Speta Legea 10/2001. Decizia 12/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.4668/CIV/2007
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.12/
Ședința publică din data de 26 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
GREFIER: - -
****************************
Pe rol fiind, pronunțarea asupra apelului declarat de apelanta-reclamantă, împotriva sentinței civile nr.761 din data de 19.12.2003, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a - Civilă, în dosarul nr.3440/2002, în contradictoriu cu intimata-pârâtă"" -- având ca obiect"Legea nr.10/2001".
Dezbaterile în fond au avut loc în ședința publică din data de 19 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitate apelantei-reclamante de a formula și prezenta la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 26 mai 2009, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA,
Cu privire la apleul dedus judecății:
Cauza se află în cel de-al doilea ciclu procecual.
Inițial, în primul ciclu procesual:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr.3440/2003 la Tribunalul București, reclamanta a chemat-o în judecată pe pârâta -, solicitând ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să dispună anularea Deciziei nr.481 din data de 30 iulie 2003, emisă de societatea pârâtă, precum și obligarea acesteia din urmă la restituirea, în natură, a imobilului situat în B,-, sectorul 4, compus din terenul în suprafață de 6.770 mp. și din construcțiile situate pe acesta, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, s-a arătat că reclamanta a formulat, în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, o Notificare, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului menționat mai sus, întemeindu-se pe calitatea de moștenitoare a fostului proprietar, precum și pe inexistența unui titlu valabil de preluare, în favoarea Statului român, de la care imobilul a fost dobândit de către societatea pârâtă, potrivit Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, emis în baza Legii nr.99/1999.
Prin sentința civilă nr.761 din data de19 decembrie 2003, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a V-a - Civilă, a respins, ca neîntemeiată,acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta -
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că imobilul solicitat de către reclamantă a trecut în proprietatea, ca activ, cu titlu de despăgubiri de război, în baza de la din 12 septembrie 1944, fără ca reclamanta să poată demonstra existența unei prevederi legale în sensul că la data la care nu ar mai avea nevoie de bun, acesta ar urma să revină în proprietatea autorului reclamantei.
Pe această bază, a apreciat că nu s-ar putea trage decât concluzia că bunul a fost abandonat pe teritoriul României, ceea ce ar face aplicabile dispozițiile art.477 din Codul civil privind preluarea bunurilor vacante și fără stăpân.
În consecință, a mai reținut că dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt aplicabile imobilului care a făcut obiectul Notificării formulată de reclamantă, deoarece de la, ca temei al preluării bunului, este anterioară datei de 6 martie 1945, iar beneficiarul preluării nu a fost Statul român ori o altă persoană juridică din dreptul intern, ci Uniunea.
În considerentele sentinței pronunțate, prima instanță a reținut, cu titlu de argument subsidiar, că nu s-a făcut dovada că participarea Statului român la capitalul social al societății comerciale pârâte este cel puțin egală cu valoarea imobilului în discuție, dovadă esențială pentru a justifica incidența dispozițiilor art.20 alin.(1) din Legea nr.10/2001, ca dispoziție legală de natură să fundamenteze măsura reparatorie a restituirii în natură, măsură solicitată de către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de apel, apelanta-reclamantă susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că imobilului nu i se aplică dispozițiile art.1 din Legea nr.10/2001, motivat de faptul că acesta a trecut în proprietatea Statului în temeiul Convenției d l Postdam, 12.09.1944.
Arată că din Decizia nr.8.868 a -ului, publicată în Monitorul Oficial nr.128/08.96.1945, rezultă că Întreprinderea "" se consideră încadrată în prevederile Legii nr.91/10.02.1945, care prevede că, printre alte atribuții o are și pe acelea de a administra "bunurile mobile și imobile aparținând persoanelor prevăzute de art.8 din Convenția de din 12 septembrie 1944 și anume, statele șu ungar, persoanele fizice și juridice de naționalitate ă sau ungară - supraveghează și controlează administrarea întreprinderilor.".
