Restituire metale prețioase. Decizia 78/2010. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 78
Ședința publică de la 25 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Tania Țăpurin Președinte Secție
- - - - JUDECĂTOR 2: Costinela Sălan
- - - - JUDECĂTOR 3: Gabriela Ionescu
Grefier: -
Ministerul Publica fost reprezentat de procuror din cadrul Parchetului de pe Lângă Curtea de APEL CRAIOVA
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de intervenienții moștenitori, și pârâta BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI împotriva deciziei civile nr. 237 din 27 iunie 2003, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosar nr. 256/2001, în contradictoriu cu reclamantul, pârâtul MINISTERUL D E INTERNE și chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUD. G, având ca obiect "restituire metale prețioase".
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns intimatul reclamant, personal și asistat de avocat, lipsind recurenții intervenienți moștenitori, recurenta pârâtă BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI, intimatul pârât MINISTERUL D E INTERNE și intimații chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUD.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, învederându-se că intimații chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUD. G solicită judecarea cauzei în lipsă, precum și faptul că au fost depuse la dosarul cauzei, de către recurenta intervenientă moștenitoare, concluzii scrise și un set de înscrisuri.
Avocat, pentru intimatul reclamant, a arătat că înscrisurile depuse de recurenta intervenientă moștenitoare, nu au fost comunicate, solicitând amânarea cauzei în vederea observării.
Instanța a respins cererea de amânare formulată, ca neîntemeiată, și a pus dosarul cauzei la dispoziția apărătorului intimatului reclamant urmând a fi lăsat la a doua strigare, pentru a da posibilitatea părții să ia cunoștiință de înscrisurile depuse.
La a doua strigare a cauzei a răspuns intimatul reclamant, personal și asistat de avocat, lipsind recurenții intervenienți moștenitori, recurenta pârâtă BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI, intimatul pârât MINISTERUL D E INTERNE și intimații chemați în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUD.
Avocat, pentru intimatul reclamant, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, respectiv hotărârea Curții de Apel București cu privire la anularea testamentului autentificat sub nr.947/29.03.1999, hotărâre prin care constatat valabilitatea testamentului încheiat de autoarea în favoarea pârâtului.
Instanța, a respins cererea considerând că înscrisurile invocate în cererea de probatorii formulată nu prezintă relevanță, proba nefiind utilă, și apreciind cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursurilor civile de față.
Avocat, pentru intimatul reclamant, a susținut că motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art.304 pr.civilă, fiind aspecte ce privesc netemeinicia iar nu nelegalitatea hotărârii atacate. În raport de aceste concluzii a solicitat respingerea ambelor recursuri și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul Ministerului Publica pus concluzii de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Giurgiu sub nr.3171/2000, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții MINISTERUL D E Interne și Banca Națională a României - Sucursala G, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea monezilor din aur care au fost confiscate prin procesele verbale din datele de 11 august și respectiv 17 august 1961 de către organele de miliție din acea perioadă, de la domiciliul autoarei sale, decedată în anul 1999 și al soțului acesteia, decedat în anul 1992, cu domiciliul situat în raza comunei, județul
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin testamentul autentificat sub nr.947 din 29 martie 1999 i-au fost testate de către nașa sa, bunuri și monede din aur. La data de 11 august 1961, organele de miliție ale Raionului G, au ridicat de la domiciliul autoarei și al soțului acesteia, următoarele monede și medalii din aur: una monedă a 30 din aur; 12. medalii din aur românesc " nostru"; 15 monede din aur a 20 franci francezi ""; 12 monede din aur a 20 franci francezi " mic" Republica Franceză; 30 monede din aur a 20 franci francezi " mare"; 2 monede din aur - ducați austrieci mari " ".
A arătat că la data de 17 august 1961, aceleași organe de miliție au ridicat și o monedă din aur de 20 franci francezi.
