Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 1434/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1434
Ședința publică din data de 20 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Dumitru Popescu
JUDECĂTOR 2: Aurelia Schnepf
JUDECĂTOR 3: Raluca Panaitescu
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâții Ministerul Justiției B și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva Sentinței Civile nr. 576 pronunțată la data de 29.05.2009 de către Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, G, și pârâții Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul C-S, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, văzând că prin cererile de recurs ale pârâților s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de la dezbateri, constată procesul în stare de judecată și reține dosarul spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând, constată următoarele:
Prin Sentința Civilă nr. 576 pronunțată la data de 29.05.2009 de către Tribunalul C-S în dosarul nr-, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, împotriva pârâților Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul C-S și Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și în consecință pârâții angajatori au fost obligați în solidar, să plătească fiecărui reclamant drepturile salariale cuvenite cu titlu de spor de periculozitate în procent de 15%, calculat la salariul de încadrare brut lunar, începând cu luna noiembrie 2000 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, în funcție de perioada lucrată de fiecare reclamant în parte, precum și pentru viitor, cu actualizarea sumelor datorate în funcție de indicele de inflație, calculat de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Prin aceeași hotărâre judecătorească, pârâtul Tribunalul C-S a fost obligat să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare, în sensul evidențierii sporului menționat, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor de încasat cu acest titlu.
A fost respins petitul formulat de reclamanți, privind calcularea și plata de dobândă legală la sumele datorate dar și cel cu privire la acordarea anuală a câte 3 zile în plus la concediul de odihnă.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții, și, judecată in același dosar.
Pentru a pronunța această sentință, judecătorii fondului au depășit excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și pe cea a prescripției extinctive a dreptului la acțiune în sens material, cu motivarea că în raport de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 ministerul în discuție are funcții în elaborarea proiectului bugetului de stat, de care răspunde.
Cât privește prescripția dreptului la acțiune, invocată de pârâții Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul respins-o, ca neîntemeiată, reținând că reclamanții au invocat în motivarea acțiunii lor Contractul colectiv de muncă la nivel național pentru anii 2000 și în continuare, dreptul pretins nu a fost niciodată plătit reclamanților, ca urmare a neincluderii sumelor necesare în bugetul de stat iar pârâtele sunt acelea care, în aceste condiții, au încălcat obligația lor pozitivă de a acționa cu bună-credință în vederea executării Contractului colectiv de muncă, obligație prevăzută și în art. 40 lit. c al Codului Muncii.
S-a mai adăugat că, atât caracterul de "bun" al dreptului pretins - în sensul - Q cât și omisiunea îndeplinirii obligației pozitive a Statului Român pentru a-și achita obligațiile ce decurg din Contractul colectiv de muncă exclud aplicarea prescripției extinctive, ca sancțiune pentru pretinsa lipsă de diligentă a reclamanților de a formula acțiune în justiție pentru a obține protecția drepturilor lor.
În justificarea soluției asupra excepției prescripției, s-a mai reținut că reclamanții au formulat acțiunea în justiție numai după ce alte instanțe judecătorești din România (respectiv Tribunalul Alba sau Curtea de Apel Alba -I), s-au pronunțat în sensul admiterii unor acțiuni având același obiect, context în care incertitudinea, iar nu pasivitatea culpabilă este aceea care a determinat reclamanții să formuleze cereri de chemare în judecată pentru a-și solicita drepturile izvorând din Contractul colectiv de muncă pentru anii 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005.
În privința fondului acțiunii primilor reclamanți, Tribunalul retine că aceștia au calitatea profesională de magistrați, personal auxiliar de specialitate și personal conex, la nivelul Judecătoriei Moldova Nouă și, în calitatea profesională avută, îndeplinesc o activitate de risc social, care este recunoscută de legiuitor inițial prin dispozițiile art. l din Legea nr. 50/1996, reluată ulterior prin dispozițiile art. 59 din Legea nr. 567/2004 și respectiv art. 2 din OUG nr. 27/2006.
Totodată, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. l) din OG nr. 8/2007 și art. 7 alin. l) din OUG nr. 27/2006, se prevede că, pentru condiții deosebite de muncă, grele vătămătoare, periculoase, magistraților, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor, li se acordă un spor de 15% din salariul de încadrare brut lunar, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții.
La alin. 2) al art. 22 din OG nr. 8/2007 se prevede că aprobarea condițiilor de acordare a sporului pentru personalul auxiliar se face prin ordin al Ministrului Justiției, al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sau, după caz, al Procurorului al Direcția Națională Anticorupție, în funcție de condițiile grele, vătămătoare sau periculoase stabilite potrivit legii.
