Succesiune. Jurisprudenta. Decizia 1513/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2152/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1513
Ședința publică de la 9.11.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
JUDECĂTOR 3: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă, împotriva deciziei civile nr. 271 din 19.02.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și.
are ca obiect - succesiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru recurenta pârâtă, în baza împuternicirii avocațiale nr. 29827/5.11.2009, eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar, intimatele reclamante, personal și asistată de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. 53/05.11.2009, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, același avocat reprezentând în proces și interesele intimatului reclamant.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 28.10.2009, a unei întâmpinări formulate de intimații reclamanți, cu copie pentru comunicare.
Avocatul recurentei pârâte depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, aplicând și un timbru judiciar în valoare de 0,60 lei, pe care instanța le anulează.
Solicită comunicarea întâmpinării și amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de apărările formulate de către intimații pârâți.
Avocatul intimaților reclamanți, având cuvântul asupra cererii formulate, arată că se opune amânării cauzei, având în vedere că întâmpinarea a fost depusă la dosar cu respectarea termenului procedural, partea recurentă având suficient timp pentru a lua cunoștință de conținutul acestui act procedural.
Curtea comunică avocatului recurentei pârâte, copia întâmpinării depuse la dosar și, după deliberare, respinge cererea de amânare a cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul acesteia, având în vedere că întâmpinarea a fost depusă la dosar la data de 28.10.2009, cu respectarea dispozițiilor art. 308 al. 2 Codul d e procedură civilă, recurenta având suficient timp pentru aoc onsulta.
Dispune strigarea cauzei la ordine, având în vedere că a fost solicitată pe lista cauzelor la amânare fără discuții, dând astfel, posibilitatea părții recurente să ia cunoștință de conținutul întâmpinării.
La reluarea cauzei, au răspuns aceleași părți.
Curtea acordă cuvântul asupra excepției nulității recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 304 Codul d e procedură civilă, excepție invocată de către intimați, prin întâmpinarea depusă la dosar, urmând ca părțile să pună concluzii și cu privire la fondul recursului.
Avocatul intimaților reclamanți solicită admiterea excepției nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 Codul d e procedură civilă. Astfel, deși recurenta își întemeiază recursului în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Codul d e procedură civilă, nu motivează în nici un fel de ce hotărârea atacată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Motivele de recurs se referă la interpretarea probatoriului de către instanța de apel, motiv de recurs care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 10, abrogat în prezent.
Având în vedere aceste considerente, apreciază că în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 306 pct. 3 Codul d e procedură civilă.
Avocatul recurentei pârâte solicită respingerea excepției nulității recursului, ca nefondată, având în vedere că motivele de recurs, astfel cum au fost expuse, pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Codul d e procedură civilă.
Pe fond, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea în parte a acțiunii, să se constate calitatea de moștenitor a recurentei pârâte, ca urmare a decesului autorului său, având în vedere următoarele considerente:
În mod greșit, cele două instanțe de fond și apel, au considerat că recurenta pârâtă este străină de succesiune ca urmare a neacceptării acesteia în termenul legal și, totodată, că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului, este formată din întreg imobilul situat în B,-, sector 5. Așa cum a arătat și dovedit, recurenta pârâtă a participat la înmormântarea tatălui său, atât fizic cât și material, ocupându-se îndeaproape de toate cheltuielile efectuate cu ocazia acestui eveniment nefericit, fapt relatat și de martorii audiați în cauză.
În ziua înmormântării și chiar a doua zi, aflându-se în casa defunctului, recurenta a purta o discuție cu intimații reclamanți și s-au înțeles cu privire la deschiderea succesiunii, spunând că această problemă se poate rezolva în fața notarului prin emiterea unor certificate de moștenitor.
Nu poate fi reținută nici motivarea celor două instanțe, în sensul că recurenta ar fi avut o atitudine pasivă față de moștenirea rămasă de pe urma defunctului său tată, având în vedere că aceasta a purtat nenumărate discuții cu intimații reclamanți referitor la dezbaterea succesiunii, aceștia comunicându-i că nu este nici un fel de problemă în acest sens și că se vor deplasa împreună la notariat la venirea recurentei în țară. În mod eronat, s-a mai apreciat că luarea de către recurentă, din domiciliul defunctului, a unor obiecte, nu reprezintă o acceptare tacită a succesiunii, ci doar faptul că dorește să păstreze vie amintirea tatălui său. În plus, recurenta le-a trimis intimaților reclamanți, importante sume de bani, întrucât aceștia îi relatau că nu dispun de resursele financiare necesare administrării imobilului și achitării impozitului aferent acestuia. Niciodată recurenta pârâtă nu a avut intenția de a renunța la partea sa din moștenire.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimaților reclamanți, în principal, solicită admiterea excepției nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 304 Codul d e procedură civilă.
