Restituire metale prețioase. Decizia 664/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr- (244/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.664

Ședința publică de la 14.04.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Rodica Susanu

JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -

JUDECĂTOR 3: Cristian Olteanu

GREFIER - - -

Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții - reclamanți, și -, împotriva deciziei civile nr.1350/29.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - și cu intimata - pârâtă BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI.

Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 26.03.2009, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta când, Curtea, pentru a da posibilitatea recurenților - reclamanți să formuleze concluzii scrise a amânat pronunțarea consecutiv la 02.04.2009, 09.04.2009 și apoi la 14.04.2009, hotărând următoarele:

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.8149/05.11.2004, rectificată prin încheierea de ședință din 13.01.2005, Judecătoria Sectorului 2 B, în baza art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Banca Națională a României, Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 20.09.2005, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în temeiul art.2 alin.1 și 4 din Legea nr.219/2005, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și a trimis-o spre soluționare Judecătoriei Sectorului 2

Prin sentința civilă nr.2223/14.03.2006, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice privind cererea conexă și a Ministerului Administrației și Internelor privind cererea conexă, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Băncii Naționale a României privind restituirea bancnotelor și a celorlalte bunuri și prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiate, a admis excepția inadmisibilității cererii de restituire a bancnotelor și celorlalte bunuri, a admis acțiunea principală formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României, a obligat Banca Națională a României la plata către reclamantă a contravalorii cantității de 3.802,44 grame aur fin la cursul din ziua efectuării plății, a respins acțiunea conexă formulată de reclamanții, și, împotriva pârâților Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea conexă formulată de reclamanții,

și, împotriva Băncii Naționale a României, ca neîntemeiată, a obligat pe pârâta Banca Națională a României la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 1.400 lei.

Prin decizia civilă nr.1608 A/13.10.2006, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți, și, împotriva sentinței civile nr.2223/14.03.2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, pe care a desființat-o, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, soluție menținută prin decizia civilă nr.347 R/31.05.2007, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, care a respins ca nefondate recursurile declarate de recurenții - reclamanți, și recurenta - pârâtă Banca Națională a României împotriva deciziei civile nr.1608 A/13.10.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații - pârâți Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de recurs a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

În ceea ce privește recursul reclamanților din cererea conexă, motivul vizând respingerea greșită de către instanța de apel a excepției necompetenței materiale a judecătoriei d e soluționare a cauzei în primă instanță a fost cercetat din perspectiva cazului de casare prevăzut de art.304 pct.3 Cod procedură civilă, astfel cum a fost explicit invocat, întrucât, chiar dacă se pune în discuție modul de aplicare a normelor procedurale în soluționarea excepției necompetenței materiale a primei instanțe, implicit se verifică și competența tribunalului d e judecare a apelului împotriva unei asemenea hotărâri.

Reclamanții au susținut că la data formulării cererii de chemare în judecată, valoarea bunurilor pretinse depășea 1 miliard lei, valoare care atrăgea la acel moment competența tribunalului, fiind lipsită de relevanță intrarea în vigoare pe parcursul judecății a unor norme de competență tranzitorii, ce nu derogă de la art.725 Cod procedură civilă, în absența prevederii exprese a caracterului de excepție al acestora.

Pe acest aspect, Curtea a reținut că Judecătoria Sectorului 2 Baf ost investită la datele de 03.11.2003 cu o cerere în pretenții formulată de reclamanta în dosarul nr.10709/2003, respectiv, la data de 28.11.2003 cu o cerere în pretenții formulată de reclamanții, și în dosarul nr.11807/2003, la termenul de judecată din 23.04.2004, instanța dispunând conexarea celor două cauze, atașând dosarul nr.11807/2003 la dosarul nr.10709/2003.

În cursul judecății, a fost încuviințată efectuarea unei expertize prețuitoare, raportul întocmit de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (file 133 - 141) arătând că valoarea celor 650 monede din aur revendicate de către este de 1.675.016.647 lei (ROL), în timp ce valoarea monedelor din aur și, a obiectelor din aur și însumează 3.076.972.465,38 lei (ROL).

În considerarea acestui raport, judecătoria a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată sub nr.600/2005.

În cursul acelei judecăți, s-a întocmit o completare la raportul de expertiză pentru evaluarea și a altor monede din revendicate prin cererea conexă, a căror valoare a fost stabilită la 27.746.073 lei (ROL).

Adăugând la aceste valori sumele indicate de către reclamanți ca reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate prin sentința penală nr.166/1959 a fostului Tribunal Militar Regional II B (pentru care nu s-a efectuat o expertiză prețuitoare), rezultă că valoarea bunurilor pretinse prin cererea conexă este de 3.190.018.538,38 lei (ROL), respectiv 319.001,85 RON.

În cazul cererilor conexe, competența de judecare în primă instanță se determină, în principiu, potrivit regulii din art.17 Cod procedură civilă, în sensul că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, însă aceasta nu înseamnă că interesează exclusiv valoarea cererii principale, în condițiile în care însăși întrunirea pricinilor în caz de conexitate are în vedere competența exclusivă aplicabilă în cazul oricăreia dintre cereri, conform art.164 alin.4 Cod procedură civilă, ce prevede că, atunci când una dintre pricini este de competența unei instanțe și părțile (cu atât mai puțin instanța) nu o pot înlătura, întrunirea se face la acea instanță.

Ar însemna, așadar, ca valoarea oricăreia dintre cererile conexe să determine stabilirea competenței în primă instanță, indiferent dacă a operat sau nu întrunirea pricinilor, dat fiind că, în raport de competența instanței de întrunire, oricare dintre ele poate deveni cerere principală, respectiv incidentală, art.17 fiind pe deplin aplicabil (ceea ce nu este cazul celorlalte cereri incidentale, precum cererea reconvențională ori intervențiile terților, supuse fără excepție regulii din art.17, care își mențin caracterul de cereri incidentale indiferent de valoarea obiectului lor, în absența vreunei norme exprese de competență precum cea din art.164 alin.4 privind instanța de reunire a cererilor).

Nu este posibilă, însă, cumularea valorii celor două cereri pentru determinarea competenței, din chiar cuprinsul art.17 rezultând că doar valoarea cererii principale (stabilită fie potrivit art.164 alin.3, fie potrivit art.164 alin.4) este reperul în acest sens.

La data sesizării instanței de judecată, norma de competență incidentă era cea din OUG nr.58/2003 privind modificarea și completarea Codului d e procedură civilă, potrivit căreia procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei erau de competența în primă instanță a tribunalului.

S-a observat, însă, în speță că valoarea ambelor cereri conexe depășea, la momentul noiembrie 2003, plafonul de 1 miliard lei (ROL), astfel încât în mod corect judecătoria s-a dezînvestit în favoarea Tribunalului București la data de 05.11.2004.

Pe parcursul judecării în fața tribunalului, a intervenit Legea nr.219/2005, ale căror norme tranzitorii au fost aplicate în speță în sensul dezînvestirii pe cale administrativă a tribunalului în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 B prin încheierea de la 20.09.2005.