La data de 4 septembrie 2000, pârâta Banca Națională a României - Sucursala Mun.G a depus o adresă prin care a solicitat să se dispună introducerea în cauză a Sucursale Mun. Ba B ăncii Naționale a României, întrucât ea a încetat activitatea conform Hotărârii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României din data de 08.08.2000.
La data de 18.09.2000, Banca Națională a României - Sucursala Mun. Bad epus la dosar o cerere prin care a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Giurgiu, solicitând instanței să-și decline competența și să trimită dosarul spre soluționare la Judecătorie Sectorului 3
Prin sentința civilă nr.3611 din 10.10.2000, Judecătoria Giurgiua admis acțiunea reclamantului formulată împotriva pârâților MINISTERUL D E Interne B, Banca Națională a României - Agenția G și Banca Națională a României - Sucursala
A obligat pârâții să restituie reclamantului următoarele bunuri: una monedă a 30 din aur; 12. medalii din aur românesc " nostru"; 15 monede din aur a 20 franci francezi ""; 25 monede din aur a 20 franci francezi " mic Republica Franceză"; 31monede din aur a 20 franci francezi " mare"; 2 monede din aur - ducați austrieci mari " "; o monedă aur a 20 franci francezi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâta Banca Națională a României - Sucursala Mun.G și-a încetat activitatea începând cu data de 01.09.2000, așa cum rezultă din adresa nr.2815/01.09.2000 a Băncii Naționale a României.
Cererea reclamantului a fost primită la instanță la 19.07.2000, când pârâta Banca Națională a României - Sucursala G avea calitate procesuală pasivă, sub acest aspect instanța constatând că a fost legal investită cu judecarea cauzei.
A mai reținut instanța că numiții și soția sa au deținut în proprietate mai multe monede din aur, descrise de reclamant în cererea de chemare în judecată. În anul 1961, de la domiciliul acestora au fost ridicate în data de 11.08.1961 și 17.08.1961 toate monedele de aur pe care le dețineau, potrivit celor două procese verbale încheiate și aflate la filele 2 și 3 din dosar.
Potrivit testamentului autentificat sub nr.947/29.03.1999, moștenitor al numitei este reclamantul, în calitate de legatar cu titlu particular. Prin acest testament s-a instituit de testatoare dreptul reclamantului de a se adresa instanțelor judecătorești în vederea restituirii bunurilor (monede) menționate în testament.
Față de cele reținute, instanța a constatat că reclamantul are calitate procesuală activă în cauză, fiind legatarul cu titlu particular al numitei de la care au fost confiscate în mod abuziv bunurile (monede) descrise în acțiune.
Având în vedere și dispozițiile art.400 și 481 civ. - instanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâții să restituie reclamantului monedele confiscate.
Împotriva sentinței de mai sus au declarat apeluri pârâții MINISTERUL D E Interne și Banca Națională a României - Sucursala Municipiului
În apelul declarat de MINISTERUL D E Interne s-a invocat că din înscrisurile pe care își fundamentează reclamantul pretențiile nu rezultă că bunurile revendicate s-ar afla în posesia Ministerului d e Interne.
Instanța de fond a reținut în mod greșit că în speță confiscarea a fost abuzivă, deoarece conform art.9 din Decretul nr.210/1960 (în vigoare în 1961), "cei care dobândesc în condițiile legii mijloacele de plată străine sau metale prețioase au obligația ca în termen de 60 zile să le predea Băncii de Stat".
Prin urmare, pentru testatoarea, predarea monezilor pe care acum le revendică era o obligație legală, iar fostele organe de miliție, fiind în îndeplinirea atribuțiilor ce le reveneau, au respectat prevederile legale în vigoare la acea dată și au predat bunurile revendicate la Banca Națională.
În apelul declarat de - Sucursala Municipiului B este criticată sentința apelată pentru următoarele motive:
La data confiscării, respectiv în anul 1961 monedele în cauză erau interzise la deținere conform dispozițiilor Decretului nr.210/1960, privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase. Drept urmare, aceste monede au fost valorificate în folosul statului, în baza Decretului nr.147/1952, prin topire conform procesului verbal nr.156/1961.