Consideră că din interpretarea textului suscitat și din adresa din data de 19 ianuarie 1948, întocmită de Administrația întreprinderilor și averilor sovietice din România, depusă la dosarul cauzei, rezultă fără putință de tăgadă că la acel moment Fabrica de ciorapi era doar în administrarea, ci nu în proprietatea
Mai arată apelanta că, ulterior, Fabrica de ciorapi a trecut din proprietatea cetățeanului în proprietatea Uniunii, în baza Legii nr.182/1946, art.1 și a Consiliului de Miniștri nr.388/1946, astfel că este evident că, după retragerea trupelor rusești din România, imobilul în cauză a reintrat în proprietatea fostului proprietar și anume,.
Precizează că, din istoricul de rol depus la dosarul cauzei, emis de Primăria Municipiului B - Direcția Proprietăți - cadastru 6234/1377/21.02.2002, rezultă că nu se cunoaște modalitatea de trecere în proprietatea Statului a imobilului situat în B,-.
Prin urmare, arată apelanta, Statul Român nu a deținut niciodată vreun titlu valabil, pentru a putea înstrăina imobilul, iar Legea nr.10/2001 prevede că pentru imobilele preluate fără titlu, deținătorii sunt obligați să le restituie în natură, deoarece, conform art.2: "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.".
Mai arată că Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementează și situațiile în care, pentru imobilul respectiv, nu se poate face dovada formală a preluării de către Stat, în art.3, care stipulează: "faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului, constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă - deci fără titlu.".
Apelanta consideră că susținerile primei instanțe, cu privire la faptul că nu sunt aplicabile, în speță, prevederile art.20 din Legea nr.1/2001 sunt total nefondate.
Apreciază că Notificarea sa a fost respinsă în mod nejustificat, pe motiv că - este societate comercială privatizată integral și să pe teren există Certificatul de atestare a dreptului de proprietate M 03 nr.381/1993, emis de Ministerul Industriei.
Ori, arată apelanta, acest Certificat de atestare a dreptului de proprietate nu constituie, în sine, un titlu de proprietate, fiind emis în vederea privatizării, în temeiul lui, valoarea terenului revendicat, în speță, a fost considerată aport în natură al Statului, majorându-se în acest fel capitalul social al acestei societăți.
- nu a urmat, însă, procedura prevăzută de lege în ceea ce privește emiterea de acțiuni suplimentare, ce reveneau, de drept, Statului și în ceea ce privește respectarea dreptului de opțiune, astfel că terenul nu poate fi socotit ca fiind privatizat, motiv pentru care poate fi restituit în natură.
Nici în ceea ce privește construcțiile, consideră apelanta, privatizarea nu este făcută conform legislației în vigoare, respectiv Legea nr.99/1999, deoarece acționarul principal, pe atunci De, în baza unui contract de împrumut, și-a majorat cota sa de acțiuni prin emisiune de acțiuni nomimative, în favoarea sa, fără a urma procedura legală a cumpărării de acțiuni, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
În motivarea, în drept, a cererii sale de apel, invocă dispozițiile art.282 și următoarele din Codul d e procedură civilă, precum și dispozițiile legii nr.10/2001 și Normele Metodologice de aplicară unitară.
Soluționând apelul,prin decizia nr.279 A din data de 18.05.2004, pronunțată în dosarul nr.1002/CIV/2004, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a - Civilă și Litigii de Muncă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă - A și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata sumei de 67.159.000 lei (ROL), cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel s-a întemeiat, în esență, pe considerentele sentinței apelate.
Astfel, prin decizia pronunțată în apel, s-a reținut că temeiul preluării bunului de la autorul reclamantei îl reprezintă prevederile de la.
Criticile privind nelegalitatea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis în favoarea societății pârâte, au fost emise în virtutea caracterului său declarativ, instanța de apel apreciind că dreptul de proprietate s-a născut în patrimoniul societății comerciale încă de la data intrării în vigoare a Legii nr.15/1990.
Au fost menținute, de asemenea, considerentele din sentința apelată privind necompetența instanțelor învestite cu verificarea aplicării dispozițiilor Legii nr.10/2001, cu privire la cercetarea legalității operațiunilor de privatizare.
Împotriva deciziei instanței de apel - decizia nr.279 A din data de 18 mai 2004, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a - Civilă și Litigii de Muncă -, a declarat recurs, motivat în termenul legal, reclamanta-apelantă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație șiJustiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, sub nr-.