După cum în mod corect au relevat recurenții - reclamanți, aceste norme tranzitorii nu au prevăzut o derogare de la art.725 alin.2 teza I-a Cod procedură civilă, cu privire la judecata în primă instanță, ci exclusiv cu privire la judecarea apelului și a recursului.

Astfel, art.II alin.1 a prevăzut că procesele în curs de judecată în primă instanță la data schimbării competenței instanțelor legal investite, precum și căile de atac se judecă de instanțele competente, potrivit legii, ceea ce constituie doar o reformulare a textului art.725 alin.2.

Situațiile de excepție de la principiultempus regit actumîn materia competenței (în raport de data legalei învestiri a instanței) sunt prevăzute în alin.2 și 3 ale art.II, cu referire la apeluri și recursuri, ce se soluționează de potrivit regulilor de competență stabilite prin legea nouă, respectiv Legea nr.219/2005.

Întrucât o excepție de la regulă este de strictă interpretare, ea trebuie să fie expres prevăzută, în caz contrar, nu există nicio rațiune pentru a nu se aplica regula.

În speță, s-a constatat că tribunalul s-a dezînvestit în mod greșit în favoarea judecătoriei, din moment ce fusese legal sesizată, fiind obligat să continue judecata pricinii în temeiul art.725 alin.2 teza a I-a Cod procedură civilă.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se impune aplicarea sancțiunii nulității hotărârii de dezînvestire, implicit a actelor subsecvente, inclusiv a hotărârilor pronunțate ulterior în cauză, instanța de apel respingând corect excepția necompetenței (chiar dacă pentru alte considerente decât cele ce urmează a fi expuse în prezenta decizie).

Art.725 alin.2 teza a II-a Cod procedură civilă prevede un caz de excepție de la principiultempus regit actumîn ipoteza casării cu trimitere spre rejudecare, în sensul că dispozițiile legii noi privitoare la competență sunt pe deplin aplicabile.

Conform art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă în forma actuală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.219/2005, competența tribunalului este atrasă de o valoare a obiectului cererii de peste 5 miliarde lei (ROL), în cazul unei valori sub acest plafon, aplicându-se regula din art.1 ce consacră plenitudinea de competență a judecătoriei.

În aceste condiții, dacă s-ar desființa hotărârile succesiv pronunțate în cauză, ar urma să fie învestită pentru judecata în fond Judecătoria Sectorului 2 B, adică aceeași care s-a pronunțat în primă instanță, cu consecința că și calea de atac a apelului ar urma să fie soluționat de tribunal, cum s-a procedat până în acest moment, ceea ce lipsește de finalitate sancțiunea nulității ce ar trebui aplicată pentru nerespectarea normelor de competență.

Această concluzie este întărită de faptul că prin prezenta decizie este menținută decizia tribunalului care a desființat deja sentința Judecătoriei Sectorului 2 B, pentru considerente ce urmează a fi expuse, astfel încât cursul judecății în primă instanță va fi reluat la judecătorie, adică tocmai în fața instanței competente potrivit legii actuale.

În această argumentare, este vădită lipsa oricărei vătămări a recurenților - reclamanți prin hotărârile pronunțate de instanțe necompetente, cu consecința inaplicabilității sancțiunii nulității în cazul acestor acte procedurale.

În consecință, au fost înlăturate criticile recurenților - reclamanți pe acest aspect.

În ceea ce privește celelalte critici, s-a constatat că sunt lipsite de interes, dată fiind soluția favorabilă obținută în apel.

Astfel, prin decizia recurată în cauză, sentința a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Din modul de redactare a dispoziției, rezultă că desființarea a fost totală, atât cu privire la cererea principală, cât și la cea reconvențională, în absența unei distincții explicit redate.

Tribunalul a motivat această soluție prin necesitatea soluționării unitare a cauzei și pentru a nu priva părțile de o cale de atac, drept pentru care nu a înțeles să analizeze criticile apelanților - reclamanți ce vizau fondul cauzei, atât din cererea principală (aceștia arătând, la pag.3 din motivele de apel, că din probele administrate rezultă că nicio monedă nu a fost ridicată și confiscată de la mama reclamantei și nu se confirmă depunerea în bancă a 650 monede din aur pe numele autoarei acesteia, HG), cât și din cererea reconvențională.

Dacă tribunalul ar fi intenționat să se pronunțe asupra cererii principale, ar fi evaluat în acest sens motivele de apel, iar în dispozitiv s-ar fi regăsit o soluție cu privire la legalitatea dispoziției primei instanțe adoptate în legătură cu cererea principală.

Or, nu există asemenea consemnări, ceea ce confirmă constatarea că desființarea sentinței a fost totală, rejudecarea urmând a purta asupra ambelor cereri deduse judecății.

Reclamanta din cererea principală nu a declarat recurs împotriva acestei decizii, astfel încât Curtea a apreciat că nu este învestită pentru legalitatea acesteia și din perspectiva cererii principale.

În contextul recursului reclamanților din cererea conexă, s-a considerat că finalitatea apelului a fost atinsă, fiind desființate ambele dispoziții defavorabile date de prima instanță, ca atare, sunt lipsite de interes criticile relative la legalitatea soluției din apel.

Motivele de apel și susținerile din recurs privind fondul celor două cereri urmează a fi valorificate în cadrul rejudecării.

Pentru considerentele expuse, Curtea a respins recursul reclamanților din cererea conexă ca nefondat, în aplicarea art.312 alin.1 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește recursul pârâtei Banca Națională a României, Curtea a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii în aprecierea admisibilității cererii conexe relative la restituirea bancnotelor și a celorlalte bunuri (altele decât cele din metale sau pietre prețioase).

Este real faptul că reclamanții au indicat un temei juridic greșit pentru aceste pretenții, în condițiile în care prevederile OUG nr.190/2000, astfel cum a fost completată și modificată succesiv (inclusiv prin Legea nr.362/2003, la care s-a făcut referire prin cererea conexă) nu pot reprezenta temei decât pentru restituirea obiectelor ce intră în domeniul său de reglementare, prevăzut în art.1, respectiv cele din metale prețioase, aliajele acestora și pietre prețioase, așadar, temei doar pentru o parte dintre pretențiile reclamanților vizând monede și obiecte din metale prețioase.

Cu toate acestea, în virtutea rolului activ, instanța de judecată avea obligația de a pune în discuția părților calificarea corectă din punct de vedere juridic, în raport de finalitatea pretențiilor, și de a proceda în consecință la atare calificare și soluționare a cererii, cu atât mai mult cu cât reclamanții au chemat în judecată nu numai autoritățile în sarcina cărora revine restituirea obiectelor prevăzute în OUG nr.190/2000, ci și Ministerul Administrației și Internelor, în considerarea confiscării bunurilor mobile prin hotărârea penală din anul 1959.

Intenția reclamanților fiind aceea de a fi despăgubiți - fie în natură, fie în echivalent - pentru toate bunurile pretinse, s-ar fi impus o corectă calificare a obiectului și a cauzei cererii, chiar în absența unei precizări explicite a cererii sub acest aspect, în sensul că obiectul cererii este revendicarea mobiliară întemeiată pe dispozițiile art.480 cod civil cu alternativa dezdăunării în echivalent, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă.

