Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 653/2009. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CONFLICTE DE MUNCA
DOSAR NR- ȘI DE ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA NR. 653
Ședința publică din data de 3 aprilie 2009
PREȘEDINTE: Traian Logojan
JUDECĂTORI: Traian Logojan, Ioana Cristina Țolu Cristina
-- -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamantul Sindicatul Liber Învățământ, prin reprezentant legal, cu sediul în B,-, județul B, împotriva sentinței civile nr. 101 din 26 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimații-pârâți Centru de Execuție Bugetară Grup Școlar Industrial Transporturi Ferate, cu sediul în B,-, județul B, Grup Școlar Industrial Transporturi, cu sediul în B,-, județul B, Primăria Municipiului B, cu sediul în B,-, județul B, Primarul Municipiului B cu sediul în B,- și Consiliul Local B cu sediul în B,-, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că recursul este declarat și motivat în termen și scutit de plata taxei de timbru.
Curtea, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, față de actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr- pe rolul Tribunalului Buzău și precizată la data de 12.01.2009, reclamantul SINDICATUL LIBER ÎNVĂȚĂMÂNT, în numele membrilor de sindicat, a chemat în judecată pe pârâții GRUP ȘCOLAR INDUSTRIAL TRANSPORTURI, PRIMARUL MUNICIPIULUI B și CONSILIUL LOCAL B, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate pârâtele la plata primelor de vacanță restante, în conformitate cu dispozițiile art.2 alin.1 din nr.OUG146/2007, pe anii 2001-2006 și acordarea de daune interese echivalente, actualizate în funcție de coeficientul de inflație.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin OUG nr.146/2007, conform prevederilor art.1 alin.1, s-a aprobat plata primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006 și conform alin.2 al aceluiași articol, din categoria personalului căruia îi sunt aplicabile aceste dispoziții fac parte funcționarii publici, personalul auxiliar din sistemul justiției precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale.
S-a mai arătat că legea specială aplicabilă în sistemul de învățământ este Legea 128/1997 privind Statutul Personalului Didactic, care prin art.50 alin.12 stabilește că personalul didactic beneficiază de premii și de alte drepturi bănești prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, iar prin art. 37 lit.g din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură învățământ se reglementează dreptul personalul din învățământ la o primă de vacanță, care se acordă odată cu indemnizația de concediu.
A mai susținut reclamantul că, potrivit art. 2 alin. 1 din OUG 146/2007, personalul beneficiar urmează a primi drepturile în mod eșalonat, în trei tranșe, respectiv: în luna martie - pentru anii 2001 și 2001, în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004 și în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006, că art. 166 alin. 2 din Codul Muncii stabilește întreruperea termenului de prescripție în situația recunoașterii de către debitor privitoare la drepturile salariale sau derivând din plata acestora, precum și că, prin OUG 146/2007, debitorul recunoaște aceste drepturi.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art.281, art.282 lit.c din Codul Muncii, art.1 și 28 din Legea 54/2003, art.269 alin.1 și art.166 alin.2 din Codul Muncii, art. 51 alin. 12 din Legea 128/1997, art.37 lit. g din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură învățământ.
S-a depus la dosar tabelul nominal cu acceptul membrilor de sindicat în numele cărora s-a promovat prezenta acțiune.
Pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI Baf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr.101 din 26 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul SINDICATUL LIBER ÎNVĂȚĂMÂNT R, în contradictoriu cu pârâții GRUP ȘCOLAR INDUSTRIAL TRANSPORTURI F, PRIMARUL MUNICIPIULUI B și CONSILIUL LOCAL
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că ceea ce se solicită prin petitul cererii de chemare în judecată, este acordarea pentru membri de sindicat din domeniul învățământului a primelor de vacanță prevăzute de art.2 alin. 1 din OUG 146/2007, în mod eșalonat și în trei tranșe, respectiv: în luna martie - pentru anii 2001 și 2001, în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004 și în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006, precum și daune interese echivalente, actualizate în funcție de coeficientul de inflație.
A mai reținut instanța de fond, că art.50 al.12 din Legea 128/1997, privind Statutul personalului didactic, stabilește că personalul din învățământ beneficiază de premii și de alte drepturi bănești prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, iar art.37 lit. g din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ stipulează în mod expres că personalul din învățământ beneficiază de următoarele drepturi: o primă de vacanță din venituri proprii în condițiile legii, primă de vacanță care se acordă odată cu indemnizația de concediu.