În motivarea, în drept, a cererii de recurs, s-au invocat dispozițiile art.304 pct.8 Cod proc. civilă - "instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia" -, precum și cele ale art.304 pct.9 proc.civ. -"hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Prima critică formulată de recurenta-reclamantă are în vedere constatarea pe care ambele instanțe au făcut-o prin hotărârile pronunțate în cauză, în sensul că nu ar fi aplicabile, în speță, dispozițiile Legii nr.10/2001, condițiile prevăzute la art.1 alin.(1) din această lege, sub aspectul datei de preluare a bunului imobil și al autorului preluării nefiind întrunite.
În argumentarea acestei prime critici, recurenta-reclamantă arată că, potrivit Legii nr.91 din data de 10 februarie 1945, Casa de Administrare și Supraveghere a () are ca atribuții administrarea bunurilor mobile și imobile aparținând persoanelor prevăzute de art.8 din Convenția de din 12 septembrie 1994, supraveghiind și controlând administrarea averilor întreprinderilor deținute de statele și ungar, precum și de resortisanții lor, persoane fizice și persoane juridice.
În confirmarea celor menționate în legea amintită, din adresa emisă la 19 ianuarie 1948 de Administrația întreprinderilor și a din România rezultă că Fabrica de ciorapi "" se afla, în acel moment, nu în proprietatea, ci doar în administrarea Trecerea bunului în proprietatea Uniunii a avut loc după data de 6 martie 1945, în baza Legii nr.182/1946 și a Consiliului de Miniștri nr.388/1946, iar, după retragerea trupelor sovietice din România, imobilul, potrivit susținerii recurentei-reclamante, a reintrat în proprietatea autorului acesteia,.
Împrejurarea că, așa cum rezultă și din istoricul de rol fiscal emis de Primăria Municipiului B - Direcția Proprietății - Cadastru, sub nr.6234/1377/21.02.2002, nu se cunoaște modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea Statului, nu conduce la concluzia că bunul nu ar fi fost preluat niciodată de Statul român, ci la aceea că această preluare, incontestabilă în sine, s-a făcut fără nici un titlu. Sunt, în consecință, incidente în cauză dispozițiile art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001, potrivit cu care persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
O a doua critică formulată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că, în mod greșit, instanțele au constatat inaplicabilitatea dispozițiilor art.20 alin.(1) din Legea nr.10/2001 cu privire la imobilul solicitat prin Notificare. Se arată, sub acest aspect, că din actele depuse la dosar nu rezultă că societatea intimată-pârâtă ar fi fost integral privatizată, această situație fiind singura în care, dobândirea imobilului de către societate, dacă se face cu bună-credință, s-ar opune restituirii în natură.
Cea de-a treia critică vizează constatarea, de către instanțele de fond, a calității de proprietar a societății pârâte pe baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Recurenta-reclamantă citează, în susținerea acestei critici, o decizie pronunțată de Secția civilă a Curții Supreme de Justiție prin care se statuează asupra irelevanței Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, în cazul în care bunul la care se referă acesta se dovedește a fi fost preluat fără titlu valabil.
În contextul aceleiași critici, recurenta-reclamantă a aratat că instanțele învestite cu verificarea modului în care unitatea notificată a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor Legii nr.10/2001 au datoria să examineze legalitatea procedurii de privatizare, atunci când această unitate invocă drept temei al refuzului de restituire în natură existența unui titlu de proprietate derivat dintr-o asemenea procedură, așa cum o face pârâta în cauza de față. Pornind de la această premisă, recurenta-reclamantă procedează, în motivarea recursului (filele 4-6 din dosarului de recurs), la o argumentare detaliată a încălcării dispozițiilor Legii nr.99/1999 prin procedura de privatizare în cadrul căreia societatea pârâtă a obținut certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Prin decizia civilă nr.5974 din data de 16 iunie 2006, pronunțată în dosarul nr- (16416/2004), Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta-reclamantăși a casat decizia susmenționată (pronunțată de instanța de apel), dispunând trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului, la Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut că prima critică formulată de recurenta-reclamantă este întemeiată, întrucât situația juridică a imobilului, astfel cum este relevată ea de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu permite să se conchidă, așa cum au făcut-o instanțele de fond, că imobilul ar fi fost preluat de un stat terț înainte de 6 martie 1945 și că, pentru acest motiv, nu ar fi făcut obiectul unei preluări abuzive din partea statului român în sensul art.2 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, prin Decizia nr.8868 din 5 iunie 1945 Directorului, rinderea B, cu sediul în-,"fabrică de ciorapi și lenjerie"(poziția nr.1 din Anexa nr.1 la decizie) a fost trecută în listrarea și supravegherea Casei de Administrare și Supraveghere a ce. Printre bunurile aparținând acestei întreprinderi se afla și terenul împreună construcția formată din parter și etaj, situate la sediul societății menționate și se pe numele acesteia în cartea funciară, pe temeiul unor succesive contracte nzare-cumpărare și ordonanțe de adjudecare la licitație publică.
