art.304 pct.3, 4,7 și 9 coroborate cu art.312 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții au arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii, instanța a depășit limitele puterii judecătorești, că hotărârea este lipsită de temei legal, că atribuția de a analiza existența unui tratament discriminatoriu, nu revine instanței sesizate. În situația dată nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, aceasta neavând calitatea de legislator pozitiv. În atare situație se apreciază că soluția primei instanțe de a dispune obligarea ordonatorilor de credite la plata unordrepturi neprevăzute de legereprezintă un exemplu evident de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești. S-a susținut că hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, făcând incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Recurenții au mai arătat că pentru a putea fi constatată starea de discriminare și pentru a fi necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, reclamanții trebuie să fie beneficiarii unuia din drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.
Se mai arată în memoriul de recurs că existența stării de discriminare în raport cu OG 137/2000 presupune existența unor situații comparabile. În acest sens se arată că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu statut specific reglementat de Legea 303/2004 cu drepturi și îndatoririi specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv, OUG 27/2006. Situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă în niciun fel cu a personalului militar și a funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională. În aceiași ordine de idei se arată că situația magistraților nu poate fi comparabilă cu cea a funcționarilor publici întrucât cele două categorii socio-profesionale au statute distincte. Situația a fost apreciată similar și în ceea ce privește personalul din aparatul CNCD.
Curtea Constituțională a statuat prin deciziile pronunțate că, diferența indemnizațiilor și salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați este opțiunea liberă a legiuitorului, acesta fiind îndrituit să instituie anumite sporuri pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Cu referire la creșterile salariale s-a invocat opțiunea legiuitorului în această privință, opțiune care nu poate atrage calificarea ca tratament diferențiat ce urmează a fi sancționat câtă vreme situațiile obiective avute în vedere sunt diferite și particulare.
În opinia recurenților nu sunt incidente în cauză prevederile art.14 din Convenție în sensul constatării încălcării lor întrucât nu există situații comparabile sau analoage între judecători, procurori și personal auxiliar de specialitate și alte categorii de personal din sectorul bugetar. În susținerea acestui argument recurentul a arătat că fiecare categorie socio-profesională are statut propriu și sisteme diferite de stabilire a drepturilor salariale, astfel că problema acordării acestor drepturi este una aparținând în exclusivitate puterii legiuitoare. Un alt argument îl constituie acela că salariile reclamanților s-au majorat substanțial în cursul anului 2007 prin mărirea coeficienților de salarizare, a sporului de fidelitate, prin introducerea unor noi drepturi salariale.
Având în vedere cele de mai sus, recurenții au solicitat în baza art.304 pct.3, 4, 7 și 9 coroborat cu art.312 Cod procedură civilă, admiterea recursurilor declarate, casarea sentinței pronunțate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice Har eiterat excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză argumentând această excepție prin aceea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, rolul acestuia limitându-se la elaborarea proiectului bugetului cu respectarea procedurii reglementată de Legea 500/2002. Responsabilitatea astfel stabilită de lege nu poate atrage după sine obligarea solidară la plata drepturilor de natură salarială pretinsă de reclamanți. În altă ordine de idei se arată că Ministrul Economiei și Finanțelor este la rândul său ordonator principal de credite pentru ministerul pe care-l conduce și nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și din oficiu în limita prevederilor art. 306 alin. 2 și art. 304/1 Cod procedură civilă, instanța reține următoarele:
Reclamanții, au solicitat prin acțiunea formulată, obligarea pârâților la platadespăgubirilorreprezentând majorările salariale neacordate cu începere de la 1 ianuarie 2007, mai exact a celor prevăzute în OUG 10/2007.
În argumentarea acestor solicitări reclamanții au invocat prevederile OUG 137/2000.
Pronunțând hotărârea atacată instanța de fond a analizat situația reclamanților în raport de celelalte categorii socio-profesionale față de care a fost invocată starea de discriminare precum și temeiurile ce au dus la abordarea unor soluții legislative diferite.
Cu referire la majorările salariale acordate prin OUG 10/2007 instanța a pornit de la o realitate incontestabilă și anume modul de finanțare al instituțiilor față de angajații cărora au fost dispuse aceste măsuri, constatând întemeiat că aceste majorări s-au referit la instituții finanțate de la bugetul de stat. În aceeași ordine de idei instanța a pornit de la premisa comună a acestor acte normative privind majorările salariale și anume efectele produse de creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 raportat la anul 2006.
Apreciind asupra acestor constatări instanța de fond a admis pretențiile reclamanților obligând pârâții la despăgubiri.
În esență criticile formulate de recurenți se referă la lipsa unui temei legal pentru acordare a acestor drepturi.
