Solicitare plata drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 5000/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 3519/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 5000R
Ședința publică de la 03 Iulie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nițu Petronela Iulia
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta, împotriva sentinței civile nr.1864, din data de 05.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.972/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Justiției și Libertăților, având ca obiect-drepturi bănești plată salariu de merit.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care
Se învederează faptul că la dosar intimatul Ministerul Justiției și Libertăților a depus prin serviciul registratură la data de 01.07.2009 întâmpinare în 2 exemplare.
Curtea constatând cauza în stare de judecată și având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsa părților, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1864, din data de 05.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.972/3/LM/2009, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției și Libertăților.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, repturile salariale sau de altă natură de care beneficiază personalul auxiliar din sistemul autorității judecătorești sunt reglementate de legislația specifică acestor categorii profesionale.
Astfel, art.60 alin.3-5 din Legea nr.567/2004 prevede că: personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază de salarii de bază, spor de vechime, prime și de alte drepturi salariale, în condițiile legii; salarizarea personalului auxiliar de specialitate, a funcționarilor publici și a personalului contractual din cadrul instanțelor judecătorești, parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul Ministerului Justiției, Institutului Național al Magistraturii și Școlii naționale de Grefieri se stabilește prin lege specială; până la intrarea în vigoare a legii speciale de salarizare, rămân aplicabile în Continuare dispozițiile legale referitoare la salarizarea personalului prevăzut la alin.4."
Drepturile salariale ori de altă natură cuvenite personalului auxiliar de specialitate, sunt prevăzute exhaustiv prin nr.OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
În conformitate cu prevederile art.157 alin.2 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative."
De asemenea, dispozițiile art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996 privind contractele colective de muncă, republicată prevăd că: Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale; Contractele colective de muncă ale salariaților instituțiilor bugetare se pot încheia la nivelul unităților, la nivelul administrației sau al serviciilor publice locale, pentru instituțiile din subordinea acestora, și la nivel departamental, pentru instituțiile subordonate.
Cu privire la prevederile contractuale aplicabile speței, s-a reținut că în conformitate cu art.3 alin.2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010: "(2) Contractele colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor publice. Prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare si al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
De fapt, Contractul colectiv de munca unic la nivel național pentru anii 2007- 2010 nu face altceva decât sa preia dispozițiile art.12 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă - legea cadru în materie, reproduse mai sus.
Mai mult, art.9 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național pentru anii 2007-2010 precizează:
"(1). În scopul salarizării si acordării celorlalte drepturi prevăzute in prezentul contract pentru personalul instituțiilor finanțate de la bugetul de stat, sindicatele si ministerele vor purta negocieri cu guvernul pentru stabilirea fondurilor aferente acestei categorii de personal și pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat, precum și în vederea modificării ulterioare a acestuia.
(2). Părțile contractante vor purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative prin care se reglementează astfel de drepturi, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate sau cu identificarea altor resurse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare.
(3). Pe baza fondurilor aprobate in condițiile prevăzute la alin. 1, părțile vor negocia utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor si a celorlalte drepturi de personal la instituțiile publice."
În acest context, instanța de fond a constatat că atât prevederile legale cât și cele contractuale consfințesc principiul prestabilirii drepturilor salariale ale personalului din autoritățile și instituțiile publice prin lege, ceea ce presupune că salarizarea personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, că stabilirea acestor drepturi presupune consultarea anterioară a organizațiilor sindicale reprezentative astfel încât cu ocazia încheierii contractelor colective de muncă nu pot fi negociate clauze contractuale referitoare la drepturile a căror acordare si al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale și că, drepturile negociate în aceste contracte și care nu sunt prevăzute în actele normative speciale de salarizare ale personalului din sectorul bugetar, pot fi acordate acestora numai în urma includerii drepturilor respective in actele normative prin care se reglementează astfel de drepturi, ca urmare a negocierilor.
