Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 56/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția Conflicte de Muncă
și Asigurări Sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 56
Ședința publică din 20 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Raluca Panaitescu
JUDECĂTOR 2: Mihail Decean
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâții Consiliul Local al orașului și Orașul, împotriva sentinței civile nr. 3149/PI din 02.10.2008 a Tribunalului Timiș, dată în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamantul Sindicatul Independent al Învățământului Preuniversitar
La apelul nominal se prezintă pentru pârâții Consiliul Local al orașului și Orașul, consilier juridic, care depune la dosar delegație nr. 11236/19.01.2009, lipsind reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, nemaifiind alte cereri, se trece la judecarea în fond a recursului.
Reprezentanta pârâților solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca inadmisibilă, precum și admiterea excepției lipsei calității lipsei calității procesuale pasive a instituțiilor pârâte, pentru motivele arătate în scris, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
În deliberare, constată că prin sentința civilă nr. 3149/PI din 2.10.2008 a Tribunalului Timiș, a fost admisă acțiunea intentată de Sindicatul Învățământului Preuniversitar T (Sindicatul, în continuare) în numele membrilor săi de sindicat, indicați în anexa la acțiune, astfel pârâții Școala cu clasele I-VIII, Consiliul Local al orașului și Orașul au fost obligați la plata către membrii Sindicatului a unui salariul minim brut lunar, stabilit conform art. 40 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 ( 2007-2010, în continuare), cât și la recalcularea salariului, respectiv la plata retroactivă a diferențelor salariale, începând cu data de 01.01.2007 și până la pronunțarea sentinței, actualizat conform ratei inflației la data plății.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a avut în vedere legea părților, respectiv art. 40 (1) și (4) ale 2007-2010, în lipsa unei reglementări normative a legiuitorului, privind stabilirea salariului minim brut al cadrelor didactice din învățământul preuniversitar, aflate pe posturi didactice pentru care ocuparea lor se face numai de persoanele care au studii superioare, în categoria cărora intră și membrii de sindicat reclamanți în cauză;
de asemenea, dispozițiile art. 283 alin. 1 lit. c, art. 241 alin. 1 lit. d, art. 243, art. 247 din Codul muncii, coroborate cu dispozițiile art. 28 din Legea nr. 54/2003 și art. 67 din Legea nr. 169/1999.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Orașul și Consiliul Local al orașului, în motivarea căruia se susține că nu au calitate procesuală pasivă, iar referitor la fondul cauzei arată că sentința a fost dată cu aplicare greșită a legii, deoarece "Contractele colective se pot încheia și cu salariații instituțiilor publice. Prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale."
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de recurenți nu poate fi primită ca motiv de recurs, calitatea procesuală pasivă a acestora fiind evidentă, câtă vreme pârâții recurenți nu contestă obligațiile legale pe care le au la stabilirea bugetelor unităților școlare din învățământul preuniversitar, din circumscripția lor locală, impunându-se și față de aceștia opozabilitatea unei hotărâri judecătorești, precum este și sentința recurată în cauză.
Sub aspectul fondului cauzei, obligarea pârâților la plata drepturilor salariale la care se referă hotărârea primei instanțe, recursul este fondat numai în măsura în care între membrii Sindicatului există cadre didactice încadrate pe posturi didactice pentru care nu este prevăzută legal obligativitatea de a avea studii superioare, potrivit considerentelor care vor fi mai jos arătate.
Față de limitele casării cu trimitere spre rejudecare, circumscrise de art. 81 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, cât și potrivit dispozițiilor art. 304/1 din Codul d e procedură civilă, instanța de recurs va analiza toate argumentele Sindicatului din cererea de chemare în judecată, pentru asigurarea unui echilibru între exercițiul dreptului la un proces echitabil și acela la un recurs efectiv.
Așadar, privind fondul cauzei, înainte de analiza propriu-zisă a temeiurilor de drept ale acțiunii, trebuie amintit mai întâi atât contextul în care Sindicatul a promovat acțiuni multiple în justiție, cât și realitatea că nu există o practică unitară în această materie, nici în țară și nici la nivelul aceleiași secții a Curții de Apel Timișoara.
Cât privește contextul în care s-au promovat asemenea acțiuni, este de amintit faptul că urmare a acțiunilor sindicale și după parcurgerea procedurii de negociere s-a ajuns, în final, la compromisul constând în încheierea Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe Anii 2007-2010 ( 2007-2010), aplicabil și în speța de față.
la negocieri și parte contractantă, potrivit art. 9 din 2007-2010, Ministerul Educației Naționale s-a obligat, pentru a face posibilă executarea clauzelor referitoare la majorările salariale, să obțină suplimentarea bugetului alocat lui și să cuprindă aceste drepturi în legea bugetului de stat.