În opinia curții recurenții pornesc de la o premisa greșită care excede obiectului pricinii în sensul în care acțiunea reclamanților a avut drept finalitate constatarea unei stări de discriminare și pe cale de consecință acordarea masurilor reparatorii prevăzute de art. 27 OUG 137 /2007.
Potrivit art.1 alin.3 din OUG 137/200 exercitarea drepturilor prevăzute de acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile.
Altfel spus reclamanții au solicitat iar instanța a analizat temeinicia pretențiilor acestora, prin raportare la persoane aflate în situații comparabile.
Despăgubirile acordate reclamanților prin hotărârea atacată nu echivalează cu o soluție legislativă, cum greșit consideră recurentul, apreciind în acest sens că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci reprezintă soluția judiciară permisă și impusă de prevederile art. 27. din OUG 137/2000.
Potrivit aceleiași ordonanțe persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare. Astfel fiind sunt cel puțin greșite susținerile recurentului potrivit cărora tratamentul discriminatoriu poate fi constatat de alte organe abilitate de lege în măsura în care o dispoziție cuprinsă în lege sau ordonanță vine în contradicție cu art.16 din Constituție. Această susținere nu poate fi primită întrucât starea de discriminare, așa cum arătam, poate fi constatată de instanță fiind în esență o apreciere a unor aspecte de fapt prin raportare la situații comparabile în care se găsesc anumite categorii de persoane.
Analiza criticilor formulate în recurs presupune abordarea lor într-o ordine logică. În acest sens se impune în primul rând analizarea argumentației instanței de fond privind existența unei situații comparabile între reclamanți si categoriile profesionale fată de care au fost dispuse masuri salariale e au condus la crearea stării de discriminare.
Așa cum s-a mai arătat raționamentul instanței de fond a pornit, în primul rând, de la analiza modului de finanțare a categoriilor examinate, reținându-se în acest sens împrejurarea că modalitatea de finanțare a cheltuielilor de personal este comună respectiv bugetul de stat.
Cu referire la majorările salariale întemeiate pe dispozițiile OG 10/2007 instanța de fond a reținut că personalul din sistemul bugetar a beneficiat de majorări salariale pentru anul 2007, majorări acordate prin OG 10/2007, OG 11/2007, OG 16/2007, OG 27/2007, Legea 232/2007, OG 8/2007, OG 20/2007 și OG 23/2007. de motive ale acestor acte normative au avut ca numitor comun necesitatea acordării majorărilor salariale pentru a atenua efectele creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum. Prin voința legiuitorului această măsură a fost aplicată și unor categorii socio-profesionale pentru care nu era necesară dispunerea unei măsuri de protecție socială, cum ar fi demnitarii, personalul asimilat demnitarilor, judecătorii Curții Constituționale, personalul Curții de Conturi (OG 10/2007, OG 27/2007).
Argumentația instanței de fond este din acest punct de vedere extrem de clară în sensul în care în baza actelor normative enumerate anterior s-a conturat existența unor măsuri legislative pentru majoritatea personalului salarizat de la bugetul de stat, măsuri care nu au vizat și categoria reclamanților.
Susținerile recurentului potrivit cărora aceste măsuri au avut natura unor măsuri de protecție socială nu pot fi primite prin prisma celor arătate anterior cum de altfel nu poate fi acceptat argumentul potrivit căruia în anul 2007 veniturile salariale ale reclamanților au fost majorate substanțial prin efectul Legii 45/2007. Majorarea salarială despre care se face astfel vorbire nu a avut în vedere altceva decât înlăturarea unei stări precedente de discriminare, a acoperit o nevoie obiectivă și firească a modalității de salarizare și nu a avut în niciun fel ca finalitate înlăturarea efectelor produse de creșterea indicelui de inflație. Această din urmă măsură legislativă nu a fost astfel fundamentată și deci, nu putea produce astfel de efecte.
Instanța de fond a concluzionat în mod temeinic că reclamanților nu le-au fost acordate aceste despăgubiri salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condițiile de acordare (salariile reclamanților nu ar fi afectate de creșterea indicelui prețului de consum) ci, sub simpla motivație că aparțin unei anumite categorii socio-profesionale, criteriu discriminatoriu potrivit art.2 alin.1 din OG 137/2000.
Pornind de la acest prim element instanța a analizat caracterul sinalagmatic al raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care sunt părți persoanele beneficiare ale sporului de confidențialitate.
Din acest punct de vedere situația reclamanților a fost corect apreciată ca fiind identică cu a celorlalte categorii de personal în sensul în care și reclamanții se supun unei obligații legale de confidențialitate însă fără a beneficia de o contra prestație salarială îndeplinirii acestei obligații.
Prin motivele de recurs recurentul a arătat că nu se pot pune în discuție situații comparabile întrucât categoria socio-profesională a reclamanților este una aparte cu un statut specific reglementat de Legea 303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special.