Prin urmare, contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național nu se aplică cu privire la salarizarea personalului din autoritățile și instituțiile publice, legiuitorul prevăzând o excepție la art.157 alin.2 din Codul muncii și anume ca acesta să fie supus unei reglementări speciale din punct de vedere al drepturilor salariale, care se completează cu dispozițiile din Codul muncii - legea generală și dreptul comun - numai în măsura în care acestea nu contravin dispozițiilor legii speciale de salarizare.
După cum s-a observat, prevederile Contractului colectiv de munca unic la nivel național pentru anii 2007- 2010 nu se aplică salariaților instituțiilor publice decât în cazul în care prin negocieri ulterioare părțile convin includerea acestor drepturi în actele normative care le reglementează salarizarea, în cazul de față modificarea nr.OG8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
În acest context, s-a apreciat că prevederile art.51 alin.1 lit. c din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 întrucât reprezintă o clauză ce instituie drepturi de personal ce trebuie reglementate prin lege, nu se aplica în ceea ce privește salarizarea acelor categorii de salariați ale căror drepturi salariale sunt prestabilite prin lege, respectiv cazul salariaților din instituțiile publice, a căror cuantum al drepturilor salariale și a celorlalte drepturi este stabilit prin dispoziții legale speciale, cum este cazul reclamanților și pentru care nu este posibilă prevederea în bugetele instituțiilor angajatoare a sumelor cu această destinație.
Astfel, reclamanta nu s-a putut prevala de alte prevederi legale și contractuale cu caracter general, atâta timp cât prin legea specială sunt stabilite drepturile salariale în cuantum prestabilit, derogatorii, fiind indiferentă împrejurarea că legea specială prevede posibilitatea de a beneficia și de alte drepturi prevăzute de legislația muncii și de legislația asigurărilor sociale, chiar textul din legea specială făcând referire la drepturi reglementate și deci prevăzute în lege iar în cazul dat chiar legea este aceea care exceptează salariații din instituțiile și autoritățile publice de la beneficiul unor drepturi de personal negociate dar care nu au fost reglementate prin lege.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.2, 7, 8 și 9 pr.civ. recurenta a arătat că
Instanța de fond, în mod greșit a trecut la judecarea cauzei, ținând cont că intimatele, Curtea de APEL BUCUREȘTI, cu sediul în- sector 4, B și Ministerul Justiției cu sediul în-, sector 5 B, au depus întâmpinări ce nu i-au fost comunicate, neacordându-se nici termen pentru a-și pregăti apărarea.
Instanța de fond a reținut că în speță nu se aplică prevederile art.51 Lit.c din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național, instanța de judecată indicând prevederile art.60 alin.3-5 din Legea nr. 567/2004, făcând abstracție de prevederile art. 73 din Legea nr. 567/2004, în care se prevede că, "pe lângă drepturile prevăzute de prezenta lege, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea beneficiază și de alte drepturi prevăzute de legislația muncii și de legislația asigurărilor sociale".
Prin acest text de lege legiuitorul Român a stabilit că pe lângă legea specială, persoanele cărora li se adresează Legea nr. 567/2004, mai beneficiază și de alte drepturi prevăzute de legislația muncii și legislația asigurărilor sociale, în aceste condiții, prevederile art. 51 lit.c din Contractul de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 sunt obligatorie pentru pârâte.
Această obligație este imperativă (conf. art.240 lit.d din Codul muncii și art.3 alin. 1 din unic pentru anul 2007) pentru absolut toate unitățile angajatoare din țară, prin termenul de unitate înțelegându-se potrivit art.2 alin. 2 din unic pe anul 2007 și" instituțiile publice, asociațiile de orice fel și organele de stat.
acestor obligații, toate drepturile acordate prin acest contract colectiv unic sunt garantate " tuturor salariaților încadrați la toți angajatorii din țară "(art.240 alin. 1 lit. c din Codul muncii, si art.3 alin. 1 lit.a din 2007 ), indiferent dacă au raporturi tipice sau atipice de muncă, fără distincție si fără nicio discriminare.