Trebuie amintit și faptul că pe perioada de valabilitate a unui contract colectiv de muncă salariații nu pot declanșa conflicte de interese, așa cum prevede Legea nr. 168/1999.
În ce privește temeinicia acțiunii reclamantului, analiza efectivă a acesteia presupune, pentru claritatea și calitatea motivării, redarea dispozițiilor legale invocate de acesta și a celor incidente în speță, după cum urmează:
art. 41 alin. (5) din Constituția României revizuită prevede că "Dreptul la negocieri
colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate";
art. 236 alin. (4) din Codul muncii prevede că "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților";
art. 243 din Codul muncii prevede că: (1)"Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți"; (2) "Neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.";
art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, republicată, prevede: "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.";
art. 12 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, prevede: "Contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.";
art. 48 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, modificată și republicată, prevede:
"(1) Salarizarea personalului didactic și didactic auxiliar se face cu respectarea principiului potrivit căruia învățământul constituie o prioritate națională, ținând seama de responsabilitatea și complexitatea muncii, de pregătirea și experiența profesională, de rolul și importanța activității prestate. Salariul personalului didactic se compune din salariul de bază, stabilit conform legii, și o parte variabilă, constând în adaosuri, sporuri și alte drepturi salariale suplimentare.
(2) Drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi și facilități ale personalului didactic auxiliar și nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime și maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori și organizațiile sindicale reprezentative din învățământ, potrivit legii.
(3) de bază pentru personalul didactic și didactic auxiliar se stabilesc pe baza următoarelor elemente:
a) valoarea coeficientului de multiplicare 1,000;
b) coeficienții de multiplicare prevăzuți înanexele nr. 1și2care fac parte integrantă din prezenta lege.
(4) Valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 se stabilește anual prin hotărâre a Guvernului, după aprobarea legii bugetului de stat, în limita fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru cheltuielile cu salariile, în vederea realizării obiectivelor, programelor și proiectelor stabilite.
(5) de conducere specifice din activitatea de învățământ sunt prevăzute în anexa nr. 3*) care face parte integrantă din prezenta lege.";
Trebuie avute în vedere și prevederile Directivei 2000/CE/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, prevederi pe care judecătorul na țional este ținut să le respecte și să le aplice, pentru a da eficiență juridică drepturilor astfel consacrate;
în acest sens, este de menționat că principiul egalității salariilor, prevăzut de art. 119 al Directivei a făcut obiectul unei jurisprudențe bogate a Curții de Justiție a Comunităților Europene, care a decis că acesta are aplicabilitate directă și vizează inclusiv convențiile private, colective sau individuale.
Carta social europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, fost ratificată de România prin Legea nr. 74/1999,
a intrat în vigoare la 1 iunie 1999 și conține un număr de 19 drepturi fundamentale în domeniul muncii, angajării, relațiilor sociale și securității sociale, pe care părțile contractante se obligă să le garanteze.
Art. 4 din Cartă relativ la o salarizare echitabilă statuează că salarizarea echitabilă semnifică, între altele, o salarizare suficientă (paragraful 1), care trebuie să țină seama de evoluția economico-socială a angajatului și a familiei sale și de necesitățile de ordin economic, social și cultural ale acestora, în funcție de gradul de dezvoltare societății în care trăiesc, pentru a se asigura acestora un "nivel de viață decent";
de asemenea, art. 6 din Cartă, reglementează dreptul de negociere colectivă, ca drept esențial.
Aceste dispoziții consacră mai întâi caracterul și forța juridică similară unei legi pentru contractul colectiv de muncă, cu efecte după cum urmează:
neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă generează un conflict de drepturi și atrage răspunderea părților care se fac vinovate de neexecutare;
contractele colective de muncă sunt obligatorii nu numai față de cele părțile contractante, ci și pentru celelalte subiecte de drept asupra cărora se răsfrâng efectele lor, cât și pentru autoritățile publice, inclusiv instanțele judecătorești în soluționarea conflictelor de muncă.
Drept consecință, forța contractelor collective de muncă nu poate fi înfrântă, decât în condițiile speciale și excepționale prevăzute de lege, situații care nu s-au invocat în cauză.
În cazul existenței unor clauze ce încalcă normele imperative ale legii, instituțiile ce au în competență înregistrarea contractelor colective de muncă au obligația să sesizeze acest fapt părților contractante, iar în speță nu s-a invocat o astfel de situație.