Această decizie a fost emisă în temeiul prevederilor art.2 din Legea 1945 prin care s-a înființat, în aplicarea prevederilor de stdam privitoare la preluarea, cu titlu de despăgubiri de război, a bunurilor nând statelor inamice și resortisanților acestora, persoane fizice și persoane juridice.
Ulterior, în temeiul art.1 din Decretul-Lege nr.182/1946, publicat în Monitorul il nr.70 din 23 martie 1946 (fila 65 din dosarul nr.3440/2003 al Tribunalului București, Secția a V-a civilă),"toate activele e, aflătoare pe teritoriul României: acțiunile, activele societăților pe acțiuni, activele întreprinderilor triale și comerciale și a altor întreprinderi, averea mobilă și imobilă, orice alte, precum și drepturile și interesele aparținând persoanelor juridice și persoanelor fizice e, care în conformitate cu hotărârile de la, au trecut în proprietatea Uniunii, se predau instituțiunilor împuternicite de Guvernul, indicate de Comisia de Control din România."
Totodată, conform art.2 alin.(1) din același act normativ, predarea către Uniunea a activelor e se efectuează potrivit listelor întocmite de 5. înființată prin Decretul-Lege nr.91 din 9 februarie 1945.
Instanța de recurs a mai reținut că, la data de 23 august 1944, fost repusă în vigoare Constituția din 1923, ale cărei dispoziții garantau proprietatea privată, permițând exproprierea numai pentru o utilitate publică, cu o justă și prealabilă despăgubire. Aceste dispoziții reiterau, la nivel constituțional, prevederile art.481 din Codul civil.
Or, în raport cu cele mai sus expuse, s-a apreciat că nu se poate stabili în ce mod a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind faptul că prevederile de la, ca izvor de drept internațional public, nu pot fi creditate cu acest efect juridic.
Includerea imobilului în lista anexă a deciziei emise de Directorul nu are nici ea o asemenea relevanță, deoarece marchează doar trecerea bunului în administrarea și supravegherea acestei instituții, iar Decretul-Lege nr.182/1946 se referă, in terminis, numai la predarea către a bunurilor preluate în administrare și supraveghere identificate de
Instanța de recurs a constatat că instanța de apel, ca și prima instanță, nu a examinat valabilitatea actului de preluare a imobilului de către Uniunea, analiză esențială pentru a cerceta în ce măsură Statul Român, a cărui intrare în posesie, ulterioară datei de 6 martie 1945 este un fapt de necontestat, a preluat un bun abandonat de un proprietar sau, dimpotrivă, un bun abandonat de un posesor nelegitim. În acest ultim caz, ar rezulta că Statul Român a intrat în posesia bunului nelegitim.
Ar rezulta deci că Statul a intrat în posesia bunului fără nici un titlu valabil, adresa nr.6234/1377/21.02.2002 emisă de Primăria Municipiului B - Direcția Proprietății - Cadastru, fiind, pe deplin edificatoare în această direcție, iar o astfel de preluare ar viza un imobil care, în realitate, nu ieșise din patrimoniul autorului reclamantei.
În acest mod, ar fi atrasă incidența dispozițiilor Legii nr.10/2001, dat fiind faptul că ar fi întrunite ambele condiții pe care instanța de apel le-a privit ca nefiind îndeplinite în speță; preluarea imobilului abuziv și, în particular, fără titlu valabil, dec către Statul Român, neinteresând că preluarea nu s-a făcut direct de la proprietarul originar și plasarea momentului preluării după data de 6 martie 1945.