Susținerea instanței de fond că această confiscare a fost abuzivă este în vădită contradicție cu prevederile art.2, alin.1 și 2 din Decretul nr.147/1952, în vigoare la acea dată, întrucât legiuitorul precizează că valutele și monedele din aur și românesc și străine, precum și monedele divizionare și biletele de bancă cu putere circulatorie, confiscate, supuse confiscării, părăsite sau reținute de vamă, se vor preda de către organele de miliție sau de organele vamale, Băncii - Banca de Stat, în termen de 48 de ore de la preluarea lor.Aceste bunuri se vor valorifica direct de organele Băncii - Banca de Stat, fără a fi necesară autorizarea Parchetului sau declararea lor la organele Ministerului Finanțelor (art.2, Decretul nr.147/1952).
Apelanta a considerat sentința ca netemeinică și nelegală, întrucât obiectele revendicate, interzise la deținere persoanelor fizice, au fost valorificate în folosul statului, în temeiul Decretului nr.147/1952, prin topire, contravaloarea în lei a lor făcându-se venit la bugetul statului.
S-au mai invocat dispozițiile art. 22 și 23 din Ordonanța de Guvern nr.190/2000 privind regimul metalelor prețioase în România.
La data de 27.03.2001, în cauză s-a formulat cerere de intervenție de către, prin procurator.
Intervenienta a susținut că este sora defunctului și fiica numitului (decedat) și că pe rolul Judecătoriei Giurgiu se află un proces de împărțeală judiciară a bunurilor rămase în succesiunea celor doi defuncți.
Intervenienta și-a precizat inițial cererea ca fiind în interes propriu iar ulterior a susținut că cererea de intervenție este în interesul apelanților, în conformitate cu art.51 pr.civ.
La data de 26.11.2002, apelanta Banca Națională a României - Sucursala Mun.B a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, susținând că acesta are calitatea de reprezentant în plan financiar al statului și a beneficiat de suma în lei virată de bancă cu ocazia valorificării monedelor confiscate.
Prin încheierea din 18.03.2003 a fost admisă în principiu cererea de intervenție formulată de intervenienta.
La data de 11.04.2003, intervenienta prin apărător, a ridicat excepția lipsei calității procesuale active a intimatului - reclamant, susținându-se că acesta a depus la dosar pentru a-și dovedi calitatea procesuală activă doar testamentul numitei, nu și un certificat de moștenitor.
Prin decizia civilă nr.237 din 27.06.2003, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosarul nr.256/2001, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, formulată de intervenienta.
S-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de apelanta Banca Națională a României - Sucursala Municipiului B de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, precum și cererea de intervenție formulată de intervenienta, în apel.
S-au admis apelurile declarate de pârâții MINISTERUL D E Interne și Banca Națională a României - Sucursala Municipiului B împotriva sentinței civile nr.3611 din 10.10.2000, pronunțată de Judecătorie G, pe care a schimbat-o parțial.
S-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtului MINISTERUL D E Interne și, în consecință, l-a exonerat de obligația restituirii monedelor revendicate de reclamant.
A fost obligată pârâta Banca Națională a României - Sucursala Municipiului B să plătească reclamantului despăgubiri, în condițiile și în limitele prin Normele de aplicare a OUG nr.190/2000 (modificată și completată), în cazul în care nu poate restitui monedele revendicate pentru că nu se mai regăsesc fizic, fiind topite sau valorificate; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ridicată de intervenienta este neîntemeiată și a fost respinsă întrucât certificatul de moștenitor nu este un titlu de proprietate, ci face doar dovada deplină în ceea ce privește calitatea de moștenitor și cota sau bunurile ce revin fiecărui moștenitor. În speță, intimatul-reclamant și-a dovedit calitatea procesuală activă cu testamentul întocmit în favoarea sa de și autentificat sub nr.947 din 29.03.1999 de BNP, fiind instituit legatar cu titlu particular. Certificatul de calitate de moștenitor nr.89/11.04.20903 eliberat de B-.N-. nu face decât să constate calitatea de moștenitor testamentar, drepturile derivând din această calitate preexistând începând de la data decesului testatoarei - 23.04.1999.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de apelanta pârâtă - Sucursala Municipiului B împotriva Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a respins-o ca inadmisibilă, întrucât o asemenea cerere se poate formula numai în fața primei instanțe (art.61 pr.civ.).