Pe de altă parte, pentru rezolvarea problemelor ce se pot ridica cu prilejul concretizării clauzelor cuprinse în contractele colective de muncă sau pentru interpretarea corectă a acestora, se prevede instituirea unei comisii paritare cu atribuții în acest sens, situație, de asemenea, neinvocată în speță.
Nerespectarea de către angajator a contractului colectiv de muncă, cu consecința prejudicierii angajatului, atrage răspunderea patrimonială a angajatorului în condițiile art. 269 din Codul muncii.
Așadar, în speță, contractul colectiv de muncă se impune cu forța legii, astfel că drepturile conferite membrilor de sindicat reprezentați de reclamant trebuie recunoscute, neputându-li-se opune legal, logic, onest și rezonabil nici o scuză pentru a nu fi acordate.
Invocarea lipsei fondurilor bănești nu reprezintă o scuză nici cel puțin rezonabilă pentru a se refuza admiterea acestor pretenții.
Mai este de observat și de arătat o împrejurare esențială în cauză, aceea că în conținutul Legii nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic sau în alt act normativ în vigoare, nu există nici un articol în care să se arate cuantumul salariului minim de bază brut lunar garantat în plată la nivelul ramurii de învățământ preuniversitar, în perioada de timp la care se referă acțiunea civilă în speță, ceea ce, potrivit unei simple logici juridice, lasă loc deschis aplicării în cauză a dispozițiilor legii părților - pe anii 2007-2010.
Prin art. 40 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național nr. 2895/21 din data de 29.12.2006 publicat în Monitorul Oficial partea a V - a nr. 5 din data de 29.01.2007, s-a stabilit că salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie este de 440 lei începând cu data de 01.01.2007, iar pentru personalul încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este cea de a avea studii superioare, salariul de bază minim brut negociat este de 880 lei începând cu aceeași data. Această creștere salarială, obținută în urma negocierilor, s-a convenit deliberat în formula "coeficient de ierahizare", iar nu în formula "coeficient de multiplicare", utilizată în Legea nr. 128/1997 și aceasta pentru a nu fi prohibită o asemenea clauză. S-a avut în vedere la negocieri, între altele, desigur și situația concretă de a nu li se stabili, în același cuantum, salarii de bază brute lunare cadrelor didactice cu studii superioare, celor fără studii superioare și muncito-rilor necalificați din aceleași unităti de învațământ.
Termenul coeficient de ierarhizare este definit ca fiind o unitate de calcul a salariilor de bază pentru personalul din sectorul bugetar, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile unde se încheie contracte colective de muncă, în vederea asigurării unor remunerații corespunzătoare pentru munca depusă de diferitele categorii de salariați (spre exemplu, pentru a se diferenția salariile în raport cu nivelul studiilor necesare încadrării în fiecare funcție - cum este cazul în speță ), reglementat prin cauzele contractelor colective de muncă. de multiplicare, utilizat de Legea nr. 128/1997 ca un element de stabilire a salariului personalului didactic are alt înțeles, cei doi termeni, neputând fi confundați.
Sunt semnificative în acest sens dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 128/1997, potrivit cărora "repturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi și facilități ale personalului didactic auxiliar și nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime și maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori și organizațiile sindicale reprezentative din învățământ, potrivit legii."
Așadar, procedând nu numai la interpretarea sistematică, ci și literală a dispozițiilor legale invocate de Sindicat în motivarea acțiunii sale, se ajunge firesc la concluzia că este întemeiată acțiunea acestuia.
Ca urmare, în speță nu devin aplicabile dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996, atâta timp cât legiuitorul nu a stabilit un nivel minim concret al salariului personalului didactic din învătămantul preuniversitar, care ocupă funcții pentru care condiția de pregătire este de a avea studii superioare. Aceasta pentru că nu se poate aplica o dispoziție legală ipotetică dintr-un act normativ (normă de trimitere la un alt act normativ, dar inexistent), unor situații concrete, devenind aplicabile în astfel de situații, precum și în speță, dispozițiile legii părților, urmând o simplă logică juridică, așa cum s-a arătat și mai sus, adică dispozițiile CCMUNN pe anii 2007-2010, invocate ca temei de drept în acțiunea introductivă de instanță, însă numai cu privire la cadrele didactice încadrate pe posturi pentru care pregătirea profesională necesară este aceea de a avea studii superioare.