De asemenea, instanța de recurs a reținut că și cea de-a doua critică formulată de recurenta-reclamantă este, la rândul ei, întemeiată, dat fiind faptul că instanțele s-au limitat să examineze aplicabilitatea dispozițiilor art.20 alin.1 din Legea nr.10/2001, ajungând la o concluzie negativă în această privință.
A mai reținut că temeiul de drept al Notificării formulate de reclamantă l-a reprezentat art.27 alin.1 din Legea nr.10/2001 în forma în care aceasta era în vigoare la data soluționării notificării, dispoziție potrivit căreia imobilele preluate cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate cu respectarea legii nu oferă persoanei îndreptățite decât dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, acordate de instituția publică implicată în procesul de privatizare.
Or, așa cum însăși societatea pârâtă a subliniat în mod constant pe parcursul judecării cauzei, privatizarea acesteia s-a încheiat înainte de intrarea în vigoare a legii reparatorii speciale, astfel încât dispozițiile art.20 alin.(1) din această lege nu pot constitui temeiul unei soluții de restituire în natură.
Consideră că instanța de apel nu a examinat însă chestiunea incidenței dispoziției art.27 alin.(1) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare atât la data soluționării notificării, cât și la data judecării acțiunii în primă instanță și în faza apelului, dispoziție aplicabilă tocmai societăților comerciale privatizate. Această chestiune apare ca esențială în condițiile în care interpretarea per a contrario a dispoziției citate relevă că imobilele preluate fără titlu valabil, chiar dacă sunt evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea legii - ceea ce recurenta-reclamantă oricum contestă - sunt susceptibile de restituire în natură,"reactivând"principiul care domină legea specială reparatorie.
A considerat că, în legătură cu acest din urmă aspect, se relevă a fi întemeiată și cea de-a treia critică formulată la adresa deciziei recurate, neputând fi acceptat considerentul, îmbrățișat de ambele instanțe de fond, în sensul că existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate atestă apartenența imobilului la patrimoniul societății pârâte de o manieră ce nu ar fi putut fi cenzurată decât pe calea acțiunii în nulitate cu regim special, pusă la dispoziție de legea reparatorie (art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 în forma sa actuală).
A apreciat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nu poate crea ori constata, cu efect retroactiv, un drept de proprietate, relevanța sa juridică depinzând de existența unui titlu valabil de preluare a imobilului în favoarea statului, privit ca autor al societății comerciale rezultate din reorganizarea, în temeiul Legii nr.15/1990, a fostei întreprinderi de stat.
Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr. 0259/1993 a fost emis de Ministerul Industriilor la 23 iunie 1993 în favoarea societății comerciale cu capital de stat înființată prin nr.HG 1200/1990 sub denumirea (fila 7 dosar nr. 3440/2003). Or, în cauză nu s-a dovedit modalitatea în care pârâta ca societate comercială integral privatizată așa cum a susținut constant, a dobândit ea însăși dreptul de proprietate asupra terenului de 16.502. înscris în certificat, întrucât deși au fost invocate dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu s-a probat și titlul în baza căruia deținea respectivul teren la data intrării în vigoare a legii. In adevăr, textul legal evocat statuează că "bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor deținute cu alt titlu".
S-a apreciat, așadar, că în cauză era necesar, așa cum deja s-a relevat, să se stabilească și cu ce titlu deținea în anul 1990 asupra terenului.
În acest context, instanța de recurs a reținut și faptul că, în măsura în care în anul 1990, ca unitate cu capital de stat avea doar un drept de administrare asupra terenului în discuție, dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 nu erau de natură a-i constitui un drept de proprietate asupra respectivului teren și prin urmare acesta trebuia dovedit prin probe.
De asemenea, a mai reținut că, prin contractul de vânzare-cumparare de acțiuni nr. 138 din 3 februarie 1993 fostul a transmis Asociației" -Programul acțiunilor salariaților",un număr de 12.146 acțiuni reprezentând 32% din capitalul social total (filele 109 -115 dosar nr.3440/2003), iar modalitatea, data și procedura în care respectiva societate a devenit integral privatizată nu s-a probat în cauză.
