Rezoluțiune contract. Jurisprudență. Decizia 88/2010. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR.88/
Ședința publică din 21 Ianuarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Corina Pincu Ifrim JUDECĂTOR 2: Veronica Bădescu
JUDECĂTOR 3: Florinița
Judecător: -
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de reclamanții și și de către pârâtul, împotriva deciziei civile nr.92/A din 9 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea și împotriva sentinței civile nr.5984 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Judecătoria Rm.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns avocat, pentru recurentul-pârât, în baza împuternicirii nr.112/2009, eliberată de Baroul Vâlcea -Cabinet individual, lipsind recurenții-reclamanți și intimații-pârâți, și.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul pârâtului, legal timbrat, cu taxă judiciară de 497 lei și timbre judiciare de 5 lei.
S-a făcut referatul cauzei, grefierul de ședință învederând că recurenții-reclamanți au depus la dosar declarații autentificate prin care își retragă recursul.
Avocat depune la dosar, din partea recurentului-pârât, înscrisuri în susținerea tezei probatorii a calității de bun propriu al sumei pretinse de la reclamanți și borderou privind cheltuielile de judecată solicitate de pârât. Precizează că nu mai are alte cereri de formulat.
Curtea constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra lui, punând în discuție, la cererea unui membru al completului de judecată și excepția privind admisibilitatea căii de atac în raport de dispozițiile art.2821Cod procedură civilă, față de valoarea înscrisă în contractul ce face obiectul cererii principale.
Avocat, pentru recurentul-pârât, arată că cererea reconvențională este o cerere de sine stătătoare și valoarea obiectului acesteia ar trebui să dea și numărul căilor de atac. Apreciază că prezenta cale de atac este legală și solicită respingerea excepției pusă în discuție.
Pe fondul cauzei, susține oral recursul așa cum a fost motivat în scris, solicitând admiterea lui, cu cheltuieli de judecată, potrivit chitanțelor de la dosar. Arată că actele depuse confirmă susținerea că pârâtul a trimis 29.500 euro în 2 tranșe, pentru întreținerea imobilelor și niciuna dintre părți nu a susținut că o parte din această sumă ar fi bun comun. La administrarea probei cu interogatoriu pârâtul a recunoscut suma pe care a trimis-o, iar nu a negat acest fapt. Solicită a se lua act de declarația din data de 17 septembrie 2009, în sensul că suma contestată nu este 4.500 euro, ci 3.500 euro.
În ce privește recursul declarat de reclamanți, lasă la aprecierea instanței.
CURTEA
Deliberând, în condițiile art.256 Cod procedură civilă, asupra recursurilor;
Constată că, prin sentința civilă nr.5984/31 octombrie 2008, Judecătoria Rm.V, admițând acțiunea formulată de și împotriva pârâților, și, a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr.19898/11 august 2004 al ", și " județul V, încheiat între părți, a admis și cererea reconvențională a pârâtului, obligându-i pe reclamanții-pârâți la plata către acesta a sumei de 25.000 euro, respingând capătul de cerere prin care acesta a solicitat și plata sumelor de 4.500 lei și, respectiv, 3.500 euro.
Au fost compensate cheltuielile de judecată și obligați reclamanții, în solidar, la plata, către pârâtul-reclamant, a sumei de 2.971 lei cheltuieli de judecată, respingându-se cererea față de ceilalți pârâți.
În motivare, s-a reținut în fapt că reclamanții au încheiat cu cei patru pârâți un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere al cărui conținut a fost unul simulat, în sensul că, deși s-a declarat că s-ar fi plătit și o parte fixă de preț, în realitate, suma de 90.000 lei ROL, nu s-a plătit, iar întreținerea nu s-a prestat, așa încât, sunt întrunite condițiile privind rezilierea contractului.
În privința cererii reconvenționale, s-a constatat că pârâtul-reclamant a pretins că ar fi remis reclamanților 29.500 euro, în vederea efectuării unor lucrări de extindere și consolidare la construcția ce a făcut obiectul contractului, pârâta recunoscând trimiterea acestor sume, ca și a celor de 50.000 lei ROL și 250 euro pentru proiect și încă 1.800 euro, pentru avans.