În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele:
Nu este reală susținerea recurentei, în sensul că a doua zi după înmormântare, aceasta se afla în casa defunctului, unde a purtat o discuție cu intimații reclamanți referitoare la dezbaterea succesiunii. Din probele administrate în cauză, respectiv din interogatoriul administrat recurentei pârâte și anume prin răspunsul la întrebarea nr. 3, aceasta a recunoscut că imediat după înmormântare a părăsit România, prin urmare, a doua zi, ea era în Italia și nicidecum în casa defunctului, iar prin răspunsul la întrebarea nr. 4, recurenta pârâtă a recunoscut că nu a preluat nici un bun ce a aparținut defunctului. Aceasta se coroborează și cu declarația martorei reclamanților, care menționează că recurenta nu a participat decât fizic la înmormântarea tatălui său și că, imediat după săvârșirea acesteia, a părăsit casa și nu a mai revenit niciodată acolo. De asemenea, martora a mai relatat că, fiind prezentă la parastasul de după înmormântare, a văzut când a plecat recurenta și că aceasta nu a luat nici un bun din casa defunctului.
Nu poate fi reținut nici motivul de recurs prin care recurenta menționează că le-a trimis intimaților reclamanți importante sume de bani necesare întreținerii și administrării imobilului, precum și pentru achitarea impozitului aferent acestuia, având în vedere că prin răspunsul la întrebarea nr. 6 din interogatoriul administrat părții, aceasta a recunoscut că intimații reclamanți au fost cei care au avut grijă de imobil de la decesul lui și până în prezent.
În mod corect, a constatat instanța tribunalului că recurenta de astăzi, a invocat pentru prima dată prin motivele de apel, acceptarea tacită a succesiunii defunctului său tată, aceasta fiind în contradicție totală cu întâmpinarea depusă în cursul judecății în fond și cu răspunsurile la interogatoriul administrat în fața primei instanțe.
Solicită obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței nr. 37/05.11.2009, pe care o depune la dosar.
CURTEA,
Asupra recursului din prezenta cauză:
Examinând actele și lucrările cauzei, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 4021/2008, Judecătoria Sector 5 admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâta, a constatat deschisă succesiunea defunctului, decedat la 10 decembrie 2006, constatat că de pe urma defunctului, au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare cu o cotă de din masa succesorală și și în calitate de fii, cu o cotă de 3/8 fiecare din masa succesorală.
De asemenea, instanța a constatat că masa succesorală se compune din cota de 1/1 din imobilul situat în-, sector 5, compus din teren și construcție și că pârâta este străină de succesiune prin neacceptare în termenul legal.
În motivarea sentinței s-a arătat în esență că într-un partaj succesoral, pot avea calitatea de moștenitori ai defunctului, numai persoanele care au acceptat succesiunea în termenul de șase luni impus de art. 700 alin. 1 Cod Civil.
În ceea ce o privește pe pârâta, instanța de fond a reținut că aceasta nu a făcut nici un act de acceptare expresă ori tacită a moștenirii, iar din declarațiile martorilor și -, rezultă că după decesul tatălui său, pârâta nu s-a interesat de moștenirea acestuia, nu a luat nici un bun din patrimoniul defunctului și nu a participat la plata datoriilor pentru imobilul rămas de pe urma defunctului.
Instanța a mai reținut că prezența pârâtei în străinătate și eventualul accident suferit nu pot fi reținute ca o exonerare de la obligativitatea acceptării moștenirii, atât timp cât impedimentele semnalate nu erau absolute, iar pârâta putea întocmi o procură în vederea dezbaterii succesiunii.
Din declarațiile martorilor, a mai rezultat că pârâtul ar fi luat bani de la pârâtă, însă în perioada anterioară decesului, pârâta a participat la înmormântarea defunctului, însă acest aspect nu poate fi considerat ca act de acceptare a succesiunii, iar pretinsa sumă de 300 euro pe care pârâta ar fi avansat-o pentru înmormântare, a fost dată în realitate de către fiica pârâtei, fără a se cunoaște cu exactitate, adevărata destinație a banilor.
În concluzie, pârâta nu a luat legătura cu reclamanții, nu s-a interesat de imobil, nu a achitat datoriile succesiunii și nu și-a însușit nici un bun mobil al defunctului, cu consecința că este străină de succesiune prin neacceptare în termenul legal de șase luni de la deces.