Este în sarcina instanței de judecată obligația de a se manifesta activ pe acest aspect, în temeiul art.129 alin.4 Cod procedură civilă și prin prisma art.84 Cod procedură civilă, potrivit căruia cererea de chemare în judecată este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită, cu atât mai mult cu cât reclamanții din cererea conexă au fost lipsiți de o apărare calificată și nu rezultă că ar avea cunoștințe juridice.

Neprocedându-se în acest fel, soluția primei instanțe de respingere a pretențiilor cu obiectul arătat ca inadmisibilă este de natură să încalce liberul acces al persoanei la justiție, drept consacrat de art.21 din Constituția României și de art.6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, după cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Prin sentința civilă nr.9738/28.11.2007, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a respins cererea conexă formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României, a obligat pârâta Banca Națională a României la plata către reclamanta a contravalorii conținutului de 3.802,44 grame aur fin, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză tehnică evaluatoare efectuat în cauză, cantitate aflată în cele 650 de monede de aur confiscate de la autoarea acesteia și valorificate în folosul statului, contravaloare calculată în funcție de prețul practicat de Ia data plății, a admis în parte cererea conexă formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâta Banca Națională a României, a obligat pârâta Banca Națională a României la plata către reclamanții, și a contravalorii conținutului de 4.278 grame fin, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză tehnică evaluatoare efectuat în cauză, cantitate aflată în cele 5.350 kg monede de confiscate de la autorii acestora și valorificate în folosul statului, contravaloare calculată în funcție de prețul practicat de la data plății, a respins capetele de cerere privind restituirea celorlalte monede, a bijuteriilor și a obiectelor din metale prețioase ca neîntemeiate, a obligat pârâta Banca Națională a României la plata către reclamanta a sumei în cuantum de 1.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și la plata către reclamanții, și a sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În rejudecare, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Prin sentința penală nr.550/08.04.1959 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului, numita a HG fost condamnată la pedeapsa închisorii de 22 de ani, cu executare, aplicându-se și măsura complementară a confiscării a 650 de monede de aur-"corpuri delicte".

Din conținutul hotărârii judecătorești susmenționate, rezultă că s-a constatat săvârșirea de către aceasta a infracțiunii prevăzute de art.2, 5 și 14 din Legea nr.284/1974, în sensul că, prin coroborarea recunoașterii inculpatei cu declarația martorului și din conținutul procesului - verbal de flagrant, instanța a reținut faptul că numita a HG deținut 650 de monede de aur, din perioada anterioară anului 1947, pe care, la momentul evacuării sale din locuință, le-a încredințat preotului paroh care i-a acordat sprijin acesteia și le-a păstrat până la momentul identificării monedelor în urma organizării unui flagrant.

Din actul de adopție nr.195/1931, coroborat cu certificatul de moștenitor nr.966/15.07.1993, rezultă faptul că reclamanta este succesoarea numitei HG, în calitate de descendent de gradul unu.

Prevederile art.26, alin.1 și 11 din nr.OUG190/2000 stabilesc faptul că persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art.4 au fost preluate abuziv de către stat, pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2009 și că de prevederile respective beneficiază și moștenitorii persoanelor fizice îndreptățite.

De asemenea, dispozițiile alin.12 ale aceluiași articol reglementează faptul că prin preluare abuzivă se înțelege preluarea efectuată în baza anumitor acte normative, printre care se menționează și Legea nr.284/1947 pentru cedarea către Banca Națională a României a aurului, valutelor efective și altor mijloace de plată străine.

Prin urmare, întrucât situația premisă a restituirii monedelor, respectiv preluarea abuzivă, a fost reglementată prin stabilirea ex lege a acestui caracter prin actul normativ în baza căruia autoarei reclamantei i-au fost confiscate cele 650 de monede, instanța a constatat cererea principală precizată ca fiind întemeiată, motiv pentru care această cerere a și fost admisă.

Întrucât din evidențele și adresele emise de către pârâta rezultă că cele 650 de monede nu se mai regăsesc în materialitatea lor în patrimoniul acesteia, instanța, în aplicarea dispozițiilor art.26 alin.2 din nr.OUG190/2000 și ale art.39 alin.2 din nr.HG1344/2003, a obligat pârâta Ia plata către reclamanta a contravalorii conținutului de 3.802, 44 grame aur fin, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză tehnică evaluatoare efectuat în cauză, cantitate aflată în cele 650 de monede de aur confiscate de la autoarea acesteia și valorificate în folosul statului, contravaloare calculată în funcție de prețul practicat de Ia data plății.

În ceea ce privește cererea conexă, instanța a admis-o în parte pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr.166/08.09.1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară, irevocabilă prin decizia penală nr.525/03.11.1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar, numiții și au fost condamnați la pedeapsa închisorii de 18 ani, respectiv 8 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de aur și valută, dispunându-se confiscarea averii personale a acestora.

În considerentele hotărârii susmenționate s-a reținut că din anul 1946 și până la data arestării (martie 1959), numitul "a colectat de la alte elemente ce au avut funcții în aparatul de stat burghezo-moșieresc și de la unii exploatatori"1.079 monede de aur, 49 bancnote străine, 400 de piese de, 2 lingouri de a 20 de kg bucata, pe care le-a ascuns și păstrat în spații-nișe în interiorul bisericii, "în scopul de a le sustrage regimului legal de păstrare și circulație", unde acestea au fost găsite cu ocazia percheziției.

Instanța a reținut că sentința menționa faptul că săvârșirea infracțiunilor a fost recunoscută de către inculpat, recunoaștere coroborată cu declarațiile celorlalți inculpați, cu declarațiile martorilor și, precum și cu procesele - verbale de percheziție efectuate în cauză.

Cu privire la numita, s-a constatat că recunoașterea acesteia, coroborată cu declarațiile celorlalți inculpați și cu procesele - verbale de percheziție, faptul că aceasta a luat parte la activitatea numitului de colectare și păstrare a monedelor de aur, și alte valori găsite în nișa bisericii.

În decizia penală nr.525/03.11.1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar, analizându-se probatoriul administrat prin prisma motivelor de recurs, instanța a stabilit că apărările numitei, în sensul că era singurul posesor al bunurilor deținute ilegal în, nu sunt reale, din moment ce aceasta a recunoscut că monedele și valutele au fost încredințate de diferite persoane ei și soțului ei, spre păstrare, iar ascunderea și deținerea lor a fost făcută și cu consimțământul său, precizând că din totalul monedelor, 20 de bucăți le aparțineau.

Din analiza certificatelor de moștenitor nr.1602/1980 și nr.502/23.03.1992, rezultă faptul că reclamanții sunt succesorii numiților și, în calitate de descendenți de gradul unu.

Prin decizia nr.42/06.11.1995 a Curții Supreme de Justiție, în soluționarea recursului în anulare declarat împotriva sentinței penale nr.166/08.09.1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară, a fost desființată măsura complementară a confiscării averii aplicată inculpaților și.