Totodată, instanța de fond a reținut, că prin art.3 al.2 din Contractul colectiv de muncă se prevede că aceste contracte se pot încheia și pentru salariații instituțiilor publice, însă prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale.
De asemenea, instanța de fond a mai reținut, că așa cum recunoaște chiar reclamantul, Legea 128/1997 nu prevede expres acordarea primelor de concediu de odihnă, singura reglementare fiind Contractul colectiv de muncă la nivel național și la nivel de ramură de învățământ, iar din analiza textelor din ambele acte normative, citate mai sus, instanța de fond a reținut că respectivele drepturi trebuie să fie prevăzute atât de lege cât și de contractul colectiv de muncă, nu numai de Contractul colectiv de muncă.
Nu în ultimul rând, instanța de fond a reținut că art.37 lit.g din Contractul colectiv de muncă prevede posibilitatea acordării primei de vacanță pentru personalul din învățământ care lucrează în unități școlare ce obțin fonduri din venituri proprii.
Aceste unități școlare, însă sunt cele de cercetare care obțin venituri proprii, lucru care nu se întâmplă în cazul pârâților din prezenta cauză.
În altă ordine de idei, faptul că alte unități bugetare beneficiază de prima de vacanță nu are nici o relevanță în cazul de față, având în vedere că pentru salariații acelor unități dreptul respectiv, la prima de vacanță, era prevăzut prin legile lor speciale.
În acest fel pentru fiecare unitate bugetară, pe ramuri de activitate, legea specială coroborată cu prevederile codului muncii stipulau acordarea primei de vacanță.
De multe ori motivul neacordării ei a fost lipsa fondurilor necesare ori faptul că prin acte normative succesive (legea bugetului de stat) s-a luat măsura suspendării plății acestui drept.
Însă dreptul exista, era născut și actual, fiind reglementat în lege. În cazul de față însă chiar reclamantul a recunoscut că legea specială (128/1997) nu prevede expres acordarea acelui drept, și că singura reglementare este aceea din Contractul colectiv de muncă la nivel național și la nivel de ramură învățământ.
Referitor la aplicabilitatea OUG 146/2007, instanța de fond a constatat că prin art.1 alin.1 și 2 se prevede că respectiva ordonanță de urgență reglementează modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006, intrând în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile acesteia: funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale.
Prin art. 2 alin.1 din același act normativ se stabilește modalitatea de plată a respectivelor drepturi, în mod eșalonat, în 3 tranșe, după cum urmează: în luna martie - pentru anii 2001 și 2002; în luna iunie - pentru anii 2003 și 2004; în luna octombrie - pentru anii 2005 și 2006.
Coroborând aceste dispoziții cu cele ale legii speciale aplicabile în domeniul învățământului, adică Legea 128/1997, se observă că legea specială din acest domeniu nu prevede acordarea primei de concediu de odihnă, astfel încât nu se poate extinde aplicarea OUG 146/2007 (nici recunoașterea debitorului privind plata drepturilor bănești respective) personalului din învățământ.
Față de cele arătate mai sus, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, motiv pentru care a respins-
Împotriva acestei sentințe, în termen legal reclamantul Sindicatul Învățământului Preuniversitar B, prin reprezentanții săi legali și în numele membrilor săi a exercitat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul a susținut sub un prim aspect că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a legii deoarece eronat s-a reținut în considerentele acesteia împrejurarea că textele contractelor colective de muncă, în baza cărora a fost solicitată obligarea pârâților la plata primelor de vacanță, ar contraveni legii, deoarece acestea sunt înregistrate la Ministerul Muncii, fără a se face vreo mențiune cu privire la faptul că acestea ar cuprinde clauze care contravin dispozițiilor legale. Mai mult, precizează recurentul, că nici nu a solicitat instanței să se pronunțe cu privire existența sau inexistența dreptului membrilor de sindicat la prima de vacanță, ci doar obligarea pârâților la plata acestor drepturi câștigate.
O altă critică vizează greșita interpretare dată de tribunal dispozițiilor Legii nr.128/1997 în sensul că acestea nu conțin prevederi referitoare la dreptul la prima de concediu, căci în realitate art.50(12) din acest act normativ stabilește că personalul didactic beneficiază de premii și alte drepturi bănești prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, fiindu-le aplicabile și prevederile legislației muncii.