Cum însă pârâtul-reclamant nu a dovedit retragerea, din contul său, deschis înaintea căsătoriei cu, decât a sumei de 25.000 euro, în aceeași zi, respectiv 8 mai 2006, remițându-i reclamantului 8.000 euro, și apoi, la 12 mai 2006, încă 21.500 euro, s-a apreciat că numai pentru cei 25.000 euro s-a dovedit că sunt bani proprii ai pârâtului, ca urmare a dobândirii înaintea căsătoriei.
Întreaga sumă de 29.500 euro s-a constatat a fi fost folosită de către pârâți la achitarea unei părți din valoarea lucrărilor contractate la imobil, precum și a materialelor de construcții. Pârâții și, într-o altă pricină, au solicitat obligarea societății de construcții la plata sumei de 7.362,02 lei pentru lucrările neexecutate, ca și a celei de 10.000 lei daune interese, motiv pentru care, din suma înaintată reclamantului, s-a apreciat că trebuie scăzută această valoare având un echivalent de 2.200,9 euro.
Diferența de bani, până la cea trimisă cu mandat poștal, s-a apreciat a fi bunul comun al celor doi pârâți și, aceasta din urmă dovedind că a obținut venituri salariale în Italia, așa cum, de altfel, primul a și recunoscut
Întrucât pârâții au fost de acord cu admiterea acțiunii, instanța a respins cererea de obligare a acestora la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva sentinței, în termen, au declarat apeluri reclamanții și pârâtul, prin decizia civilă nr.92/A/9 aprilie 2009, tribunalul respingându-le pe amândouă.
În ceea ce privește apelul reclamanților, aceștia au criticat soluția pentru greșita obligare a lor la sume foarte mari către pârât, deși ei și-au îndeplinit obligațiile față de acesta, în sensul că au achiziționat materiale de construcții, rămânând în sarcina lui și a fiicei lor, să încheie contractul de prestări servicii cu un constructor.
S-a mai criticat soluția pentru greșita apreciere a caracterului de bun propriu a sumei de 25.000 euro, în realitate un asemenea caracter avându-l numai suma de 957 euro.
Tribunalul a respins criticile, față de faptul că s-a dovedit retragerea sumei de 25.000 euro, din conturile societății pârâtului, deschise anterior căsătoriei sale cu.
Pe de altă parte, singura interesată să facă o asemenea susținere era aceasta din urmă, ea însă neatacând soluția sub acest aspect.
Cât despre faptul că din acești bani ar fi fost achiziționate materialele de construcții, critica a fost înlăturată sub motivul că achiziția era destinată înglobării lor în imobilul proprietatea reclamanților, pe care-l transmiseseră pârâților, pentru ca, apoi, să se ceară și să se procedeze la rezilierea contractului. Or, păstrarea beneficiului acestor extinderi de către reclamanți în dauna patrimoniului pârâtului, ar reprezenta o îmbogățire fără just temei. Faptul că cei doi pârâți ar fi trebuit să încheie contractul pentru lucrările de construcție nu înseamnă că reclamanții nu ar trebui să restituie suma primită pentru aceste lucrări.
Pârâtul, la rândul său, a criticat soluția pentru greșita nereținere a întregii sume de 29.500 euro ca fiind bun propriu, deși provenea integral din contul său personal constituit anterior căsătoriei, așa încât și diferența de 4.500 euro reprezenta bun propriu.
Greșită s-a mai pretins a fi și soluția de reducere a cuantumului debitului reclamanților față de sine cu suma de 2.200 euro, aceasta neputând fi recuperată.
Asupra acestor critici, tribunalul a reținut ca nedovedită susținerea retragerii din același cont din care a provenit suma de 25.000 euro și a diferenței de 4.500 euro, așa încât, ea fiind remisă reclamanților în timpul căsătoriei, în aplicarea principiului comunității de bunuri, potrivit determinărilor instituite de art.20 din Legea nr.105/1992, ea nu poate fi considerată decât proprietatea comună a foștilor soți.
Cât despre suma de 2.200 euro, critica a fost constatată nefondată, întrucât societatea ce s-a angajat la efectuarea lucrărilor a fost obligată către cei doi foști soți la plată, așa încât, prejudiciul nu se regăsește în patrimoniul apelantului.
De altfel, întrucât și această sumă excedând celei de 25.000 euro este tot bun comun, nici măcar în această privință critica nu ar putea fi primită.