În ceea ce privește cererea de intervenție formulată de intervenienta, tribunalul a respins-o ca inadmisibilă potrivit art.50 alin.2 pr.civ și a calificat-o ca fiind o cerere în interes propriu, deoarece verificând interesul urmărit de intervenientă și dreptul a cărui realizare o urmărește, s-a constatat că intervenienta pretinde că monedele de aur revendicate de intimatul - reclamant s-au aflat în patrimoniul defunctului, a cărui moștenitoare legală este în calitate de fiică. S-a considerat că intervenienta tinde să revendicare pentru sine monedele de aur ce fac obiectul cererii principale, astfel că cererea sa este îndreptată atât împotriva intimatului-reclamant, cât și împotriva apelanților pârâți.
În ceea ce privește apelurile declarate în cauză de pârâții MINISTERUL D E Interne și BNR - tribunalul a reținut că deși monedele din aur revendicate de reclamant au fost ridicate de organele de miliție, ele nu au rămas în posesia Ministerului d e Interne, ci au fost predate Băncii Naționale a României, în executarea obligației de predare instituită prin decretul nr.210/1961.
Ca urmare, pârâtului MINISTERUL D E Interne nu-i incumba obligația de restituire a monedelor ori de plată a despăgubirilor în cazul imposibilității de restituire.
Apelanta Banca Națională a României - Sucursala Municipiului Bas usținut că monedele revendicate, în număr de 106, au fost valorificate în folosul statului prin topire, conform procesului verbal nr.156/1961 și, ca atare, restituirea fizică a acestora nu mai este posibilă. Ca atare, în conformitate cu prevederile art.22-23 din OUG nr.190/2000, reclamantul este îndreptățit la despăgubiri care urmează să fie suportate de la Bugetul de Stat prin Ministerul Finanțelor.
Tribunalul a reținut că apelanta nu a făcut dovada că monedele revendicate au fost valorificate prin topire, la dosar nefiind depus procesul verbal invocat.
Cu toate acestea, s-a reținut că, deși prin cererea introductivă reclamantul a solicitata obligarea alternativă a pârâților fie la restituirea fizică a monedelor, fie la despăgubiri în cazul imposibilității restituirii, instanța de fond s-a pronunțat doar cu privire la cererea de restituire fizică a monedelor, omițând să se pronunțe cu privire la despăgubiri în cazul imposibilității de restituire.
Potrivit art.341alin.2 (introdus prin Legea nr.261/2002), în cazul obiectelor din metale prețioase preluate abuziv, care nu se mai regăsesc fizic, fiind topite sau valorificate, se vor acorda despăgubiri în condițiile și limitele stabilite prin Normele de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență stabilite de și
Or, este evident că preluarea a fost abuzivă întrucât a fost victima unei confiscări de facto incompatibilă cu dreptul la folosința netulburată a proprietății.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienta, precum și Banca Națională a României.
În motivarea recursului declarat de intervenientă s-a susținut că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin acțiunea introductivă și a înrăutățit situația BNR în propria cale de atac. S-a susținut că nu exista temei legal pentru scoaterea din cauză a Ministerului d e Interne, care trebuia să răspundă în ipoteza în care a dispus preluarea abuzivă a bunurilor.