Instanța, din coroborarea declarațiilor consemnate în cuprinsul hotărârilor judecătorești menționate anterior, invocate ca temei în vederea restituirii, cu procesul - verbal de percheziție din 22.03.1959, adresa nr.7.292/23.03.1959 și notele scrise cu nr.220/1959 depuse în dosarul cu nr.2237/1959 de Banca de Stat, constată că bunurile pentru a căror deținere autorii reclamanților au fost condamnați s-au aflat în patrimoniul acestora cu titlu de detenție precară, în sensul că bunurile au fost deținute de către aceștia nu în calitate de posesori sau titulari, ci fiindu-le încredințate spre păstrare de către alte persoane.

Prin urmare, reclamanții nu ar putea să se prevaleze nici de protecția conferită de prevederile art.1909 Cod civil- valorează titlu de proprietate posesia bunurilor mobile, întrucât autorii acestora au exercitat cu privire la bunurile consemnate în procesele - verbale doar detenție precară, lipsindu-Ie elementul psihologic constând în intenția de a se comporta cu privire la bunuri ca adevărați titulari de drepturi reale, nefiind dovedită o eventuală intervertire a acesteia în posesie utilă din moment ce și în cursul judecării cauzelor soluționate prin pronunțarea sentinței penale nr.166/08.09.1959 și a deciziei penale nr.525/03.11.1959, aceștia au cunoscut faptul că deținerea a fost realizată pentru altul.

Prin urmare, instanța a respins capătul de cerere privitor la restituirea monedelor și altor bunuri din metale prețioase, întrucât reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituire prin prisma dispozițiilor legale, având în vedere că s-a efectuat confiscarea nu de la proprietari, ci de la deținători.

Din examinarea procesului - verbal de percheziție din data de 30.03.1959, rezultă că în urma deplasării organelor de poliție la domiciliul autorilor reclamanților, și, au fost ridicate de la aceștia 5.350 kg de, în monede.

Întrucât în sentința penală nr.166/08.09.1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară și decizia penală nr.525/03.11.1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar s-a stabilit faptul că bunurile remise spre păstrare inculpaților de "elemente ce au avut funcții în aparatul de stat burghezo-moșieresc și de la unii exploatatori" au fost ascunse în nișa Bisericii, nefiind menționate în enumerarea bunurilor respective și cele 5.350 kg de, în monede, instanța a constatat că acestea nu se regăseau printre bunurile încredințate autorilor reclamanților de către alte persoane, rezultând astfel că preluarea acestora s-a realizat în temeiul Legii nr.284/1947, ca urmare a aplicării măsurii de confiscare a averii personale a inculpaților în urma condamnării.

Având în vedere și temeiurile juridice invocate, respectiv art.26 alin.1 - 12 din nr.OUG190/2000, instanța a admis capătul de cerere conexă privitor la 5.350 kg și, în aplicarea dispozițiilor art.26 alin.2 din nr.OUG190/2000 și ale art.39 alin.2 din nr.HG1344/2003, a obligat pârâta Ia plata către reclamanții, și a contravalorii conținutului de 4.278 grame fin, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză tehnică evaluatoare efectuat în cauză, cantitate aflată în cele 5.350 kg monede de confiscate de la autorii acestora și valorificate în folosul statului, contravaloare calculată în funcție de prețul practicat de Ia data plății.

În conformitate cu dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta Ia plata către reclamanta a sumei în cuantum de 1.400 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reținând culpa procesuală a acesteia în declanșarea prezentului litigiu.

Prin decizia civilă nr.1350/29.10.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul ca nefondat formulat de apelanții - reclamanți, și, împotriva sentinței civile nr.9738/28.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimații - pârâți Banca Națională a României. A obligat apelanții la plata către intimata - reclamantă a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept;

Cu prioritate, instanța de apel a stabilit limitele învestirii.

Astfel, s-a reținut că, în esență, în calea de atac a apelului au fost criticate pe de o parte, măsura disjungerii capetelor de cerere conexă vizând restituirea altor bunuri-intitulate de reclamanți "casnice", de cele din metale prețioase și monede, și, pe de altă parte, soluția instanței de fond privind restituirea monedelor și a bunurilor din metale prețioase (în ceea ce privește acest din urma aspect, numai soluția pronunțată pe fond, în contradictoriu cu BNR, iar nu și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a aprecierii că restituirea monedelor și a bunurilor din metale prețioase, în conformitate cu dispozițiile nr.OUG190/2000, se realizează de către, aspect care rezulta atât din motivele de apel, cât și din precizarea expresă a apelanților - reclamanți în acest sens la ultimul termen de judecată).

În ceea ce privește măsura disjungerii capetelor de cerere conexă vizând restituirea altor bunuri decât cele din metale prețioase și monede, tribunalul a constatat că aceasta este fondată, având în vedere că cererea principală și capetele de cerere conexă privitoare la restituirea monedelor și a bunurilor din metale prețioase se aflau în stare de judecată, fiind pe deplin respectate prevederile art.165 Cod procedură civilă, conform cărora: "în orice stare a judecații se pot desparți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare de judecată".

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la modalitatea de soluționare a cererii formulate în contradictoriu cu BNR, care vizează în esență obligarea intimatei - pârâte Banca Națională a României la plata către intimata - reclamantă a contravalorii conținutului de 3.802,44 grame aur fin, cantitate aflată în cele 650 de monede de aur confiscate de la autoarea acesteia și valorificate în folosul statului și respingerea capetelor de cerere conexă privind restituirea către apelanții- reclamanți a acelorași monede, a bijuteriilor și a obiectelor din metale prețioase, acestea sunt nefondate.

Astfel, cu referire la argumentul apelanților - reclamanți în sensul că prin sentința penal nr.166/1959 a Tribunalului Militars -a dispus, ca pedeapsă penală, confiscarea averii inculpaților (autorii lor) - ca atare rezultând că aceștia erau proprietari asupra bunurilor revendicate prin capetele de cerere conexă respinse de instanța de fond, tribunalul a avut în vedere că prin sentința penală nr.166/08.09.1959 pronunțata de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară (fila 16 dosar nr.11807/2003), irevocabilă prin decizia penală nr.525/03.11.1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar, numiții și au fost condamnați la pedeapsa închisorii de 18 ani și respectiv 8 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de deținere de aur și valută și la pedeapsa închisorii pentru infracțiunile de deținere de muniții și armament de tip militar și respectiv de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se confiscarea averii personale a acestora și, conform art.302, confiscarea tuturor corpurilor delicte.

Rezultă deci că prin această sentință, pe de o parte, s-a aplicat pedeapsa complimentară a confiscării averii personale, iar, pe de altă parte, s-a luat măsura de siguranță a confiscării corpurilor delicte, fără a se preciza însă cu claritate bunurile supuse fiecăreia dintre măsurile menționate anterior, aspect care prezintă importanță, întrucât numai în situația în care s-ar aprecia că bunurile revendicate prin capetele de cerere conexă respinse de instanța de fond au fost confiscate ca urmare a pedepsei complimentare s-ar ajunge la concluzia că acestea erau în proprietatea autorilor apelanților - reclamanți.

În vederea clarificării acestui aspect, tribunalul a apreciat că o relevanță deosebită o au considerentele hotărârii menționate (fila 157 și următoarele dosar nr.11807/2003); astfel, s-a reținut (fila 158 din același dosar) că din anul 1946 și până la data arestării (martie 1959), numitul "a colectat de la alte elemente ce au avut funcții în aparatul de stat burghezo-moșieresc și de la unii exploatatori" 1.079 monede de aur, 49 bancnote străine, 400 de piese de, 2 lingouri de a 20 de kg bucata., pe care le-a ascuns și păstrat în nișe în interiorul bisericii, unde au fost găsite cu ocazia percheziției".