Astfel, art.295 alin.2 din Codul muncii arată că " prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă în " măsura în care reglementările speciale nu sunt complete", conform principiului - unde legea specială nu prevede, se completează cu legea general valabilă.
În această situație se găsește și personalul încadrat în justiție, care deși are o lege de salarizare specială, beneficiază totodată și de drepturile și ajutoarele prevăzute pentru toți ceilalți salariați din țară, fără nicio distincție și fără nicio discriminare.
Însăși prevederile unic la nivel național pentru anul 2007 stipulează în art.2 alin.3 că " la stabilirea drepturilor individuale, angajatorii vor asigura egalitatea de tratament pentru toți salariații, fără discriminări directe sau indirecte. care au ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor decurgând din contractele colective de muncă".
Discriminarea de tratament este sancționată drastic atât pe plan intern cât și internațional, legislația în acest domeniu fiind foarte vastă și foarte explicită.
Astfel, principiul nediscriminării este tratat atât de Constituția României cât și de nr.OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în sensul unui instrument de exercitare a drepturilor, definindu-l în art.1 alin.2 ca un "drept la egalitatea drepturilor", el adăugându-se drepturilor fundamentale care nu numai care trebuiesc respectate cu strictețe, dar și exercitate în condiții de deplină egalitate.Art.2 alin.l din nr.OG 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, definește discriminarea ca fiind " orice deosebire, excludere, restricție sau preferință.care are ca scop sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului.sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".
Cu privire la acest conținut al tratamentului discriminatoriu, astfel cum decurge acesta din reglementările dreptului intern și comunitar, se are în vedere nu numai conduita care urmărește aplicarea unui tratament discriminatoriu ( ca scop ), dar și conduita care urmărește un alt obiectiv, dar are ca efect afectarea egalității de drepturi (în speță acordarea ajutoarelor pentru naștere în cazul tuturor mamelor salariate la nivel național, așa cum s-a prevăzut în unic pentru anul 2007).
Pe plan internațional, garantarea nediscriminării salariaților a fost asigurată în Convenția OIM nr.100/ 1951 asupra egalității de remunerare și în Convenția nr. 111/ 1958 privind discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei, convenții care impun standarde ale protecției persoanei împotriva discriminării sub care statele membre se obligă să nu coboare.
Prin întâmpinarea formulată intimatul Ministerul Justiției și Libertăților, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.3041pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Astfel cum rezultă din dispozițiile art.60 alin.3-5 din Legea nr.567/2004, coroborat cu dispozițiile art.157 alin.2 din Codul muncii și ale art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996, prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010 nu se aplică salariaților instituțiilor publice, decât în cazul în care prin negocieri ulterioare părțile convin includerea acestor drepturi în actele normative carele reglementează salarizarea, în speță OG nr.8/2007, astfel încât reclamanta nu se poate prevala de prevederi legale și contractuale cu caracter general atât timp cât prin legea specială sunt stabilite drepturile salariale în cuantumul precizat.
Nu poate fi reținută nici starea de discriminare invocată de reclamantă, deoarece astfel cum s-a statuat și de către Curtea Constituțională legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă.
Se au în vedere și dispozițiile deciziilor nr.818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a reținut că art.1 din OG nr.137/2000 "nu instituie privilegii sau discriminării între cetățeni, nu încalcă principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor, tratamentul egal impunându-se doar pentru cetățeni aflați în situații identice".
Totodată, "Curtea Constituțională a constatat că unele dispoziții ale OG nr.137/2000 și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative implicabile în cauzele deduse judecății".
În consecință, Curtea Constituțională, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se deprinde înțelesul instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta, împotriva sentinței civile nr.1864, din data de 05.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.972/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații Tribunalul București, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Justiției și Libertăților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 03.07.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
17.08.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Nițu Petronela IuliaJudecători:Nițu Petronela Iulia, Scrob Bianca Antoaneta