Pentru aceste considerente și în raport cu motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc. civilă, instanța a admis recursul și, în temeiul art.312 alin.(3) prima teză Cod proc.civilă, a casat, decizia atacată, întrucât, deși aceasta, la fel ca hotărârea pronunțată în primă instanță, oferă o dezlegare de fond cauzei, nu a fost pronunțată în condițiile stabilirii tuturor împrejurărilor de fapt necesare soluționării pricinii, nepermițând, prin urmare, Înaltei Curți să se pronunțe asupra fondului, în temeiul dispozițiilor art.314 Cod proc. civilă.
Totodată, a dispus ca, în cadrul rejudecării, după casare, instanța de trimitere, în temeiul art.315 alin.(1) Cod proc. civilă, urmează ca, rejudecând apelul, să califice modul în care bunul a fost preluat de la autorul reclamantei, în raport cu dispozițiile Constituției din anul 1923 și ale Codului civil, acte normative în vigoare la data preluării bunului de către statul terț, urmând să tragă din această calificare consecințele ce se impun pe planul examinării valabilității intrării statului român în posesia aceluiași imobil, precum și să examineze și celelalte aspecte evidențiate cu ocazia analizării recursului.
Totodată, în măsura în care rejudecarea fondului, în cadrul apelului, ar reclama pronunțarea unei soluții de restituire în natură a imobilului solicitat prin notificare, instanța de apel urmează să dispună efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, având ca obiectiv identificarea acestui imobil, atât a terenului, cât și a construcții situate pe acesta pentru ca, pe această premisă să se verifice posibilitatea unei restituiri efective în raport cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.
După casarea cu trimitere, prezenta cauză a fost reînregistrată pe rolul acestei secții a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a - Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Rejudecând cauza, în apel, după casare, Curtea de APEL BUCUREȘTI reține următoarele:
În baza de la, Anexa 1, prin Anexa 1 pct.1 a Legii nr.182/1946, s-a reglementat predarea activelor e către, printre care se regăsea și Întreprinderea Industrială "", în patrimoniul căreia se afla și imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.
În decizia nr.8.868 a, invocată de către apelantă, se menționează că Întreprinderea Industrială "" a fost încadrată în prevederile Legii nr.91/10.02.1945.
Ca urmare, imobilului a cărui restituire, în natură, se solicită nu îi sunt aplicabile dispozițiile art.1 din Legea nr.10/2001, întrucât data preluării acestuia în patrimoniul URSS este data de 12.09.1944, astfel că acest imobil ni se încadrează în ipoteza textului.
Potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 și alin.2 din Legea nr.10 din 8 februarie 2001:
"(1)Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridiceîn perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.".
"(2)În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta încompensarecu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite,sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilorspecialeprivind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.".
Ca urmare, textele de lege suscitatevizează exclusiv perioada6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, referindu-se numai la imobilele preluate de Statul Român, situație în care nu se regăsește imobilul în discuție.
Totodată, Legea nr.91/10.02.1945, fiind anterioară regimului instaurat la 6 martie 1945, nu face parte dintre actele normative vizate de dispozițiile Legii nr.10/2001.
Cercetând apelul, Curtea mai reține că, deși apelanta-reclamantă susține că imobilul a fost restituit, după război, autorului său, aceasta nu-și probează în nici un mod susținerile, din probele administrate în cauză nerezultând că ar fi procedat la restituirea acest imobil.
Față de împrejurarea că imobilul în litigiu nu se regăsește înscris în evidențele Primăriei Municipiului B, Curtea apreciază că acest bun nu a intrat în posesia Statului Român, considerând că nu pot fi reținute susținerile apelantei-reclamante, precum că aceasta ar constitui o dovadă a faptului că Statul Român ar fi preluat, fără titlu, bunul respectiv.
Curtea mai are în vedere și dispozițiile art.21 alin.1 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora:
"(1) Imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.".
Din interpretarea sistematică, logico juridică, a textelor de lege suscitate, rezultă că imobilul supus judecății nu poate fi restituit în natură, cât timp, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, acesta nu era deținut de către o societate comercială la care Statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar ori este acționar sau asociat minoritar, în condițiile în care valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute să fie mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului respectiv.