Datorită specificului acestei categorii socio-profesionale aceasta nu poate fi comparată cu nicio altă categorie profesională salarizată de la bugetul de stat întrucât fiecare dintre acestea au statute proprii și legi de salarizare distincte.
de la care pornește recurentul este din nou greșită întrucât din argumentația instanței de fond arătată anterior, rezultă cu claritate elementele care au fost determinante în stabilirea stării de discriminare și anume, modalitatea de salarizare (bugetul de stat), obligația legală de confidențialitate (legile și statutele care guvernează organizarea și funcționarea fiecărei instituții), caracterul raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care se află categoriile socio-profesionale examinate (sinalagmatice).
Pornind de la aceste elemente, raționamentul instanței de fond este corect în sensul în care a constatat că, pentru una și aceiași obligație legală, efectele se produc diferit, singurul criteriu fiind, și de această dată, apartenența la o anume categorie socio-profesională.
O altă critică formulată de recurent are în vedere aplicabilitatea OG 137/2000 în cauza de față în sensul în care se susține că acest act normativ se referă strict la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.
Curtea va înlătura această critică pornind de la definiția legală cuprinsă în art.2 din OG 137/2000 în sensul că legiuitorul a definit discriminarea ca fiind orice deosebire,excludere și restricție sau preferințăpe bază de (.) categorie socială, (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a - drepturilor recunoscute de lege, în domeniul - economic - sau în orice alte domenii ale vieții publice. Pornind de la aceiași definiție recurentul a arătat că reclamanții ar putea să considere că sunt discriminați dacă drepturile asupra cărora poartă prezentul proces suntrecunoscute de lege. O atare susținere nu poate rezulta decât printr-o interpretare trunchiată a definiției date de legiuitor. Pentru a exista discriminare este necesar să existedeosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, întemeiate pe orice criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea recunoașterii, înlăturarea folosinței sau a exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentalesaua drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Cu alte cuvinte legiuitorul nu a impus, pentru constatarea stării de discriminare, existența unei prevederi legale ca punct de plecare pentru analizarea elementelor definitorii ale acesteia. De altfel, situația sporului de vechime pentru magistrați a fost similară fiind vorba de un drept neacordat în mod discriminatoriu magistraților, drept față de care a fost apreciată ca existentă starea de discriminare atât de CNCD cât și de instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluția dată în recursul în interesul legii și instanțele judecătorești prin hotărârile irevocabile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art.14, prin hotărârile Freding c/a Suediei din 23 iunie 1993, Hoffman c/a Austriei, 28 septembrie 1995, și Scalambrino c/a Italiei, 22 octombrie 1996, și alții c/a Regatului Unit, a apreciat că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile. Printr-o altă hotărâre respectiv Thlimmenos c/a Greciei curtea arătat că dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenție este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage fără a oferii justificări obiective și rezonabile dar și atunci când statele omit să trateze diferit tot fără justificări obiective și rezonabile persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
În situația de față dreptul garantat prin art.14 din Convenția Europeană a drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a fost încălcat, statul prin puterea sa legiuitoare tratând în mod diferitfără justificări obiectiveșirezonabilepersoane aflate în situații analoage. În acest sens curtea reține că pretențiile reclamanților sunt justificate iar hotărârea pronunțată de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.1,2 și 27 din OG 137/2000 este legală și temeinică.
Prin recursul său pârâtul Direcția Generală a Finanțelor Publice M invocat în esență excepția susținută în fața instanței de fond.
Cu privire la această excepție, instanța de control judiciar constată că acest minister are potrivit Legii nr.500/2000 responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat materializat ulterior în legea bugetară anuală. Proiectul bugetului de stat are la bază proiectele de buget ale ordonatorilor principali printre care se numără și Ministerul Justiției. Cheltuielile de personal reprezintă un capitol distinct al proiectelor de buget întocmite de fiecare ordonator. În activitatea sa, așa cum chiar recurenta invocă, în caz de divergență între MEF și ordonatorii principali de credite, guvernul este competent să ia decizii în acest sens. Cu toate acestea, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat aparține în exclusivitate pârâtului, calitatea sa procesual pasivă derivând din această obligație legală și nu cum în mod greșit apreciază recurentul din raportul de muncă. De asemenea, răspunderea MEF rezultă și din prevederile art.3 din HG 208/2005 și art.3 din HG 386/2007.
Nu în ultimul rând având în vedere competențele legale a acestui pârât în materie bugetară instanța a stabilit în sarcina acestuia obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor stabilite prin hotărârea atacată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 24 martie 2005 publicată în 1048/2005 a apreciat calitatea, ca fiind aceeade garant legala acestor categorii de obligații.
Apreciind asupra celor de mai sus, curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Justiției și de Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței civile nr.294 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
,
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:;
-25.06.2008-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