S-a reținut în sentința menționată faptul că săvârșirea infracțiunilor a fost recunoscută de către inculpat, recunoaștere coroborată cu declarațiile celorlalți inculpați, cu declarațiile martorilor și, precum și cu procesele - verbale de percheziție efectuate în cauză.

Cu privire la numita, s-a constatat din recunoașterea inculpatei coroborată cu declarațiile celorlalți inculpați și cu procesele - verbale de percheziție, faptul că aceasta a luat parte la activitatea numitului de colectare și păstrare a monedelor de aur, și alte valori găsite în nișa bisericii.

Prin raportare la termenul de "colectare" menționat în considerentele sentinței, rezultă că la momentul respectiv nu s-a apreciat că bunurile respective ar fi fost proprietatea autorilor apelanților - reclamanți, astfel încât, cu privire la monede, bijuterii și a obiectele din metale prețioase a fost luată măsura de siguranță a confiscării corpurilor delicte, iar nu pedeapsa complimentară a confiscării averii personale, astfel cum susțin apelanții - reclamanți.

În același sens sunt și mențiunile din procesul - verbal de percheziție din 22.03.1959 (fila 8 și următoarele dosar nr.11807/2003), conform cărora a declarat că deține o cantitate de monezi de aur și valută.

Mai mult, în decizia penală nr.525/03.11.1959 a Tribunalului Suprem Colegiul Militar (fila 113 și următoarele dosar nr.11807/2003), analizându-se probatoriul administrat prin prisma motivelor de recurs, instanța a stabilit că apărările numitei, în sensul că era singurul posesor al bunurilor deținute ilegal în, nu sunt reale, din moment ce aceasta a recunoscut că monedele și valutele au fost încredințate de diferite persoane ei și soțului ei, spre păstrare, iar ascunderea și deținerea lor a fost făcută și cu consimțământul său (fila 10 decizie).

La aceeași concluzie conduce, de altfel, și decizia nr.42/06.11.1995 a Curții Supreme de Justiție (fila 17 și următoarele dosar nr.11807/2003), în soluționarea recursului în anulare declarat împotriva sentinței penale nr.166/08.09.1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară, a fost desființată "în părțile privind. infracțiunile de uneltire contra ordinii sociale reținute în sarcina inculpaților", dispunându-se ca atare și înlăturarea măsurii complementare a confiscării averii aplicată inculpaților și (ca atare acesta decizie nu se referă și la infracțiunea de deținere de aur și valută și respectiv la măsura de siguranță a confiscării corpurilor delicte aferentă acesteia).

În concluzie, prin raportare la cele reținute, tribunalul a constatat că nu poate fi reținut ca fondat argumentul că dovada proprietății autorilor apelanților - reclamanți ar fi fost făcuta prin raportare la faptul că s-ar fi dispus măsura complimentară a confiscării averii, întrucât, pentru considerentele arătate anterior, cu privire la bunurile care fac obiectul cererii conexe s-a dispus doar măsura de siguranță a confiscării corpurilor delicte.

În consecință, în mod corect instanța de fond, din coroborarea declarațiilor consemnate în cuprinsul hotărârilor judecătorești menționate, cu procesul - verbal de percheziție din 22.03.1959, adresa nr.7.292/23.03.1959 și notele scrise cu nr.220/1959 depuse în dosarul cu nr.2237/1959 de Banca de Stat, a constatat că bunurile pentru a căror deținere autorii reclamanților au fost condamnați s-au aflat în patrimoniul acestora cu titlu de detenție precară, fiindu-le încredințate spre păstrare de către alte persoane, iar nu în calitate de posesori sau titulari.

Prin urmare, apelanții - reclamanți nu pot să se prevaleze de protecția conferită de prevederile art.1909 Cod civil, conform căreia posesia bunurilor mobile valorează titlu de proprietate, în contra acestei prezumții relative fiind făcută dovada contrară, conform celor expuse anterior, astfel încât faptul că bunurile metale prețioase au fost preluate de miliție de la preotul și au fost înregistrate la BNR, pe numele acestuia, în totalitate (de altfel, în adresa BNR se menționează expres că pe numele autoarei intimatei - reclamante nu a fost depusă nicio monedă de aur) nu pot face dovada ca autorii apelanților - reclamanți dețineau bunurile respective cu titlu de proprietari.

Referitor la faptul că instanța de fond a ignorat procesul - verbal de confruntare dintre și din HG 29.03.1959 și nu a avut în vedere faptul că, la momentul respectiv, declarațiile acuzaților (autorii lor recunoscuseră faptul că dețineau monedele pentru altul) erau obținute prin violență, fără suport probator, iar prin sentința penală nr.166/1959 nu s-a ținut cont de faptul că autorul lor a justificat proveniența monedelor proprietatea sa, tribunalul a constatat că aceste susțineri nu au relevanță juridică, având în vedere pe de o parte că administrarea și analizarea probatoriului în dosarul penal din 1959 erau de competența instanței învestite cu soluționarea dosarului respectiv, iar aprecierile exprimate prin considerente au intrat în puterea lucrului judecat, iar pe de altă parte întrucât toate criticile privind sentința respectivă trebuiau valorificate prin exercitarea căilor de atac, iar nu în prezenta cauză.

Cu privire la argumentul că sentința penală nr.550/08.04.1959, privind pe HG, nu a fost desființată, spre deosebire de sentința penală nr.166/1959 privind pe a fost desființată pe calea recursului în anulare, tribunalul a constatat faptul că, așa cum s-a reținut de altfel anterior, decizia nr.42/06.11.1995 a Curții Supreme de Justiție în soluționarea recursului în anulare declarat împotriva sentinței penale nr.166/08.09.1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară, a fost desființată "în părțile privind. infracțiunile de uneltire contra ordinii sociale reținute în sarcina inculpaților" - ca atare acestă decizie nu se referă și la infracțiunea de deținere de aur și valută.

Susținerea în sensul că instanța de fond ar fi aplicat diferit aceleași prevederi legale în situația apelanților - reclamanți și respectiv a intimatei - reclamante, întrucât a considerat că proprietatea autoarei intimatei, HG, asupra monezilor de aur s-a dovedit în baza sentinței de condamnare conform Legii nr.284/1947, situație în care s-au aflat însă și autorii lor, nu au fost primite.

Astfel, prin sentința penală nr. 550/08.04.1959 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului (fila 7 și următoarele dosar nr.10709/2003), a HG fost condamnată la pedeapsa închisorii de 22 de ani, cu executare, aplicându-se și măsura complementară a confiscării a 650 de monede de aur-"corpuri delicte", pentru deținerea acestor monede.