Împotriva deciziei, în termen, au formulat recursuri reclamanții și pârâtul, primii renunțând, cu declarație autentificată sub nr.812/15 iulie 2009 al Biroului Notarului Public din Rm.V, la recursul declarat, sens în care urmează ca, în temeiul art.246 Cod procedură civilă, instanța să ia act de renunțarea la judecată.
Pârâtul-reclamant însă a criticat soluția pentru greșita înlăturare a susținerilor sale potrivit cărora diferența de 4.500 euro remisă reclamanților ar fi fost bun propriu. În realitate, ea provine dintr-un fond de investiții, deschis anterior căsătoriei cu cealaltă pârâtă care, de altfel, nu a pretins că banii ar fi bun comun, după cum nimeni în fața primei instanțe nu a făcut o asemenea susținere, singură instanța ajungând la o asemenea concluzie, fără a fi fost investită.
La această soluție s-a ajuns din greșita interpretare a actelor depuse, instanța verificând numai înscrisurile din care rezulta trecerea celor 25.000 euro din fondul de investiții în fondul său personal și apoi trimițându-l reclamanților, or, din același cont, aceeași bancă, a transmis reclamantului toate sumele, mai întâi pe cea de 8.000 euro și apoi pe cea de 21.500 euro.
De altfel, fosta sa soție și-a deschis un cont separat în Italia și niciodată nu a ridicat pretenții asupra acestor bani.
O altă greșeală atrasă de greșita calificare a acestei diferențe, arată recurentul o constituie constatarea complinirii prejudiciului patrimoniului său cu suma de 2.200 euro din obligarea, prin hotărâre judecătorească, a, către cei doi soți. O astfel de reparație a patrimoniului se poate observa numai pentru J din această sumă pe care ar putea-o obține prin executarea silită.
Cu prioritate, Curtea și-a verificat legalitatea investirii.
Asupra acesteia, s-a constata că valoarea contractului atacat de către reclamanți, la data încheierii lui, este una indecisă, întrucât, la notar, în vederea fiscalizării, nu a fost avută în vedere decât partea fixă a prețului, declarată de către părți, respectiv suma de 90.000 lei, în vreme ce, deși legea o cererea, valoarea întreținerii, nu a fost indicată.
Nu s-a mai solicitat, însă, o altă precizare, dată fiind valoarea cererii reconvenționale, care întrece limita impusă de dispozițiile art.2821Cod procedură civilă.
Astfel, această cerere, având caracterul unei veritabile acțiuni de sine stătătoare, legată, însă, de obiectul celei formulate de către reclamanți, fără să fie una accesorie, poate fi, la fel de bine, soluționată distinct, comportă aceleași reguli ale unei acțiuni pornite pe cale principală, ea constituindu-se în ceea ce ICCJ, în elaborarea deciziei nr.32/2008 dată în recursul în interesul legii a avut în vedere ca fiind dreptul subiectiv material ce constituie fundamentul acțiunii, factorul configurator al acesteia, ce impune și toate consecințele ce decurg de aici: calificarea acțiunii, determinarea competenței, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.
Nu se poate considera că, luând în discuție noțiunea de "acțiune", instanța supremă ar fi avut în vedere, în mod mecanicist, acțiunea principală, iar nu și toate celelalte acțiuni reunite în același cadru procesual, cum ar fi, de exemplu, cereri de intervenție în interes propriu, cereri reconvenționale.
Cât privește fondul acestui recurs:
Față de probatoriul cauzei, instanța a dispus suplimentarea probatoriului cu înscrisuri în condițiile art.305 Cod procedură civilă, asupra eventualelor constituiri și mișcări de fonduri proprii ale recurentului, potrivit susținerilor din fond, apel și recurs
În ședința publică de astăzi 21 ianuarie 2010, acesta a depus înscrisuri emise de -Credit Agricole dArda, dovadă potrivit căreia, acesta era unicul titular al contului deschis la data de 1 februarie 1990 și închis la 29 iunie 2009, având caracterul de cont curent și nr.13186.49.
Totodată, a fost prezentat extrasul de cont din data de 30 iunie 2006, privind operațiunile făcute în contul cu acest număr, constatându-se că s-au plătit 8.000 euro către din- județul V la 8 mai 2006 și, către același, cu obiect de plată, restructurare locuință, suma de 21.500 euro (fila 45 dosar recurs).