În plus, recurentul a mai arătat că situația personalului didactic se încadrează în dispozițiile OUG146/2007 astfel încât le sunt aplicabile măsurile stabilite prin acest act normativ.
Invocând cazurile de recurs prevăzute de art.304 pct. 9 și art.3041Cod procedură civilă, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și în fond admiterea acțiunii astfel cum a fost promovate.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului și a dispozițiilor legale incidente în cauză, dar și sub toate aspectele conform art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul exercitat este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele care succed:
Recurentul-reclamant Sindicatul Învățământului Preuniversitar B reprezintă în instanță, potrivit prerogativei conferite de art.282 lit.c din Codul Muncii, pe membri săi cu numele și profesia înscrise în tabelele nominale atașate la acțiune, aceștia având statutul de personal didactic, didactic auxiliar și nedidactic la unitățile școlare pârâte astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul de fond.
Drepturile salariale ale personalului didactic sunt reglementate printr-o lege specială, Legea nr.128/1997 privind Statutul personalului didactic care la art.50(12) corect evocat și interpretat de instanța fondului, nu creează dreptul la prima de concediu solicitată prin cererea de chemare în judecată ci stabilește posibilitatea acordării de premii și alte drepturi bănești prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă.
Recurentul-reclamant a susținut că personalul din învățământul preuniversitar beneficiază de prima de vacanță în temeiul art.37 alin.1 lit.g din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ pe anii 2003-2004 (denumit în continuare ).
În termeni contractuali, clauza invocată stabilește ca personalul din învățământ să beneficieze de "o primă de vacanță din venituri proprii, în condițiile legii. Prima se acordă odată cu indemnizația de concediu".
Curtea reține că interpretând și aplicând corect aceste prevederi contractuale, tribunalul a stabilit că dreptul generic la prima de vacanță este condiționat de existența de venituri proprii a unităților școlare și de încheierea unor protocoale de către organizațiile sindicale cu unitățile și instituțiile de învățământ și inspectoratele școlare, " în vederea acordării la timp a tuturor drepturilor- precum și pentru asigurarea unei finanțări corecte și complete " așa cum expres se prevede în art.39 din același.
Rezultă deci, că art.37 alin.1 lit.g din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ pe anii 2003-2004 - aplicabil în continuare ca efect al prelungirii operante în virtutea art.9, nu creează în patrimoniul salariaților aparținând personalului didactic din învățământ un drept la prima de vacanță, ci doar o vocație la acest drept.
Curtea reține că această clauză contractuală nu generează prin ea însăși dreptul la acordarea primei de vacanță fiindcă existența dreptului este într-adevăr dublu condiționată, așa cum în mod corect a stabilit prima instanță de cerințele înscrise de părțile contractante în art.39 sus-citat și asupra incidenței căruia recurentul-reclamant nu a făcut nicio referire.
Astfel se explică și dispozițiile art.48(2) din legea nr.128/1997 citate de reclamant în acțiune, potrivit cărora drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi și facilități ale personalului didactic auxiliar și nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime și maxime, se negociază prin contractele colective de muncă- potrivit legii.
În Legea nr.128/1997 nu există limite minime și maxime pentru dreptul la prima de vacanță ce face obiectul litigiului de față, iar interpretarea"prin analogie" asupra cuantumului primei, care nefiind determinat sau determinabil, ar putea fi egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu nu se justifică.
Pe de o parte, condiția necesară și obligatorie a încheierii unor protocoale de către organizațiile sindicale cu unitățile și instituțiile de învățământ și inspectoratele școlare, vizează tocmai modalitățile de acordare, criteriile de diferențiere, cuantumul sumei care ar reveni fiecărui salariat în raport de funcția și norma didactică, nivelul studiilor, gradele didactice și titlurile științifice, vechimea în învățământ și calitatea și condițiile specifice de desfășurare a activității.
Pe de altă parte, alături de stabilirea acestor criterii obligatorii pentru a determina conținutul dreptului subiectiv material al fiecărui salariat la o astfel de suplimentare salarială, se impune cercetarea celei de a doua condiții, a existenței veniturilor proprii de care depinde plata efectivă a primei de vacanță.