Intervenineta recurentă a criticat soluția dată asupra cererii de intervenție, arătând că aceasta trebuia calificată drept intervenție accesorie, intervenienta fiind moștenitoare legală a fratelui său, și a părinților. S-a susținut că s-a încălcat principiul disponibilității părților în proces și principiul constituțional al apărării proprietății.
S-a criticat modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesual active a reclamantului, întrucât un simplu testament nu poate conferi dreptul de moștenitor pe care un certificat de moștenitor doar le constată. S-a arătat că prin decizia Curții de APEL CRAIOVAs -a anulat certificatul de moștenitor 13/2000, ceea ce ducea la concluzia că și testamentul trebuia anulat.
Pârâta BNR a motivat recursul invocând faptul că în anul 1961 era interzisă deținerea monedelor, care au fost preluate de stat și valorificate potrivit Decretului 147/1952, ceea ce intră în contradicție cu susținerea instanțelor privind caracterul abuziv al confiscării. S-a considerat că reclamantului nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 34/1 din OUG 190/2000.
Prin cererea formulată la 12.12.2003 Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa calității procesual pasive.
Excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost admisă de tribunal, care a reținut că acestuia nu îi incumbă obligația de restituire a monezilor și a respins cererea de chemare în garanție a acestei părți, aplicând în mod corect dispozițiile OUG 190/2000, cu modificările ulterioare, care nu prevede că acțiunea pentru restituirea metalelor prețioase confiscate se poate introduce împotriva altor persoane juridice decât BNR. În recursul declarat de pârâtă nu s-a criticat decizia sub acest aspect, așa încât reiterarea aceleiași excepții în recurs de către Ministerul Finanțelor Publice este lipsită de interes.
Întrucât la data de 1.11.2005 a decedat intervenienta recurentă, au fost introduse în cauză moștenitoarele,.
Prin încheierea nr. 7717 din 25 septembrie 2009 Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus strămutarea judecării procesului de la Curtea de Apel București, la Curtea de APEL CRAIOVA.
Recursurile nu sunt fondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente.
După ce alineatul 1 al art. 49 dispune că oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane, alineatul 2 stabilește că intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său, iar alineatul 3 că intervenția este în interesul uneia din părți când sprijină numai apărarea a apărarea acesteia.
Ceea ce distinge cele două forme ale intervenției nu este interesul, care trebuie să aparțină întotdeauna intervenientului, ca o condiție a exercitării acțiunii civile, ci dreptul invocat. În cazul intervenției accesorii, terțul intrevenient apără doar drepturile uneia din părți, nu tinde la valorificarea unei pretenții proprii, ci urmărește ca instanța să pronunțe soluția favorabilă părții pentru care a intervenit.
Intervenția principală invocă un drept propriu asupra bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, intervenientul tinzând să câștige pentru sine bunul litigios. Tocmai de aceea art. 50 alin. 1 impune ca intervenția principală să fie formulată sub forma unei cereri de chemare în judecată, cu respectarea cerințelor art. 112, îndreptată împotriva ambelor părți inițiale din proces.
Terțul ar avea posibilitatea să își formuleze pretențiile și pe cale separată, declanșând un proces în care să aibă calitatea de reclamant, dar a ales modalitatea de a formula o cerere de intervenție.
Calificarea cererii de intervenție ca fiind accesorie sau principală este făcută de către instanța de judecată, în virtutea rolului său activ, prevăzut de art. 129 Posibilitatea judecătorului de a da calificarea exactă cererii, în funcție de conținutul său, iar nu în funcție de denumirea dată de parte rezultă și din art. 84, conform căruia cererea de chemare în judecată sau de declarare a căii de atac este valabilă făcută chiar dacă poartă denumirea greșită.
Așadar, în ceea ce privește calificarea unei cereri și stabilirea încadrării sale într-un anumit temei de drept, principiul disponibilității nu își găsește aplicarea, părțile putând să dispună doar de obiectul cererii și de persoanele chemate în judecată.