În aceste condiții, deși în fața primei instanțe, într-adevăr nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte că din contul propriu al pârâtului-reclamant au fost făcute cele două plăți cu un cuantum total de 29.500 euro, potrivit actelor nou depuse, această probă a fost făcută, schimbându-se situația de fapt reținută de către instanțele de fond.
Proveniența sumelor din contul deschis și alimentat înaintea căsătoriei constituie dovadă nou administrată în recurs, potrivit căreia, întreaga sumă virată este bun propriu al recurentului, situație în care, într-adevăr, greșit a fost calificată, parțial, bun comun al celor doi foști soți.
În aceste condiții, nu mai există motive de a înlătura suma de 4.500 euro din totalul remis, aceștia nefiind dobândiți împreună cu fosta soție pentru a se putea considera că au regim de bun comun.
Cea de-a doua critică, însă, se constată ca nefiind fondată.
Astfel, suma de 2.200 euro, constând în prejudiciu pentru neexecutarea lucrărilor pentru care ea s-a plătit, așa cum recunoaște recurentul, poate fi recuperat de la cei care au primit banii în temeiul acestui contract.
Chiar prin motivele de recurs și precizările făcute cu prilejul verificării taxelor de timbru datorate, acesta a arătat, în mod expres, că exisă posibilitatea recuperării, însă numai în cotă de J, a sumei.
Critica urmează a fi admisă numai în parte, respectiv pentru suma pentru care nu există un alt titlu, rămânând a fi obligați reclamanții intimați numai la ceea ce rămâne după scăderea întregii acestei sume, deci la valoarea echivalentă a 2.300 euro.
Pentru a se ajunge la aceasta, iar nu la cea cerută de către recurentul-pârât, trebuie să se observe că, deși suma a făcut obiectul unei judecăți între cei ce au încasat-o, cu titlu de preț al lucrărilor la imobilul, pe atunci, bun al soților, sub condiția rezolutorie a îndeplinirii contractului de întreținere, și recurent, alături de fosta sa soție, pârâta-intimată, în prezenta cauză s-a susținut și s-a dovedit că ea provine în exclusivitate din bunurile proprii ale recurentului pârât, nefiind bun comun, așa încât, dacă pârâta ar înțelege să primească plata sumei, fie și numai în parte, există dreptul recurentului de a-și cere predarea ei în integralitate, de la co-creditoarea din acel proces, prezenta hotărâre fiindu-i pârâtei pe deplin opozabilă.
A proceda așa cum solicită recurentul, în sensul obligării reclamanților la plata, către sine, a Jd in suma obținută în acel litigiu, în considerarea unei eventuale încasări a ei de către fosta sa soție ar constitui o greșită aplicare a legii, solidaritatea creditorilor în titlul obținut de aceștia între terți neavând drept efect automat o partajare în două a sumei respective.
Pe de altă parte, ar însemna a-i obliga pe reclamanții-intimați la plata unei sume în posesia căreia aceștia nu se află și care nu se regăsește într-o creștere proporțională a patrimoniului, rațiunea obligării constructorilor la plată fiind tocmai lipsa lucrărilor sau lipsa calității lor, în edificiul reîntors în patrimoniului lor.
Pe cale de consecință în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, urmează ca, admițând recursul pârâtului, să fie modificată decizia, admis apelul acestuia și schimbată în parte sentința, în sensul obligării reclamanților la plata către el a sumei totale rămase după scăderea din cei 29.500 euro, a celei recuperate în contra constructorilor vinovați de neexecutarea contractului.
Văzând și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâtul, cu domiciliul ales la Cabinet avocat, cu sediul în Rm.V, Calea lui nr.153, -ilipin,.5,.6, județul V, împotriva deciziei civile nr.92/A/9 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea și împotriva sentinței civile nr.5984 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Judecătoria Rm.V, intimați fiind pârâții, și, toți cu domiciliul ales în -,-, județul
Modifică decizia, admite apelul pârâtului și schimbă, în parte, sentința, în sensul că obligă pe reclamanți la plata către acesta a sumei totale de 29.500 euro, în loc de 25.000 euro.
Obligă reclamanții și la plata sumei de 4.397 lei cheltuieli de judecată, în apel și în recurs, către acest recurent.
Ia act de renunțarea reclamanților și, ambii cu domiciliul în -,-, județul V la judecata recursului lor.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2010, la Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
Președinte, Judecător,
- --- - -
Grefier,
Red.-/9.02.2010
GM/10 ex.
