Pretentii civile. Speta. Decizia 907/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.907/
Ședința publică din 20 mai 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5 și H, cu sediul în M C,- în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.292 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.
Văzând lipsa părților și împrejurarea că recurenții au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă 292 din 21 februarie 2008 Tribunalul Harghitaa respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H; a admis excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării; a admis acțiunea civilă având ca obiect conflict de drepturi formulată de reclamanții, -, în contradictoriu cu pârâții, Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărui reclamant a unei despăgubiri echivalente cu sporul de confidențialitate de 15% calculate pentru perioada decembrie 2004 - decembrie 2007, după cum urmează: - 17.643 lei, - 15.298 lei, - - 8.998 lei (pentru perioada febr.2006-dec.2007), - 9.043 lei (pentru perioada febr.2006 - dec.2007), - 952 lei (pentru perioada sept.2007 - dec.2007), - 9.043 lei (pentru perioada febr.2006 - dec.2007), - 1.604 lei (pentru perioada sept.2007 - dec.2007), - 9.043 lei (pentru perioada febr.2006 - dec.2007), - 4.574 lei (pentru perioada august 2006 - dec.2007).
Pârâții au mai fost obligați în solidar la plata în continuare în favoarea fiecărui reclamant sporul de confidențialitate de 15% începând cu 1 ianuare 2008, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective; a obligat pârâtul Tribunalul Harghita să efectueze mențiunile cuvenite în carnetul de muncă al reclamanților iar pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare achitării sumelor menționate în hotărâre; fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție (unități bugetare finanțate de la bugetul de stat). Raporturile juridice de muncă ale reclamanților sunt guvernate de Codul muncii potrivit disp.art.1 și art.295 alin.2.
Prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat să se stabilească existența sau inexistența discriminării prin neacordarea sporului de confidențialitate. Instanța de fond a cercetat situația reclamanților în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate, reținând următoarele:
Potrivit prevederile Directivei 2000/EC/78 în vederea definirii și constatării discriminării directe tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile și nu neapărat în situații similare.
Reclamanților (personal din unitățile de justiție) le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă specială și specifică de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea 303/2004 și art.4 alin.1 din Legea 303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic). Prin natura sa activitatea desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale cum ar fi: măsurile preventive, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor, date legate de protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
În unitățile bugetare statul are recunoscut categoriilor socio-profesionale dreptul corelativ salarial corespunzător îndeplinirii obligației de confidențialitate. Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă, și nu în ultimul rând obligatorie. Raportul de muncă indiferent dacă este tipic sau atipic are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic. Din acest motiv obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale corelative (a sporului, în sensul art.155 Codul muncii ).
Legiuitorul instituind obligația profesională de confidențialitate în sarcina reclamanților a instituit implicit și o obligație de plată (o contra prestație salarială). În caz contrar ar fi încălcate principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată.
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă care este impusă de lege tuturor celor care prestează activități în temeiul unui raport de muncă indiferent de felul acestuia sau al funcției deținute.
Reclamanții se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu personalul din unitățile bugetare și chiar cu personalul din unitățile private fiind, așa cum s-a mai arătat, parte a unui raport de muncă și îndeplinind, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice reclamanților nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate așa cum este recunoscut celorlalte categorii de personal din sistemul,bugetar (inclusiv judecătorilor și procurorilor militari).
Astfel fiind, personalele din cadrul sistemului bugetar, inclusiv reclamanții, sunt părți ale raporturilor juridice de muncă guvernate de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect a acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5,6,8,39 alin.1 lit.a, 40 alin.2 lit.c și f, 154 alin.3, 165, 155 rap.la art.1 din Legea 53/2003).
Răspunderea Ministerul Economiei și Finanțelor este solidară cu a celorlalți pârâți întrucât potrivit prevederilor din legile bugetare anuale aflate în vigoare în perioada de referință, precum și a hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului, acest pârât are și obligația suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanți având poziția unui garant legal. Nu în ultimul rând potrivit art.19 din Legea 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor,coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar.
În ceea ce privește actualizarea prejudiciului instanța a apreciat această cerere admisibilă având în vedere pre.vart.1082 cod civil și art.161 alin.4 Codul muncii.