Calificând cererea formulată în speță de intervenientă drept intervenție accesorie, instanța nu a încălcat principiul disponibilității, fiind evident că intervenienta urmărea să i se restituie ei bunurile mobile ( monede ) în litigiu, așa cum rezultă din conținutul cererii sale.
Intervenienta a invocat în cererea inițială, formulată la 27.03.2001 că este moștenitoarea fratelui său, că obiectele confiscate de la acesta trebuie restituite moștenitorilor, că reclamantul nu are calitatea de moștenitor. La 26.11.2002 intervenienta a caracterizat cererea sa ca fiind în interes propriu și abia la 18.03.2003 a susținut că a formulat o cerere de intervenție în interesul altor persoane.
Tribunalul a considerat în mod corect, cu respectarea dispozițiilor art. 49 și urm., că intervenția este formulată în interes propriu, deoarece intervenienta urmărea să se restituie monedele preluate de stat de la autorul său, cererea sa nefiind o simplă apărare în favoarea pârâtului.
Cum părțile din proces nu și-au exprimat acordul ca respectiva cerere să fie formulată direct în apel, se impunea respingerea cererii, intervenienta având posibilitatea de a formula o acțiune pe cale separată, prin care să își valorifice pretențiile, așa încât dreptul său de proprietate nu a fost încălcat, așa cum se susține în recurs. De altfel, în ședința publică de la 17.02.2009 intervenientele au precizat că au formulat acțiune pentru restituirea acelorași monede, care face obiectul dosarului -, aflat pe rolul Judecătoriei sector 3
În condițiile în care tribunalul a respins cererea ca inadmisibilă, intervenienta nu are calitatea de a critica în recurs aspecte care țin de fondul cauzei, singura sa critică trebuind să fie legată de greșita aplicare a prevederilor art. 49 și urm., pentru că fondul cererii sale nu a fost analizat în calea anterioară de atac.
Cât privește fondul cauzei, susținut și prin motivele de recurs apel pârâtei, instanța constată că reclamantul a invocat și dovedit că este moștenitor testamentar al autoarei, în virtutea legatului cu titlu particular autentificat sub nr. 947/29.03.1999, calitatea de moștenitor fiind recunoscută și prin certificatul de calitate nr. nr.89/11.04.20903. Acțiunile privind constatarea nulității acestui testament au fost respinse prin decizia civilă 145 din 3 decembrie 2008 Tribunalului Giurgiu și prin decizia civilă 1279/26-10-2004 Curții de Apel București, decizie irevocabilă prin dec. civ. 336/2008 a Curții de Apel București.
La rândul său, a fost moștenitoarea testamentară și legală a soțului său, potrivit testamentului aut. sub nr. 485/24.02.1988, ceea ce justifică în speță calitatea procesuală activă a reclamantului.
Procesele verbale încheiate la 17 aug. 1961 și 11 aug. 1961 au făcut dovada că de la autori s-au preluat de către stat mai multe monede de aur, dispozițiile OUG 190/2000, în vigoare la data promovării acțiunii, dând dreptul reclamantului de a promova acțiune pentru restituirea bunurilor confiscate.
Potrivit art. 26 din Ordonanță, se putea solicita restituirea obiectelor din metale prețioase preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, iar art. 22 stabilea acordarea de despăgubiri corespunzătoare contravalorii metalelor prețioase în cazul în care acestea au fost topite sau valorificate.
Aceste dispoziții au fost preluate cu conținut asemănător prin Legea 261/2001, de aprobare OUG 190/2001, fiind introduse art. 34/1 și 34/2.
Textul legal a fost modificat prin art.I pct.1 din legea 591/2004, potrivit cu care persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase au fost preluate abuziv pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2006.