OPINIE SEPARATĂ
de noi, judecător -, asupra recursurilor, declarate împotriva deciziei civile nr.92/A/9 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea și împotriva sentinței civile nr.5984 din 31 octombrie 2008, pronunțată de Judecătoria Rm.V, în sensul respingerii ca inadmisibile, pentru cele ce se vor arăta:
de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalității, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătorești nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituție, care instituie dreptul părților interesate de a ataca hotărârile judecătorești numai în condițiile legii. Textul constituțional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar că și exercitarea însăși a acestora trebuie să se realizeze în condițiile legii.
Legalitatea căi de atac implică și consecința că mențiunea greșit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părții o cale de atac pe care legea însăși n-a prevăzut-
Potrivit disp.art.2821alin.1, modificat prin Legea nr.195/2004, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind- litigii al căror obiect are o valoare de până la un miliard lei inclusiv.
Restrângerea exercițiului dreptului la apel se justifică în toate situațiile prevăzute de art.2821Cod proc.civ. prin simplitatea unor cauze, valoarea sau interesul redus al litigiului dedus judecății.
Obiectul litigiului dedus judecății în prezentul dosar îl reprezintă rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, prețul tranzacției fiind evaluat la 90.000.000 lei vechi.
Nu are relevanță valoarea obiectului cererii reconvenționale, deoarece, aceasta fiind o cerere incidentală, este potrivit art.17 cod procedură civilă de competența instanței sesizate cu judecarea cererii principale, cerere care potrivit și. 32/2008 a ICCJ, investește instanța, stabilind calificarea acțiunii, a competenței, alcătuirea completului, determinarea căii de atac. De altfel instanța supremă prin decizia nr.32/2008 pronunță în recursul in interesul legii, nu a avut în vedere cererile incidentale ci numai cererea principală, in ceea ce privește investirea instanței.
Totodată, disp.art.18 proc.civ.stabilesc competența instanței investită potrivit dispozițiilor privitoare la competența după valoare obiectului, de a judeca litigiul chiar dacă ulterior sesizării sale intervin modificări in ceea ce privește valoarea obiectului. Textul are valoare de principiu deoarece confirmă regula potrivit căreia competența, precum și toate celelalte consecințe ce decurg din aceasta, respectiv calificarea acțiunii, alcătuirea completului, determinarea căii de atac, statuate de instanța supremă, se fixează încă din momentul sesizării instanței, cererea de chemare in judecată ca element al acțiunii civile, individualizând instanța.
Toate celelalte cereri formulate ulterior sesizării instanței de judecată și care au legătură cu acțiunea principală, sunt cereri incidentale care vor fi soluționate de instanța investită potrivit art. 17 și 18 din codul d e procedură civilă.
Este adevărat că cererea reconvențională este o veritabilă acțiune, insă atâta timp cat este soluționată impreună cu cererea principală, are caracter incidental, limitele investirii fiind date de cererea principală. Numai în măsura in care cererea reconvențională s-ar soluționa separat in urma disjungerii ea ar fi tratată ca o acțiune de sine stătătoare, și nu ar mai fi incidente disp. art.17 din codul d e procedură civilă, teză ce nu se regăsește in speța de față.
Față de considerentele mai sus expuse precum și de statuările.32/2008 a ICCJ, apreciem că investirea instanței este dată de acțiunea principală, al cărei obiect are o valoare de 90.000.000 lei vechi și nu de cererile incidentale.
În raport de natura cauzei, care este evaluabilă, de valoarea imobilului sub un miliard precum și de dispozițiile art. 2821Cod procedură civilă, hotărârea instanței de fond era supusă numai recursului, competența de soluționare revenind tribunalului conform disp.art.2 pct.3 Cod procedură civilă.
Nu are relevanță calea de atac menționată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor și este potrivit textului mai sus menționat recurs, astfel că, recursul la recurs formulat în cauză, apare ca fiind inadmisibil.
Față de considerentele mai sus expuse, se impunea ca în temeiul art.2821cod procedură civilă, raportat la art.299 și art.312 Cod procedură civilă, să fie respins recursul ca inadmisibil.
Judecător,
-
Președinte:Corina Pincu IfrimJudecători:Corina Pincu Ifrim, Veronica Bădescu, Florinița