La alin. 2) al art. 7 din OUG nr. 27/2006 se prevede că aprobarea condițiilor de acordare a sporului pentru magistrați, se face de către ordonatorul principal de credite sau după caz, procurorul șef al Direcția Națională Anticorupție, în funcție de condițiile grele, vătămătoare sau periculoase stabilite potrivit legii.
În acest sens, deși personalul din justiție își desfășoară activitatea în prezența a două categorii deosebite, respectiv vătămătoare și periculoase, nu i-a fost recunoscut de către ordonatorul principal de credite decât sporul pentru condiții vătămătoare, pe baza expertizelor de nocivitate.
Dreptul la spor de periculozitate este distinct prevăzut și la art. 41 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă unic nr. 2895/2006, la nivel național pentru anii 2007-2010, așa cum este stipulat și prin contractele colective de muncă anterioare ( nr. 53518/2000; nr. 54171/2001; nr. 1285/2002; nr. l 116/2003; nr. 2001/2005). Prin acest contract se face distincție clară între drepturile cuvenite pentru sporul de periculozitate (art. 40 alin. 3 lit. a) și cel de nocivitate (art. 40 alin. 3 lit. b).
prevederile art. 9 alin. 1 și 2 din amintit, Tribunalul a conchis că personalul din justiție, și implicit și reclamanții, se regăsesc în prezența a două categorii deosebite, respectiv vătămătoare și periculoase, iar ordonatorul de credite le-a recunoscut, pe baza expertizelor de nocivitate, numai sporul de condiții vătămătoare.
Un asemenea spor este recunoscut în procentul amintit tuturor celor care lucrează în astfel de condiții în sectorul bugetar, fără deosebire, conform prevederilor art. l teza finală și art. 8 alin. l lit. ) taxa I din nr.HG 281/1993.
În fine, conform Deciziei nr. 2000/CE/78, relativă la crearea Codului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă, se sancționează atitudinea omisivă în recunoașterea și valorificarea echitabilă prin plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite, în acest context fiind și prevederile art. 7, art. 23 din Carta Universală a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la muncă în condiții echitabile și satisfăcătoare, art. l4 din Carta europeană privind garantarea drepturilor omului, respectiv Protocolul nr. 12 la această convenție, art. 4 și următoarele din Carta socială europeană revizuită, dar și art. 5-8, art. 39 alin. l lit. a, art. 40 alin. l lit. c și j, art. 154 alin. 3, art. 155, art. 165 din Legea nr. 53/2003, art. 20, art. 16 alin. 2, art. 53 și 42 din Constituția României, care garantează dreptul la un salariu drept, care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă.
Tribunalul că mai reținut că petitul privind acordarea unui număr de zile de concediu de odihnă suplimentare - pentru viitor și ca o compensare în bani pentru trecut, datorită condițiilor grele de muncă, nu este admisibil.
Concediul de odihnă cuvenit personalului instanțelor este reglementat prin legi speciale și derogatorii de la dreptul comun. Nu este un atribut al instanțelor judecătorești să creeze lege, ceea ce s-ar realiza dacă Tribunalul ar statua asupra acestui petit.
Referitor la acțiunea formulată de reclamanții, și, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată, deoarece profesiile acestora de fochist și muncitor -, și - nu se încadrează în categoriile de personal auxiliar de specialitate al instanțelor sau de personal conex, pentru a beneficia de acest spor, iar profesia de șofer a reclamantului nu implică, prin natura sa, acordarea sporului de periculozitate.
Împotriva sentinței susmenționate a declarat recurs în termenul legal pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților, recurs înregistrat pe rolul Curții de APEL TIMIȘOARA la data de 1.09.2009, solicitând modificarea parțială a sentinței supusă reformării, în sensul respingerii acțiunii reclamanților
Sintetizând motivele de recurs ale Ministerului Justiției, Curtea constată că acestea s-au întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 4 și pct. 9 Cod procedură civilă și au vizat în primul rând depășirea limitelor puterii judecătorești de către instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi salariale ce nu sunt prevăzute de actul normativ incident in materia salarizării, respectiv OUG nr. 27/2006 și-ar fi arogat atribuții de putere legiuitoare. S-a invocat în recurs și Decizia nr. 838/2009 care tranșează conflictul de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească,reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul și Guvernul României.
Pârâtul Ministerul Justiției a reiterat din nou excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada noiembrie 2000 - 10.12.2005, iar pe fondul cauzei a arătat că actele normative privind salarizarea magistraților și personalului auxiliar, stabilesc că aceștia beneficiază deja de un spor de 15% din salariul de bază pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase.