În considerentele hotărârii s-a constatat săvârșirea de către aceasta a infracțiunii prevăzute de art.2, 5 și 14 din Legea nr.284/1974, în sensul că prin coroborarea recunoașterii inculpatei cu declarația martorului și conținutul procesului - verbal de flagrant, instanța a reținut faptul că numita a HG deținut 650 de monede de aur, din perioada anterioară anului 1947, pe care, la momentul evacuării sale din locuință, le-a încredințat preotului paroh, care i-a acordat sprijin acesteia și le-a păstrat până la momentul identificării monedelor în urma organizării unui flagrant.

În consecință, și în acest dosar, chiar autorul apelanților - reclamanți a recunoscut încredințarea monedelor de către autoarea intimatei - reclamante; în plus, în ceea ce o privește pe aceasta din urmă, funcționează pe deplin prezumția instituită de art.1909 Cod civil, nefiind făcută dovada contrară (ca în cazul apelanților - reclamanți).

În fine, în ceea ce privește faptul că instanța de fond nu a ținut cont de temeiul juridic invocat pentru cererea conexă, respectiv art.404/1 și 404/2 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că în mod corect judecătoria, cu respectarea prevederilor art.84 Cod procedură civilă, a calificat implicit temeiul juridic prin raportare la prevederile nr.OUG190/2000 și la dispozițiile art.39 din nr.HG1344/2003 pentru aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea prevederilor nr.OUG190/2000, având în vedere că situația de fapt din speța de față este supusă legislației speciale menționate anterior, iar nu prevederilor generale invocate de apelanții - reclamanți (în plus, în situația menținerii temeiului juridic indicat de apelanții - reclamanți, ar fi apărut și problema prescripției dreptului la acțiune).

Împotriva deciziei tribunalului-decizia civilă nr.1350 din 29.10.2008-au formulat cerere de recurs la data de 23.01.2009, reclamanții, și, prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

Situațiile de fapt și de drept au fost greșit interpretate și răstălmăcite de instanța de apel.

Instanțele de fond și apel ignoră dispozițiile Codului penal în vigoare la data judecării de către Tribunalul Militara dosarului penal, inclusiv cel soluționat de Colegiul Militar al Tribunalului Suprem.

Instanța de fond și cea de apel confundă noțiunea de pedeapsă penală (complementară) cu noțiunea de "măsură".

Tribunalul Miliar a aplicat preotului și soției sale, prin sentința penală nr.166/03.11.1959, pedeapsa penală a confiscării averii, situație de fapt și de drept reținută și de Tribunalul Suprem - Colegiul Militar.

La data judecării cauzei penale din 1959 în fața instanțelor militare, erau în vigoare dispozițiile Codului penal, care prevedeau în mod explicit natura pedepselor ce urmau a fi aplicate - principale, complimentare și accesorii.

Codul penal specifica în mod expres care sunt pedepsele complementare și anume: 1) interzicerea unor drepturi; 2) degradarea militară și 3) confiscarea averii.

Această pedeapsă penală a confiscării este prevăzută în sentința Tribunalului Militar și este aplicabilă înaintea altor confiscări.

Confiscarea averii a fost hotărâtă ca urmare a pedepsei cu caracter politic aplicată autorilor recurenților.

Recurenții solicită să se verifice situația de fapt a cauzei pendinte prin raportare la probele administrate în cauză și la dispozițiile legale incidente la momentul preluării efective a bunurilor.

Motivele care au stat la baza hotărârilor instanțelor de fond sunt contradictorii (art.304 pct.7).

Prin reținerea în motivare a aplicării măsurii penale s-a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a confiscării averii ce li s-a aplicat recurenților (pct.8).

Decizia Secțiilor Unite nr.42/1995 a Curții Supreme de Justiție care are caracter irevocabil, prevede în mod clar soluția casării hotărârilor judecătorești anterioare, achitarea inculpaților și înlăturarea pedepsei complimentare a confiscării averii.

Hotărârile judecătorești anterioare au fost pronunțate și motivate cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Pedeapsa complementară a confiscării averii recurenților a fost aplicată ca urmare a reținerii infracțiunii - activitate intensă contra clasei muncitoare, deci este justificată cererea recurenților de a li se restitui averea confiscată ca urmare a pedepsei complementare, pedeapsă înlăturată prin Decizia nr.42/06.11.1995.

Această decizie a instanței supreme, nr.42/1995, reține în mod clar că faptele inculpaților nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de uneltire contra ordinei sociale, iar în alineatul următor precizează: "Așa fiind, și cum faptele inculpaților sus menționați nu întrunesc nici elementele constitutive ale vreunei alte infracțiuni, se constată că, în această privință, ambele hotărâri sunt supuse cazului de casare prevăzut de art.585/9 alin.1 pct.12 din Codul d e procedură penală".

Secțiile Unite ale Curții Supreme de Justiție au reținut și motivarea că familia nu a încălcat Legea nr.284/1947 privind metale prețioase.

Este fără dubiu că o parte din bunurile confiscate erau proprietatea familiei, așa cum rezultă din declarațiile preotului aflate în dosarul de la Tribunalul Militar.

În drept, au fost invocate și dispozițiile art.304 pct.10 Cod procedură civilă.

Instanțele de fond, inclusiv cea de apel, au avut la dispoziție două acte foarte relevante pentru lămurirea situației de fapt pendinte - declarația preotului, prin care preciza la securitate - miliție, că din monedele de aur, cel puțin un număr de 230 erau proprietatea lui - prin cumpărare, și procesul - verbal de confruntare cu numita HG- semnat de ambele persoane prezente la confruntare.

Instanțele anterioare au ignorat aceste înscrisuri relevante pentru cauză.

Preotul a declarat în legătură cu aceste monede, dar nu și despre bijuteriile familiei, respectiv despre obiectele de uz casnic confecționate din metale prețioase.

Cele două lingouri de nu au fost încredințate preotului de alte persoane, ci erau ale acestuia, din care urma să se confecționeze icoane.

Instanțele anterioare au judecat în mod diferit situația moștenitoarei de pe urma defunctei, față de situația recurenților-moștenitori ai preotului, deși circumstanțele de fapt și de drept erau identice.

Recurenții au depus la dosarul cauzei actul eliberat de CNSAS, din cuprinsul căruia rezultă că autorul lor a declarat la securitate că o parte din monede erau proprietatea lui, precum și că bijuteriile și obiectele de uz casnic erau ale familiei.

Instanțele anterioare ignoră aceste acte oficiale din dosarul care stă la baza acestui proces.

Legile adoptate ulterior și care fundamentează pretenția reclamanților precizează ce înseamnă noțiunea de "preluare abuzivă".

Instanțele anterioare au ignorat toate actele normative adoptate ulterior referitoare la bunurile ce fac obiectul dosarului de față.

Preotul era parohul și gestionarul bunurilor Bisericii și le poseda cu titlu de proprietate.

Prin întâmpinarea formulată la data de 24.02.2009, intimata - a susținut că întreaga motivare a recurenților nu este altceva decât o reluare a susținerilor acestor părți din apel, față de care tribunalul s-a pronunțat.

Dorința recurenților de a obține întreaga cantitate de metale prețioase este total abuzivă și neserioasă, încercarea vădită a acestora fiind de inducere în eroare a instanței de judecată.

Confiscarea averii familiei s-a referit strict la bunurile personale cuprinse în procesele verbale de percheziție de la domiciliul acestora, bunuri care formează obiectul dosarului disjuns.