Este mai presus de orice îndoială că o interpretare contrară a celor două clauze contractuale analizate ar conduce, exemplificativ, la imposibilitatea obiectivă de a stabili și diferenția cuantumul dreptului la prima de vacanță între un salariat profesor și un altul, angajat ca îngrijitor or educator, în lipsa negocierii criteriilor de acordare și a cuantumului sau limitelor minime și maxime ale acestui drept.
Acesta este motivul pentru care interpretarea corectă a dispozițiilor Legii 128/1997 coroborate cu cele două clauzele contractuale din conduce la concluzia inexistenței unui drept material subiectiv în favoarea personalului didactic din învățământul preuniversitar, art.48(2) și art. 50(12)din legea nr.128/1997, precum și 37 alin.1 lit.g și art.39 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ pe anii 2003-2004 stabilind numai vocația la un atare drept, pentru considerentele expuse în cele ce preced.
Curtea nu a fost în măsură să stabilească, în raport de mijloacele de probă pe care părțile au înțeles să le administreze în cauză, ce rațiuni a împiedicat sindicatul-recurent să notifice în prealabil unitățile și instituțiile de învățământ pârâte despre:obligativitatea negocierii prin protocoalele prevăzute în, a modalităților de acordare, criteriile de diferențiere, cuantumul sumei care ar reveni fiecărui salariat în raport de funcția și norma didactică, nivelul studiilor, gradele didactice și titlurile științifice, vechimea în învățământ și calitatea și condițiile specifice de desfășurare a activității; necesitatea existenței unor venituri proprii în lipsa cărora, dreptul la prima de vacanță nu poate fi acordat.
Nici pentru anul 2005 și nici pentru următorii nu există dovada unor asemenea demersuri care țin de executarea efectivă a unor clauze ale contractului colectiv de muncă și care era obligatorie pentru părți, conform art.243 din Codul Muncii.
Referitor la critica invocată în sensul aplicării în cauză a dispozițiilor OUG146/2007, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată, prima instanță apreciind în mod just că nu se pot extinde dispozițiile acestui act normativ în domeniul învățământului, întrucât dreptul solicitat pe calea acestei acțiuni nu este un drept prevăzut în legea specială din acest domeniu.
Curtea mai reține că este nerelevantă sub acest aspect, împrejurarea că în conflictele de muncă, în conformitate cu art.287 din același cod, sarcina probei revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare, fiindcă decisiv pentru soluționarea litigiului de față era a se face proba îndeplinirii celor două condiții stabilite prin voința părților contractante pentru existența și acordarea dreptului la prima de vacanță aflat în disputa lor, recurentul-reclamant având posibilitatea să demonstreze refuzul pârâților de a negocia și încheia protocoalele prevăzute la art.39 din pentru perioada anilor 2005, 2006 și 2007 precum și existența veniturilor proprii la care se raportează în termeni clari și neechivoci art.37 alin.1 lit.g din același contract, situație în care revenea pârâților-intimați obligația de a-și justifica refuzul plății drepturilor revendicate prin acțiune.
Pentru toate considerentele expuse, reținând și că practica-neunitară- a instanțelor de drept comun în această materie nu este obligatorie, potrivit legii, ea fiind generată tocmai de interpretarea diferită și necoroborată între textele din lege și clauzele din contractele părților, Curtea va respinge ca nefondat recursul exercitat de recurentul-reclamant, conform art.312 alin.1 Cod procedură civilă, menținând în totalitate ca legală și temeinică sub toate aspectele, sentința civilă nr.101 pronunțată la data de 26 ianuarie 2009 de Tribunalul Buzău.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Sindicatul Liber Învățământ, cu sediul în B,-, județul B, împotriva sentinței civile nr. 101 din 26 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimații-pârâți Centru de Execuție Bugetară Grup Școlar Industrial Transporturi Ferate, cu sediul în B,-, județul B, Grup Școlar Industrial Transporturi, cu sediul în B,-, județul B, Primăria Municipiului B, cu sediul în B,-, județul B, Primarul Municipiului B cu sediul în B,- și Consiliul Local B cu sediul în B,-, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 3 aprilie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Traian Logojan, Ioana Cristina Țolu Cristina
- - - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.
2 ex./29.04.2009
dosar fond - - Tribunalul Buzău
judecători fond - I
-
operator de date cu caracter personal
număr notificare 3120/2006
Președinte:Traian LogojanJudecători:Traian Logojan, Ioana Cristina Țolu Cristina