Hotărârea menționată a fost atacată cu recurs și de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru justificarea motivelor de recurs care, în opinia recurentului, ar determina incidența în speță a prevederilor art. 304 pct. 9 și 304 ind.1 Cod procedură civilă, autorul căii de atac a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, cu motivarea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se poate confunda cu statul sau cu bugetul de stat, rolul său fiind acela de a răspunde de elaborarea proiectului legii bugetului. Recurentul este ordonator principal de credite la fel ca și Ministerul Justiției. Cele două ministere de resort sunt ordonatori principali de credite pentru personalul acestor instituții, iar potrivit art. 29 alin. 3 din Legea nr. 72/1996 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Reclamanții intimați nu s-au prezentat in instanță și nu au depus întâmpinare, cu toate că au fost citați cu această mențiune în cursul procesului.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, Curtea constată întemeiate recursurile pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii cu art. 3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
Nu poate fi reținută motivarea primei instanțe cu privire la aplicabilitatea art. 1 din Primul Protocol al CEDO, întrucât stabilirea termenelor de prescripție pentru exercitarea dreptului material la acțiune nu este de natură a lipsi pe cetățeni de bunurile lor, ci este menită a pune capăt insecurității raporturilor juridice. A admite o altă interpretare ar presupune că toate drepturile de creanță, considerate a fi un "bun" în interpretarea autonomă a art. 1 din Primul Protocol al CEDO, vor putea fi solicitate oricând, indiferent cine este titularul lor și indiferent de persoana căruia i se opun, fără a putea fi opusă prescripția dreptului material la acțiune, și punând astfel în pericol securitatea raporturilor juridice, ducând în final la încălcarea art. 6 din CEDO.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamanți existența unor altor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamanții nu au solicitat, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu au învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care i-au împiedicat să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 5.11.2008, sancțiunea prescrierii dreptului reclamanților de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată, pentru perioada noiembrie 2000 - 10.12.2005.
În ceea ce privește fondul drepturilor bănești solicitate prin acțiunea reclamanților-magistrați și personal auxiliar, Curtea observă că aceștia au fost salariați pe perioada 12.05.2005 și până în prezent conform OUG nr. 177/2002, OUG nr. 27/2006 și OG nr. 8/2007.
Conform art. 30 din OUG nr. 177/2002, art. 22 din OG nr. 8/2007 și art. 7 din OUG nr. 27/2006, magistrații și personalul auxiliar de la instanțele judecătorești și parchete, beneficiază pentru condiții deosebite de muncă, grele, vătămătoare sau periculoase, de un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară.
Din analiza logică și gramaticală a textelor legale menționate, rezultă că acest spor nu se acordă separat, respectiv câte 15% pentru fiecare condițiile de muncă enumerate de legiuitor (grele, vătămătoare,periculoase), ci, dimpotrivă, o singură dată, prin îndeplinirea cel puțin a uneia dintre aceste condiții.
Ori, acesta fiind sensul evident al normelor legale menționate, Curtea mai observă că, în situația în care salarizarea reclamanților este reglementată prin legi proprii de salarizare, nu se pot aplica clauzele contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010, avându-se în vedere dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996, respectiv faptul că prin contractele colective de muncă nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum este stabilită de lege.
Concluzionând asupra celor mai sus expuse, instanța de recurs apreciază că judecătorii fondului au făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu art. 3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin. 1 raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dar și a normelor art. 30 din OUG nr. 177/2002, art. 22 din OG nr. 8/2007 și art. 7 din OUG nr. 27/2006, împrejurare de natură a atrage incidența motivului de recurs la care se referă art. 304 pct.9 Cod procedură civilă. De aceea, în baza art. 301 ind.1 și 312 alin.1 Cod procedură civilă, va admite recursurile pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, va modifica parțial sentința recurată în sensul că va respinge acțiunea formulată de reclamanții, menținând restul dispozițiilor hotărârii judecătorești în discuție.
Se va lua act prin dispozitivul prezentei că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției B și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S împotriva Sentinței Civile nr. 576/29.05.2009 pronunțată de către Tribunalul C-S în Dosarul nr-.
Modifică parțial sentința recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții, G, și.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Grefier,
Red. P:/29.10.2009
Tehnored.:/29.10.2009
2 ex.
Prim inst.: Trib. C- -,
Președinte:Dumitru PopescuJudecători:Dumitru Popescu, Aurelia Schnepf, Raluca Panaitescu
