Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 1050/2009. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția civilă mixtă - |
completul -II/ Dosar nr- |
DECIZIA CIVILĂ NR. 1050/2009-
Ședința publică din data de 3 iunie 2009
PREȘEDINTE: Doina Măduța | - - | - JUDECĂTOR 2: Dana Cigan |
- - | - JUDECĂTOR 3: Felicia Toader | |
- - | - judecător | |
- - | - grefier |
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, sector 5,-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, - toți cu domiciliul procedural ales în S M,-, județul S M, în contradictoriu cu intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O, Parcul, nr.10, județul B, TRIBUNALUL SATU MARE, cu sediul în S M,-, județul S M, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, sector 5,- și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr.1-3, împotriva sentinței civile nr. 740/D din 17 aprilie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE în dosar nr-, având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică de azi nu se prezintă nimeni, părțile fiind lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței faptul că prezentul recurs este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și al timbrului judiciar, având în vedere natura cauzei dedusă judecății, după care:
Având în vedere faptul că partea recurentă a solicitat soluționarea litigiului de față și în lipsa părților, în conformitate cu prevederile art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă, nefiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în starea de judecată și trece la soluționarea prezentului recurs.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursului civil de față, instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 740/D din 17 aprilie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE în dosar nr-, s- admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de MINISTERUL JUSTIȚIEI.
Au fost respinse pretențiile reclamanților pentru perioada iulie 2004-10.01.2005.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL SATU MARE, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Pârâții au fost obligați să calculeze și să plătească reclamanților, drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu data de 10.01.2005 și până la pronunțare.
Sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților urmând a fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe salariale și până la data executării efective a prezentei hotărâri.
Pârâtul TRIBUNALUL SATU MAREa fost obligat să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
De asemenea, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost soluționată în ședința publică din 28.02.2008 în sensul admiterii, urmând ca acest organism să fie citat în continuare în virtutea disp.art.27 al.3 din Ordonanța 137/2000, fără a dobândi calitate de parte.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la pretențiile formulate pentru perioada iulie - decembrie 2004, tribunalul a admis-o întrucât pentru această perioadă cererea a fost formulată cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut prin dispozițiile art.1 alin.1 și art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă și, totodată, a respins pretențiile reclamanților pentru această perioadă.
Referitor la calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a reținut, că potrivit Legii nr.500/2002 și G nr.208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, tribunalul cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat a fost analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Conform art.78 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea, personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea, este obligat să păstreze secretul profesional, confidențialitatea în legătură cu faptele și informațiile despre care ia cunoștință în exercitarea funcției, cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.
Încălcarea interdicției constituie abatere disciplinară, conform art.84 lit. e din Legea nr.567/2004.
În speță, s-a apreciat că este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit. c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.
Reclamanții nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, reclamanții se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamanților, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
S-a reținut deci că reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (personal auxiliar de specialitate) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții s-a apreciat că sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-33, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționare tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților ale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD (filele 90-102) instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța găsit-o admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor tribunalul a găsit-o întemeiată, procedând la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr.208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamanți.
Cu privire la obligarea Tribunalului Satu Mare la efectuarea mențiunilor referitoare la spor în carnetul de muncă al reclamanților:
Cererea, de asemenea, s-a apreciat că este fondată, având în vedere faptul că reclamanții lucrează ca personal auxiliar la TRIBUNALUL SATU MARE, iar în conformitate cu dispozițiile art.4 din Decretului nr.92/1976, carnetul de muncă se păstrează și se completează de către unitatea la care titularul este încadrat în muncă.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit. e, pct. i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților, fiind admisă acțiunii, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței recurate, și în consecință să se respingă acțiunea reclamanților.
În dezvoltarea motivelor de recurs arată recurenta că, instanța de fond a admis acțiunea în baza unor texte care se aplică altor categorii de personal din sectorul bugetar, neexistând nici un temei legal pentru acordarea sporului de confidențialitate în favoarea judecătorilor spor care este prevăzut doar pentru alte categorii de salariați.
Susține recurenta că procedând în această manieră instanța a depășit limitele puterii judecătorești, acordându-și puteri de legiferare.
De asemenea, în privința discriminării se arată că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare.
Mai arată în continuare faptul că hotărârea este criticabilă și pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă față de împrejurarea că instanța nu a analizat și constatat lipsa de calitate a Ministerului Justiției.
În acest sens arată că cererea reclamanților are ca obiect o obligație de a da, respectiv de obligare a pârâților la repararea pagubelor cauzate prin discriminare, iar acest pârât nu are nici o atribuție în acest sens.
Subliniază totodată că art. 1 din nr.HG 83/2005 dispune că Ministerul Justiției asigură elaborarea coordonarea și aplicarea strategiei și a programului de guvernare în vederea bunei funcționări a justiției ca serviciu public și veghează la stricta aplicare a legii.
Cât privește fondul raportului juridic litigios se arată că în cazul neacordării sporului de confidențialitate nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor nr.OG 137/2000, și a dispozițiilor Constituției, pentru că nu ne aflăm în prezența sporului de confidențialitate ca drept recunoscut și protejat de lege pentru personalul auxiliar de specialitate, nefiind reglementat de nici un act normativ în vigoare.
Intimații nu au formulat întâmpinare și nici nu și-au precizat poziția procesuală în cauză.
Analizând recursul formulat prin prisma criticilor invocate instanța constată următoarele:
În cauza dedusă judecății tema pretențiilor și probațiunii o formează obligarea pârâților la plata către reclamanți a drepturilor reprezentând sporul de confidențialitate de 15 % din indemnizația de încadrare brută lunară începând cu luna iulie 2004 și până la pronunțare actualizate cu indicele de inflație și să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților.
Criticile recurentei axate pe netemeinica pretențiilor reclamanților nu pot fi primite în condițiile în care aspectele legate de îndreptățirea acestora la sporul de confidențialitate de 15% au fost tranșate prin decizia nr. 46/15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, care urmare a soluționării recursului în interesul legii în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin 1 lit. d din Legea nr. 303 /2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, raportat la art. 16 alin 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin 1 din Legea nr. nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 % calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază lunar.
Ori cum deciziile pronunțate în soluționarea recurilor în interesul legii sânt obligatorii pentru instanțe, nu se mai poate pune în discuție îndreptățirea ori neîndreptățirea acestei categorii de personal la un astfel de spor.
În ceea ce privește susținerea recurentului cum că nu ar avea calitate procesuală în cauză, este de precizat că legitimitatea sa procesuală se justifică prin aceia că obiectul acțiunii vizează drepturi salariale rezultate din raporturile de muncă existente între reclamanți și acest pârât.
Față de aceste considerente criticile recurentului fiind nefondate în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, se va respinge recursul ca nefondat menținând ca legală și temeinică hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil declarat de recurentul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, sector 5,-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, - toți cu domiciliul procedural ales în S M,-, județul S M, în contradictoriu cu intimații pârâți CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O, Parcul, nr.10, județul B, TRIBUNALUL SATU MARE, cu sediul în S M,-, județul S M, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, sector 5,- și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr.1-3, împotriva sentinței civile nr. 740/D din 17 aprilie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL SATU MARE, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 3 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
pentru judecător aflat în
concediu de odihnă
semnează președintele instanței
judecător G
- judecători fond -
- redactat decizie - judecător -22.06.2009
- dactilografiat grefier -22.06.2009-2 ex.
Președinte:Doina MăduțaJudecători:Doina Măduța, Dana Cigan, Felicia Toader