Având în vedere cele de mai sus instanța de fond s-a pronunțat în sensul arătat.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și DGFP H în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
Recurentul Ministerul Justiției a invocat în drept, prevederile art.304 pct.4 și 9 pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a arătat că pentru acordarea sporului de confidențialitate și a creșterilor salariale pentru magistraținu există temei legal,fiind astfel incident motivul de casare prev. de art.304 pct.4 pr.civ. instanța de fond depășind limitele puterii judecătorești. În această ordine de idei recurentul a arătat că atribuția de a analiza un tratament discriminatoriu aparține altor organe în măsura în care o dispoziție cuprinsă într-o lege sau o ordonanță în vigoare este în contradicție cu disp.art.16 din Constituție. În situația dată nici Curtea Constituțională nu are competența de a se pronunța asupra lipsei unei reglementări, aceasta neavând calitatea de legislator pozitiv. În atare situație se apreciază că soluția primei instanțe de a dispune obligarea ordonatorilor de credite la plata unordrepturi neprevăzute de legereprezintă un exemplu evident de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
O altă critică de nelegalitate a avut în vedere prevederile art.304 pct.9 pr.civ. în sensul în care hotărârea pronunțată este apreciată ca fiind fără temei legal. În acest sens se arată că nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă sau să garanteze dreptul magistraților de a primi spor de confidențialitate. apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat, care beneficiază de spor de confidențialitate, sunt expres prevăzute de lege și de principiu sunt acele categorii de salariați care gestionează informații clasificate astfel cum acestea sunt definite de Legea 182/2002.
Recurentul a mai arătat că pentru a putea fi constatată starea de discriminare și pentru a fi necesară protecția în temeiul dreptului la tratament egal, reclamanții trebuie să fie beneficiarii unuia din drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege. În opinia recurentului nu sunt incidente în prezenta cauză prev.art.14 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prin prisma art.1 din Protocolul nr.12 la Convenție, întrucât nu există niciun text legal care să recunoască acestei categorii socio-profesională dreptul la sporul de confidențialitate.
Se mai arată în memoriul de recurs că existența stării de discriminare în raport cu OG 137/2000 presupune existența unor situații comparabile. În acest sens se arată că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu statut specific reglementat de Legea 303/2004 cu drepturi și îndatoririi specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv, OUG 27/2006. Situația magistraților nu poate fi considerată comparabilă în niciun fel cu a personalului militar și a funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională. În aceiași ordine de idei se arată că situația magistraților nu poate fi comparabilă cu cea a funcționarilor publici întrucât cele două categorii socio-profesionale au statute distincte iar sporul de confidențialitate stabilit prin OG 6/2006 are în vedere numai anumite categorii de funcționari. Situația a fost apreciată similar și în ceea ce privește personalul din aparatul CNCD.
Curtea Constituțională a statuat prin deciziile pronunțate că, diferența indemnizațiilor și salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați este opțiunea liberă a legiuitorului, acesta fiind îndrituit să instituie anumite sporuri pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Cu referire la incidența în cauză a prevederilor Codului muncii mai exact, obligativitatea acordării unui spor de confidențialitate, recurentul a arătat că o atare prevedere este inexistentă iar confidențialitatea este o atribuție de serviciu normală și compensarea salariului nu este o condiție de validitate a acestei obligații.
Având în vedere cele de mai sus, recurentul a solicitat în baza art.304 pct.4 și 9 pr.civ. admiterea recursului declarat, casarea sentinței pronunțate și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice H în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor.
Recurenta a solicitat admiterea căii de atac promovate și respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată față de Ministerul Economiei și Finanțelor.
În drept recurenta a invocat prevederile art.304 pct.9 pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat în esență că, între reclamanți și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, în acest sens acțiunea astfel îndreptată, împotriva unei persoane străină de raporturile juridice existente între pârâți și reclamanți, nu poate fi primită.
Recurenta a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză argumentând această excepție prin aceea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, rolul acestuia limitându-se la elaborarea proiectului bugetului cu respectarea procedurii reglementată de Legea 500/2002. Responsabilitatea astfel stabilită de lege nu poate atrage după sine obligarea solidară la plata drepturilor de natură salarială pretinsă de reclamanți. În altă ordine de idei se arată că Ministrul Economiei și Finanțelor este la rândul său ordonator principal de credite pentru ministerul pe care-l conduce și nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.