Potrivit și cu dispozițiile art. 304 punct 9, art. 312 alineatele 1, 2 și 3, respectiv art. 256 și art. 258 din Codul d e procedură civilă, cu majoritatea a două voturi din trei a membrilor completului de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul pârâților Consiliul Local al orașului și Orașul, împotriva sentinței civile nr. 3149/PI din 02.10.2008 a Tribunalului Timiș, dată în dosar nr-, pe care o modifică parțial, în sensul că acțiunea reclamantului intimat se admite numai cu privire la membrii de sindicat care ocupă funcții didactice pentru care se cer studii superioare.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 ianuarie 2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOARE,
- - - -
GREFIERĂ,
- -
Notă: Cu opinia separată a doamnei judecătoare, în sensul admiterii recursului și modificării în tot a sentinței, cu efectul respingerii acțiunii reclamantului, ca nefondată.
Red. / 04.03.2009
Tehnored. /04.03.2009/2 ex
Prima instanță: și - Tribunalul Timiș
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
La pronunțarea soluției in prezentul recurs am avut o opinie separată celei majoritare,în sensul admiterii recursului declarat de pârâții Primarul Orașului și Consiliul Local al Orașului, modificării in totalitate a sentinței supusă reformării,in sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamanților, cu următoarele argumente.
Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, "contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prinaceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale".
În mod similar, art. 3 alin. 2 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei sub nr. 28895/29.12.2006, de care se prevalează reclamanții, prevede că, "contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor publice. Prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale".
Or, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că reclamanții sunt angajați ai unității școlare pârâte - Școala cu clasele I-IV -, unitate de învățământ preuniversitar de stat, bugetară, de vreme ce, potrivit art. 16, coroborat cu art. 1 alin.1 din HG nr. 2192/2004, "finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii".
Astfel fiind, se poate constata că dispozițiile din art. 40 al Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010 nu se aplică reclamanților, de vreme ce salarizarea acestora este reglementată prin dispozițiile legale la care face referire pârâtul (personalul contractual didactic și didactic auxiliar din unitățile bugetare de învățământ este salariat potrivit Legii nr. 128/1997 și OG nr. 11/2007, iar salariile personalului nedidactic sunt stabilite conform criteriilor incluse în OG nr.24/2000 și OG nr. 10/2007). În concret, conținutul art. 48 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, in varianta sa modificată,prevede stabilirea valorii salariului de bază pentru personalul didactic și didactic auxiliar pe baza unor coeficienți de multiplicare cuantificați in anexele I și II ale actului normativ in discuție.
Urmează că negocierea unor clauze în contractele colective de muncă (inclusiv în cel de la nivel național) referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum sunt stabilite legal este exclusă prin art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996. Acesta este, de altfel, motivul pentru care nivelul minim de salarizare nu este stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de ramură învățământ, cum, de altfel, recunosc și reclamanții prin cererea de chemare în judecată.
În atari condiții, trebuie considerat că salarizarea reclamanților la nivelul stabilit prin actele normative mai sus enunțate, care vizează acordarea și cuantumul drepturilor lor salariale, nu contravine Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național, în sensul că dispozițiile art. 40 ale acestuia nu sunt aplicabile reclamanților, sfera de aplicare a convenției în discuție fiind limitată atât de art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, cât de art. 3 alin. 2 din însuși Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național.
De asemenea, se constată că acest nivel de salarizare nu încalcă dispozițiile constituționale din art. 41 alin. 2 și 5, căci acestea garantează pe de-o parte dreptul la un salariu minim brut și nu salariulde bazăminim brut,iar pe de altă parte instituie caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă. Însă chiar Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe care reclamanții îl invocă exclude recunoașterea nivelului minim de salarizare instituit prin art. 40 alin. 4, precizând în art. 3 alin. 2 că în cazul personalului din instituțiile publice, bugetare, nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile reglementate prin dispoziții legale. Pentru motive similare, vor fi înlăturate susținerile reclamanților referitoare
la încălcarea de către pârâți a dispozițiilor art. 241 alin. 1 lit. d Codul Muncii, precum și cele privind efectul obligatoriu al normelor din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național în cazul în care contractele colective de muncă de la nivel inferior sau contractele individuale de muncă nu prevăd drepturi la nivel cel puțin egal cu cel stabilit prin clauzele sale.
Pentru argumentele expuse supra, am apreciat că se impunea a se conchide că motivele de recurs ale recurenților sunt întemeiate,sens în care ar fi trebuit să se admită recursul in baza art. 312 alin.1 /pr.civ., in sensul reformării in totalitate a soluției instanței de fond și respingerii acțiunii reclamanților.
JUDECĂTOR
- -
Red../05.03.2009
Tehnored.:/05.03.2009
Președinte:Raluca PanaitescuJudecători:Raluca Panaitescu, Mihail Decean, Aurelia Schnepf