Ori, în speță, nu s-au făcut dovezi în sensul că imobilul solicitat a se restitui se află în ipoteza textului, întrucât din materialul probator administrat în cauză nu a rezultat că Statul Român ar fi fost acționar sau asociat majoritar ori acționar sau asociat minoritar, iar valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea imobilului.
Cât privește Certificatul de atestare a dreptului de proprietate de care se prevalează intimata-pârâtă -, Curtea apreciază că acesta face dovada deplină, până la proba contrarie, a dreptului de proprietate al acestei societăți, dobândit în temeiul Legii nr.15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, încă de la intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.20 alin.1 și alin.2 din Legea nr.15/1990:
"Inițial, capitalul social al societăților comerciale constituie potrivit art. 17 este deținut integral de statul român sub formă de acțiuni sau părți sociale, în raport cu forma juridică a societății și va fi vărsat în întregime la data constituirii societății.
Bunurile din patrimoniul societății comerciale sînt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobîndite cu alt titlu.".
Ca urmare, sub acest aspect, criticile apelantei-reclamante nu pot fi primite, întrucât sunt nefondate.
De asemenea, Curtea apreciază că sunt nefondate, astfel că vor fi înlăturate ca atare și criticile referitoare la nerespectarea, de către societatea intimată, a procedurii de privatizare, reglementată prin Legea nr.99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.
În acest sens, Curtea, însușindu-și argumentele primei instanțe, la rândul ei apreciază că aceste susțineri ale apelantei-reclamante puteau face, eventual, obiectul unei acțiuni prin care să se tindă a se anula titlul pe care îl opune societatea intimată-pârâtă, aceste critici neputând fi, deci, valorificate pe calea unei contestații întemeiată pe dispozițiile art.24 din Legea nr.10/2001. Ori, potrivit principiului disponibilității, prima instanță a analizat numai cererea cu care a fost investită și anume, contestația împotriva deciziei emisă de -, pronunțându-se numai cu privire la ceea ce s-a solicitat prin petitul acțiunii.
Aspectele rezultate din rapoartele de expertiză întocmite în cauză, privind imobilele situate în-, sectorul 4 B, deținute de - și anume: Raportul de expertiză tehnică judiciară privind construcțiile, întocmit de d-na expert (filele 292 -315 din dosarul de apel) și Raportul de expertiză tehnică judiciară privind terenul, întocmit de dl. expert (filele 423 - 436 din dosarul de apel), nu fac decât să întărească cele reținute mai sus de către instanța de apel, care a dispus efectuarea expertizelor tehnice de specialitate, atât pentru a respecta indicațiile date de instanța de recurs, cât și pentru a clarifica situația de fapt a imobilului compus din teren și construcții, a cărui restituire se cere. Totodată, faptul de a nu încuviința proba cu expertiză tehnică judiciară, ar fi echivalat cu o antepronunțare a instanței de apel, cât timp părțile au avut posibilitatea, pe tot timpul judecății prezentului ( pe tot timpul rejudecării, în apel, după casarea cu trimitere), să administreze probe care ar fi putut, la un moment dat, să modifice în mod esențial situația de fapt reținută anterior.
Pentru toate considerentele expuse mai sus, rejudecând cauza în apel, după casarea cu trimitere, Curtea apreciază că hotărârea fondului este temeinică și legală, astfel că o va menține ca atare.
În consecință, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă.
Apreciind că apelanta-reclamantă a căzut în pretenții, Curtea, potrivit dispozițiilor art.274 din Codul d e procedură civilă, o va obliga pe aceasta să plătească intimatei-pârâte - cheltuielile de judecată în cuantum de 6.715,90 lei (RON), ce au fost solicitate de aceasta din urmă, avansate la prima judecată a apelului.
Văzând și dispozițiile art.299 din Codul d e procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă, cu domiciliul ales în B,-, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr.761 din data de 19.12.2003, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a - Civilă, în dosarul nr.3440/2002, în contradictoriu cu intimata-pârâtă "", cu sediul în B,-, sectorul 4.
Obligă apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte - cheltuielile de judecată în valoare de 6.715,90 lei (RON), avansate la prima judecată a apelului.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26.05.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - - -
GREFIER,
- -
red. / tehnored.
4 ex. / 10.07.2009
Jud. fond: -
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Bodea Adela Cosmina