Reclamanții, -, au solicitat prin acțiunea formulată, obligarea pârâților, Ministerul Justiției, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor și H la platadespăgubirilorechivalente sporului de 15%, spor de confidențialitate acordat printr-o serie de acte normative altor categorii socio-profesionale aparținând unor instituții finanțate de la Bugetul de Stat.
În argumentarea acestor solicitări reclamanții au invocat prevederile OUG 137/2000.
Pronunțând hotărârea atacată instanța de fond a analizat situația reclamanților în raport de celelalte categorii socio-profesionale față de care a fost invocată starea de discriminare precum și temeiurile ce au dus la abordarea unor soluții legislative diferite.
Cu referire la sporul de confidențialitate instanța a analizat în detaliu obligația generatoare a acestui spor respectiv obligația de confidențialitate constatând în mod absolut întemeiat că această obligație este una expresă impusa de dispozițiile legale însă cu toate acestea ea nu se regăsește într-un drept corelativ salarial.
Apreciind asupra acestor constatări instanța de fond a admis pretențiile reclamanților obligând pârâții la despăgubiri.
În esență criticile formulate de recurentul Ministerul Justiției se referă la lipsa unui temei legal pentru acordare a acestor drepturi.
În opinia curții recurentul pornește de la o premisa greșită care excede obiectului pricinii în sensul în care acțiunea reclamanților a avut drept finalitate constatarea unei stări de discriminare și pe cale de consecință acordarea masurilor reparatorii prevăzute de art. 27 OUG 137 /2007.
Potrivit art.1 alin.3 din OUG 137/2000 exercitarea drepturilor prevăzute de acest articol privește persoanele aflate în situații comparabile.
Altfel spus reclamanții au solicitat iar instanța a analizat temeinicia pretențiilor acestora, prin raportare la persoane aflate în situații comparabile.
Despăgubirile acordate reclamanților prin hotărârea atacată nu echivalează cu o soluție legislativă, cum greșit consideră recurentul, apreciind în acest sens că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci reprezintă soluția judiciară permisă și impusă de prevederile art. 27. din OUG 137/2000.
Potrivit aceleiași ordonanțe persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare. Astfel fiind sunt cel puțin greșite susținerile recurentului potrivit cărora tratamentul discriminatoriu poate fi constatat de alte organe abilitate de lege în măsura în care o dispoziție cuprinsă în lege sau ordonanță vine în contradicție cu art.16 din Constituție. Această susținere nu poate fi primită întrucât starea de discriminare, așa cum arătam, poate fi constatată de instanță fiind în esență o apreciere a unor aspecte de fapt prin raportare la situații comparabile în care se găsesc anumite categorii de persoane.
Analiza criticilor formulate în recurs presupune abordarea lor într-o ordine logică. În acest sens se impune în primul rând analizarea argumentației instanței de fond privind existența unei situații comparabile între reclamanți si categoriile profesionale fată de care au fost dispuse masuri salariale e au condus la crearea stării de discriminare.
Așa cum s-a mai arătat raționamentul instanței de fond a pornit, în primul rând, de la analiza modului de finanțare a categoriilor examinate, reținându-se în acest sens împrejurarea că modalitatea de finanțare a cheltuielilor de personal este comună respectiv bugetul de stat.
Cu referire la sporul de confidențialitate instanța de fond a procedat în același mod analizând dacă reclamanții se află în situații comparabile cu persoanele beneficiare ale acestui spor.
În esență s-a pornit de la aceiași premisă, respectiv, au fost analizate celelalte categorii socio-profesionale salarizate ca și reclamanții de la bugetul de stat.
Pornind de la acest prim element instanța a analizat caracterul sinalagmatic al raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care sunt păți persoanele beneficiare ale sporului de confidențialitate.
Din acest punct de vedere situația reclamanților a fost corect apreciată ca fiind identică cu a celorlalte categorii de personal în sensul în care și reclamanții se supun unei obligații legale de confidențialitate însă fără a beneficia de o contra prestație salarială îndeplinirii acestei obligații.
Prin motivele de recurs recurentul a arătat că nu se pot pune în discuție situații comparabile întrucât categoria socio-profesională a reclamanților este una aparte cu un statut specific reglementat de Legea 303/2004, cu drepturi și îndatoriri specifice și cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special.