Prin art. I pct. 2 din aceeași lege, după alineatul 1 al art. 26 au fost introduse alineatele 1/1 și 1/2, ultimul dintre ele stabilind că prin preluare abuzivă se înțelege preluarea efectuată în baza mai multor acte normative, printre care la lit. e) se menționează Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase, care a constituit și temeiul juridic al preluării operate de la autorul reclamantului.
Chiar dacă recurenta pârâtă face referire la preluarea în temeiul Decretului 147/1952, la data când s-a făcut preluarea erau în vigoare dispozițiile Decretului 210/1960 iar în condițiile în care în cele două procese verbale de preluare nu se face referire la niciun act juridic, erau aplicabile dispozițiile actului normativ care reglementa la data respectivă regimul metalelor prețioase. Decretul 147/1952 reglementa obligația de a preda monedele confiscate către Băncii - Banca de Stat, iar nu temeiul de drept al preluării.
Legea 591/2004 a intrat în vigoare după formularea recursurilor, însă dispozițiile sale sunt de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că se aplică și proceselor în curs de judecată, instanța având obligația să analizeze drepturile și obligațiile părților în raport de actele normative în vigoare la data pronunțării, pentru că în caz contrar s-ar admite că legea veche ultraactivează și în alte situații decât cele prevăzute expres de legea nouă, ceea ce ar fi inadmisibil.
Rezultă, așadar, că noul conținut al legii 591/2004 diferă sub aspectul reglementărilor de drept substanțial prin aceea că a fost înlăturată cerința ca preluarea abuzivă să fi constat în încălcarea reglementărilor în vigoare la data preluării, iar preluarea a fost definită drept abuzivă dacă s-a efectuat în temeiul anumitor acte normative.
Criticile recurentei pârâte care vizează verificarea caracterului abuziv al preluării prin raportarea la legislația în materie aplicabilă la data respectivă nu mai trebuie analizate, prin modificarea legii fiind definit caracterul abuziv al preluării pentru simplul fapt că preluarea efectivă s-a făcut la acea dată în temeiul unui anume act normativ, ceea ce constituie condiție suficientă pentru a se dispune restituirea bunurilor sau plata de despăgubiri.
Soluția pronunțată de tribunal este legală chiar și prin raportare la dispozițiile în vigoare la data pronunțării, adică ale legii 261/2002.
Actele normative în temeiul cărora se susține că a avut loc preluarea nu reglementau posibilitatea organelor fostei miliții de a dispune preluarea de fapt a bunurilor, în temeiul unor simple procese verbale, fără o justificare legală, ceea ce duce la concluzia că preluarea nu s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare.
Mai mult, în speță sunt aplicabile reglementările din art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul de proprietate. Deși România a devenit parte la Convenție începând din anul 1994, iar deposedarea autorilor reclamantului a intervenit anterior acestei date, prelungirea în timp a lipsirii de proprietate face aplicabile normele de protecție ale acesteia.
În cauza scu României din 22 mai 1998, publicată în Of. nr.637/27.12.1999, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că reclamanta, care fusese lipsită încă din anul 1966 de folosința și dispoziția bunurilor sale( monede confiscate de fosta miliție) a rămas proprietara bunurilor. Reclamanta a suferit o confiscare de fapt, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, ceea ce atras condamnarea României pe temeiul din art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la CEDO, temei pe deplin aplicabil și speței de față.
Concluzia care se impune este aceea că decizia atacată este legală, nefiind incidente motive de nelegalitate prevăzute de art. 304, așa încât, potrivit art. 312 recursurile se vor respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de intervenienții moștenitori, și pârâta BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI împotriva deciziei civile nr. 237 din 27 iunie 2003, pronunțată de Tribunalul Giurgiu în dosar nr. 256/2001, în contradictoriu cu reclamantul, pârâtul MINISTERUL D E INTERNE și chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUD.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 Ianuarie 2010.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red./tehnored.
2ex/2.02.2010
Președinte:Tania ȚăpurinJudecători:Tania Țăpurin, Costinela Sălan, Gabriela Ionescu