Intimata reia în cuprinsul expunerii de motive considerentele avute în vedere de instanța de apel la pronunțarea hotărârii atacate cu recurs.

Înscrisurile reclamate de recurenți prin cererea de recurs nu pot conduce la schimbarea soluției instanțelor de fond, întrucât administrarea și analiza acestui probatoriu era de competența instanței învestite cu soluționarea dosarului penal, puteau fi valorificate doar în căile de atac existente la acel moment, considerentele hotărârilor penale au intrat sub protecția puterii de lucru judecat.

Nu există o situație identică între autoarea intimatei și autorii recurenților în ceea ce privește bunurile confiscate-obiect al pretențiilor deduse judecății.

Intimata precizează totodată că înscrisurile invocate de recurenți nu sunt relevante pentru cauză, întrucât procesul verbal din 29.03.1959 a existat la dosarul analizat de fiecare instanță de fond, iar declarația preotului nu prezintă elemente de identificare concrete.

Se susține că declarațiile preotului au fost date sub presiunea momentului în încercarea de a salva de la condamnare alte persoane.

Prin întâmpinarea formulată la data de 02.03.2009, intimata Banca Națională a României solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât ceea ce invocă recurenții reprezintă în fapt o reiterare a motivelor de apel.

În continuarea expunerii de motive, intimata își exprimă acordul față de considerentele legale și pertinente avute în vedere de instanțele de fond la data pronunțării propriilor hotărâri judecătorești.

Recurenții-reclamanți nu au solicitat niciodată ca bunurile să le fie restituite parțial, în măsura în care s-ar face dovada că au deținut bunurile în calitate de proprietari, nici nu au administrat probe din care să rezulte că unele dintre bunuri ar fi fost proprii și nu bunuri încredințate spre păstrare de către terți, nu au solicitat identificarea și expertizarea parțială a bunurilor revendicate.

Recursul este întemeiat pentru considerentele ce urmează;

În raport de criticile formulate de recurenții-reclamanți, care în mod evident nu au fost structurate într-o formă care să configureze ipoteze clare de nelegalitate, în litera și spiritul dispozițiilor art.304 din Codul d e procedură civilă, Curtea va lămuri cu prioritate limitele învestirii, în raport de temeiul de drept procedural susmenționat.

În acest sens, se impune să se sublinieze că, în calea de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art.304 din Codul d e procedură civilă care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (pe aspecte de ordin procedural sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, exced, în principiu, analizei instanței de recurs.

Este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității, atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cât și pentru situația în care cererea se motivează, însă criticile nu pot fi încadrate în nici una din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurală susmenționată.

Recurenții își expun în cuprinsul cererii de recurs, în mare parte, propria viziune asupra situației de fapt și propria apreciere asupra probelor administrate în cauză și poziția procesuală a părților adverse, situație care nu răspunde întru-totul exigențelor normelor procedurale care reglementează cauza recursului.

Noua formulare a textului art.304 din Codul d e procedură civilă accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (judecăți în fond) care au stabilit situația de fapt și au aplicat normele juridice incidente.

În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, și nu de netemeinicie, și aceasta pentru că partea-recurentă a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind în mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.

Respectând aceste exigențe de ordin procedural, Curtea va răspunde punctual criticilor de nelegalitate, așa cum acestea s-au conturat din cercetarea îndeaproape a expunerii de motive a cererii de recurs, în confruntarea lor cu conținutul explicit al hotărârii judecătorești atacate.

Un prim aspect de nelegalitate s-a conturat în legătură directă cu exigențele caracterului echitabil al procedurii judiciare, desprins din susținerea explicită a recurenților conform căreia, instanțele anterioare au judecat în mod diferit situația reclamantei-moștenitoare a numitei, față de situația recurenților-reclamanți-moștenitori ai preotului, deși circumstanțele de fapt și de drept erau identice.

Din această perspectivă, din cuprinsul hotărârii atacate, Curtea a reținut că instanța de apel a pornit în analiza probatoriului, în ceea ce îi privește pe recurenții-reclamanți, de lasentința penală nr.166/08.09.1959 pronunțata de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară (fila 16 dosar nr.11807/2003), irevocabilă prin decizia penală nr.525/03.11.1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul Militar.

Conform dispozițiilor acesteia, numiții și au fost condamnați la pedeapsa închisorii de 18 ani, respectiv 8 ani pentru săvârșireainfracțiunilor de deținere de aur și valută, deținere de muniții și armament de tip militar, respectiv de uneltire contra ordinii sociale prin agitație,dispunându-se totodată confiscarea averii personale a numitului, iar conform art.304 alin.2 s-a dispus confiscarea tuturor corpurilor delicte existente în cauză.

Tribunalul a reținut corect din conținutul acestei hotărâri judecătorești că, pe de o parte, s-a aplicat pedeapsa complimentară a confiscării averii personale, iar, pe de altă parte, s-a luat măsura de siguranță a confiscării corpurilor delicte.

Instanța de apel a rezolvat fondul raportului juridic litigios prin raportare exclusivă la considerentele hotărârilor judecătorești penale, pronunțate în primă instanță și în recurs.

Astfel, s-a reținut (fila 158 din același dosar) că din anul 1946 și până la data arestării (martie 1959), numitul "a colectat de la alte elemente ce au avut funcții în aparatul de stat burghezo-moșieresc și de la unii exploatatori" 1.079 monede de aur, 49 bancnote străine, 400 de piese de, 2 lingouri de a 20 de kg bucata stofe etc. pe care le-a ascuns și păstrat în spații-nișe ale bisericii, unde au și fost găsite cu ocazia percheziției.

S-a reținut în sentința menționată faptul că săvârșirea infracțiunilor a fost recunoscută de către inculpat, recunoaștere coroborată cu declarațiile celorlalți inculpați, respectiv cu declarațiile martorilor și, precum și cu procesele-verbale de percheziție efectuate în cauză.

Cu privire la numita, s-a constatat din recunoașterea inculpatei, coroborată cu declarațiile celorlalți inculpați și cu procesele - verbale de percheziție, faptul că aceasta a luat parte la activitatea numitului de colectare și păstrare a monedelor de aur, și alte valori găsite în nișa bisericii.

Prin raportare la termenul de "colectare" menționat în considerentele sentinței, rezultă că la momentul respectiv nu s-a apreciat că bunurile respective ar fi fost proprietatea autorilor apelanților - reclamanți, astfel încât, cu privire la monede, bijuterii și alte obiectele din metale prețioase, a fost luată măsura de siguranță a confiscării corpurilor delicte, iar nu pedeapsa complimentară a confiscării averii personale, astfel cum susțin apelanții - reclamanți.

Concluzia finală a instanței a fost în sensul că, în mod corect prima instanță, din coroborarea declarațiilor consemnate în cuprinsul hotărârilor judecătorești menționate, cu procesul - verbal de percheziție din 22.03.1959, adresa nr.7.292/23.03.1959 și notele scrise cu nr.220/1959 depuse în dosarul cu nr.2237/1959 de Banca de Stat, a constatat că bunurile pentru a căror deținere autorii reclamanților au fost condamnați s-au aflat în patrimoniul acestora cu titlu de detenție precară, fiindu-le încredințate spre păstrare de către alte persoane, iar nu în calitate de posesori sau titulari.