Datorită specificului acestei categorii socio-profesionale aceasta nu poate fi comparată cu nicio altă categorie profesională salarizată de la bugetul de stat întrucât fiecare dintre acestea au statute proprii și legi de salarizare distincte.
de la care pornește recurentul este din nou greșită întrucât din argumentația instanței de fond arătată anterior, rezultă cu claritate elementele care au fost determinante în stabilirea stării de discriminare și anume, modalitatea de salarizare (bugetul de stat), obligația legală de confidențialitate (legile și statutele care guvernează organizarea și funcționarea fiecărei instituții), caracterul raporturilor de muncă (tipice sau atipice) în care se află categoriile socio-profesionale examinate (sinalagmatice).
Pornind de la aceste elemente, raționamentul instanței de fond este corect în sensul în care a constatat că, pentru una și aceiași obligație legală, efectele se produc diferit, singurul criteriu fiind, și de această dată, apartenența la o anume categorie socio-profesională.
O altă critică formulată de recurent are în vedere aplicabilitatea OG 137/2000 în cauza de față în sensul în care se susține că acest act normativ se referă strict la modul de aplicare a legii și nu la examinarea soluțiilor legislative.
Curtea va înlătura această critică pornind de la definiția legală cuprinsă în art.2 din OG 137/2000 în sensul că legiuitorul a definit discriminarea ca fiind orice deosebire,excludere și restricție sau preferințăpe bază de (.) categorie socială, (.) precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a - drepturilor recunoscute de lege, în domeniul - economic - sau în orice alte domenii ale vieții publice. Pornind de la aceiași definiție recurentul a arătat că reclamanții ar putea să considere că sunt discriminați dacă drepturile asupra cărora poartă prezentul proces suntrecunoscute de lege. O atare susținere nu poate rezulta decât printr-o interpretare trunchiată a definiției date de legiuitor. Pentru a exista discriminare este necesar să existedeosebiri, excluderi, restricții sau preferințe, întemeiate pe orice criteriu care are ca scop sau efect înlăturarea recunoașterii, înlăturarea folosinței sau a exercitării drepturilor omului și a libertăților fundamentalesaua drepturilor recunoscute de lege în orice domeniu al vieții publice. Cu alte cuvinte legiuitorul nu a impus, pentru constatarea stării de discriminare, existența unei prevederi legale ca punct de plecare pentru analizarea elementelor definitorii ale acesteia. De altfel, situația sporului de vechime pentru magistrați a fost similară fiind vorba de un drept neacordat în mod discriminatoriu magistraților, drept față de care a fost apreciată ca existentă starea de discriminare atât de CNCD cât și de instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție prin soluția dată în recursul în interesul legii și instanțele judecătorești prin hotărârile irevocabile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art.14, prin hotărârile Freding c/a Suediei din 23 iunie 1993, Hoffman c/a Austriei, 28 septembrie 1995, și Scalambrino c/a Italiei, 22 octombrie 1996, și alții c/a Regatului Unit, a apreciat că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament aplicabile. Printr-o altă hotărâre respectiv Thlimmenos c/a Greciei curtea arătat că dreptul de a nu fi discriminat garantat de Convenție este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situații analoage fără a oferii justificări obiective și rezonabile dar și atunci când statele omit să trateze diferit tot fără justificări obiective și rezonabile persoane aflate în situații diferite, necomparabile.
În situația de față dreptul garantat prin art.14 din Convenția Europeană a drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale a fost încălcat, statul prin puterea sa legiuitoare tratând în mod diferitfără justificări obiectiveșirezonabilepersoane aflate în situații analoage. În acest sens curtea reține că pretențiile reclamanților sunt justificate iar hotărârea pronunțată de instanța de fond în temeiul dispozițiilor art.1,2 și 27 din OG 137/2000 este legală și temeinică.
Apreciind asupra celor de mai sus, curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Justiției și de DGFP H în numele Ministerului Economiei și Finanțelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției cu sediul în B,-, sector 5, și Direcția Generală a Finanțelor Publice H cu sediul în M C-, județul H, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.292 din 21 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 20 mai 2008.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
29.05.2008.
Jud.fond:-
Asist.jud:-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