Din punctul de vedere al considerentelor de legalitate, instanța de apel a apreciat că apelanții - reclamanți nu pot să se prevaleze de protecția conferită de prevederile art.1909 Cod civil, conform căreia posesia bunurilor mobile valorează titlu de proprietate, în contra acestei prezumții relative fiind făcută dovada contrară, conform celor expuse anterior, astfel încât faptul că bunurile metale prețioase au fost preluate de miliție de la preotul și au fost înregistrate la BNR, pe numele acestuia, în totalitate (de altfel, în adresa BNR se menționează expres că pe numele autoarei intimatei - reclamante nu a fost depusă nicio monedă de aur) nu pot face dovada ca autorii apelanților - reclamanți dețineau bunurile respective cu titlu de proprietari.

Referitor la faptul că instanța de fond ar fi ignorat procesul - verbal de confruntare dintre și din HG 29.03.1959 și nu a avut în vedere faptul că, la momentul respectiv, declarațiile acuzaților (autorii lor recunoscuseră faptul că dețineau monedele pentru altul) erau obținute prin violență, fără suport probator, iar prin sentința penală nr.166/1959 nu s-a ținut cont de faptul că autorul lor a justificat proveniența monedelor proprietatea sa, tribunalul a constatat că aceste susțineri nu au relevanță juridică, având în vedere pe de o parte că administrarea și analizarea probatoriului în dosarul penal din 1959 erau de competența instanței învestite cu soluționarea dosarului respectiv, iar aprecierile exprimate prin considerente au intrat în puterea lucrului judecat, iar pe de altă parte întrucât toate criticile privind sentința respectivă trebuiau valorificate prin exercitarea căilor de atac, iar nu în prezenta cauză.

În ceea ce o privește pe intimata-reclamantă, tribunalul a reținut că, prin sentința penală nr. 550/08.04.1959 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului (fila 7 și următoarele dosar nr.10709/2003), a HG fost condamnată la pedeapsa închisorii de 22 de ani, cu executare, aplicându-se și măsura complementară a confiscării a 650 de monede de aur ("corpuri delicte"), pentru deținerea acestor monede.

În consecință, s-a reținut că, și în acest dosar, chiar autorul apelanților - reclamanți a recunoscut încredințarea monedelor de către autoarea intimatei - reclamante; în plus, în ceea ce o privește pe aceasta din urmă, funcționează pe deplin prezumția instituită de art.1909 Cod civil, nefiind făcută dovada contrară (ca în cazul apelanților - reclamanți).

Considerentele redate anterior cu privire la fiecare pretenție a reclamanților-din acțiunea principală și acțiunea conexă-și care au fost desprinse din conținutul a trei hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele de judecată ale unui stat comunist, nu pot fundamenta doar ele însele, fără coroborarea lor cu alte probe, o soluție legală și judicioasă pe fondul raportului juridic litigios.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a avut în vedere, așa cum am arătat anterior, garanțiile concrete și efective ce trebuie să însoțească dreptul de acces la o instanță de judecată, respectiv caracterul echitabil al procedurii, așa cum acestea s-au conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv în conținutul explicit al art.6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În susținerea acestei concluzii, din perspectiva părților, dreptul la un proces echitabil garantat de art.6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta instanței de judecată, pretențiile concrete, propriile lor observații pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, elementele de probă susceptibile să conducă la o soluție judicioasă.

Din perspectiva instanței de judecată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la același drept de natură procesuală, a configurat cu pregnanță ideea conform căreia Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, cu precizarea expresă că acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt în mod real examinate de către instanța de judecată sesizată.

Altfel spus, dispozițiile art.6.1 implică mai ales în sarcina instanței de judecată obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Pe de altă parte, obligația pe care o impune art.6 paragraful 1 instanțelor naționale de a-și motiva deciziile, nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, însă nu exclude coerența, justețea și caracterul fundamentat al expunerii de motive, rezultat al aprecierii probelor administrate în cauză.

Nu pot fi valorificate, prin urmare, în probațiune, exclusiv hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe judecătorești care nu răspundeau exigențelor de independență, imparțialitate, nu erau prevăzute de o lege care ea însăși să răspundă exigențelor principiului separației puterilor în stat, dată fiind conjunctura politică, socială, specifică unei organizări statale totalitare.

Nu pot fi ignorate consecințele produse autorilor reclamanților, prin efectele hotărârilor judecătorești invocate și valorificate exclusiv în probațiune, respectiv pedeapsa cu ani grei de închisoare pentru pretinse infracțiuni de deținere de aur și valută, deținere de muniții și armament de tip militar, respectiv de uneltire contra ordinii sociale prin agitație, dispunându-se totodată confiscarea averii și confiscarea tuturor corpurilor delicte existente.

Nu pot fi înlăturate parte din apărările reclamanților pe ideea că acestea nu au relevanță juridică, cu motivația că administrarea și analizarea probatoriului în dosarul penal din 1959 erau de competența instanței învestite cu soluționarea dosarului respectiv, că aprecierile exprimate prin considerente au intrat în puterea lucrului judecat, că toate criticile privind sentința respectivă trebuiau valorificate prin exercitarea căilor de atac, iar nu în prezenta cauză.

Un alt aspect de nelegalitate, desprins din aceiași susținere explicită a recurenților conform căreia, instanțele anterioare au judecat în mod diferit situația reclamantei-moștenitoare a numitei, față de situația recurenților-reclamanți-moștenitori ai preotului, deși circumstanțele de fapt și de drept erau identice (relativ identice), ar putea fi valorificat pe ideea desprinsă din conținutul art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului-o distincție este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

Situațiile celor două părți reclamante au fost soluționate diferit deși acestea, care au suportat prin autorii lor ingerințe grave în viața personală, socială, în situația lor patrimonială, ingerințe specifice statelor totalitare (caracterizate prin lipsa oricărei preocupări pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, indiferent că acestea vizau persoana autorilor sau bunurile acestora), nu reclamau cu necesitate o suprapunere a obiectului dedus judecății, aspect care urmează a fi stabilit printr-un probatoriu suplimentat și corect administrat.

Soluția disjungerii capetelor din cererea conexă a reclamanților, și, având ca obiect alte bunuri decât cele din metale prețioase și monede, dispusă prin încheierea de ședință din 12.11.2007, urmează a fi păstrată, date fiind limitele învestirii în calea de atac extraordinară a recursului.

Pentru considerentele ce preced, Curtea în conformitate cu dispozițiile art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art.304 pct.9 din același act normativ, va admite recursul formulat de recurenții - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.1350/29.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimata - pârâtă BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI, va casa decizia tribunalului și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurenții - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.1350/29.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu intimata - pârâtă BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI.

Casează decizia tribunalului și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 14.04.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

MARI

GREFIER

Red.

2 ex./10.06.2009

TB-4 -;

Jud.2 -

Președinte:Rodica Susanu
Judecători:Rodica Susanu, Ilie, Cristian Olteanu

#Judecator Rodica Susanu

Restituire metale prețioase. Decizia 664/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Restituire metale prețioase. Decizia 664/2009. Curtea de Apel Bucuresti