În ceea ce îi privește pe reclamanți, instanța a constatat calitatea acestora de moștenitori și compunerea masei succesorale în sensul arătat prin dispozitivul sentinței.
Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel în termen, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii pronunțate de instanța de fond, în sensul constatării calității sale de moștenitoare în cotă legală de asupra imobilului.
În motivarea apelului, pârâta a arătat în esență, că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, întrucât a participat la înmormântarea tatălui său atât fizic cât și material, ocupându-se de toate cheltuielile efectuate cu ocazia acestui eveniment nefericit, fapt confirmat și de martorul a cărui declarație a fost înlăturată ca nesinceră.
Atât la înmormântare cât și ulterior, la parastasele efectuate, fiica sa, la îndemnul și cu banii trimiși de pârâtă, a fost cea care a luat obiecte de îmbrăcăminte și bunuri personale ale defunctului, instanța reținând greșit că pârâta nu are pretenții la moștenire, luând în considerare doar martorii propuși de către reclamanți.
După decesul tatălui său, pârâta a purtat numeroase discuții cu reclamanții în ceea ce privește dezbaterea moștenirii, aceștia spunând că nu există nici o problemă în acest sens, le-a trimis reclamanților importante sume de bani în vederea achitării impozitului aferent imobilului.
Apelanta nu a pornit procedura notarială, deoarece a avut încredere în reclamanți, nu le-a comunicat acestora niciodată că înțelege să renunțe la moștenire, ci din contră, a insistat să fie dezbătută succesiunea de pe urma tatălui său.
Pârâta a mai invocat că în ziua înmormântării, a luat din casa tatălui său la plecare, diverse obiecte și anume: prosoape, cești, farfurii, un set de tacâmuri vechi de, care aparțineau tatălui său, fotografii, cu scopul de a păstra vie amintirea tatălui său.
S-a deplasat a doua zi la domiciliul reclamanților unde, la masa de prânz, s-a discutat despre dezbaterea succesiunii, pârâta afirmând explicit că dorește să se dezbată moștenirea, însă reclamanții au apreciat că este prea devreme în raport de data decesului.
Intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat în esență respingerea apelului ca nefondat.
La termenul din 18 decembrie 2008, tribunalul a încuviințat atât pentru apelantă, cât și pentru intimați, proba cu acte și proba testimonială cu câte doi martori pe aspectele legate de acceptarea succesiunii, fiind audiați în acest sens, martorii, lonela, și.
Analizând actele și materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, din perspectiva motivelor de apel formulate, tribunalul a apreciat că apelul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:
Tribunalul a reținut că la data de 10 decembrie 2006, decedat tatăl pârâtei, numitul, iar apelanta are calitatea de succesibil al defunctului, fiind fiica acestuia dintr-o altă căsătorie, respectiv rudă de gradul I, având vocație succesorală generală și concretă la moștenirea defunctului.
Tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că pârâta este străină de succesiune prin neacceptarea acesteia în termenul legal, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 700 Cod civil, dreptul de accepta succesiunea se prescrie într-un termen de șase luni socotit de la deschiderea succesiunii.
În sistemul de drept românesc, acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită, iar conform art. 689 cod civil acceptarea este tacită când moștenitorul îndeplinește un act pe care nu ar fi putut să-l facă decât în calitate de moștenitor și care să se presupună neapărat intenția de acceptare. Întrucât textul nu enumeră actele care pot fi considerate ca expresia unei acceptări tacite, rămâne la aprecierea instanțelor să decidă care dintre actele efectuate de moștenitor constituie sau nu o acceptare tacită a succesiunii.
Tribunalul a apreciat că din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă în nici un fel preluarea unor bunuri din masa succesorală și deci intenția de acceptare tacită către apelantă.
În acest sens, tribunalul a reținut că apelanta nu a fost interesată de bunurile rămase după tatăl său, conform întâmpinării depuse, apelanta este de circa 10 ani plecată în Italia, a fost prezentă doar la înmormântarea tatălui, având doar contacte sporadice cu familia.
În consecință, în raport de această situație de fapt, tribunalul a apreciat că apelanta nu a făcut dovada acceptării tacite a succesiunii prin preluarea unor bunuri ale moștenirii, astfel încât nu poate avea calitatea de succesor al defunctului.
Pentru a se considera că a acceptat tacit moștenirea, apelanta trebuia să facă dovada actelor juridice în sensul celor la care se referă art. 691 Cod civil și care sunt în genere, acte de dispoziție, cum ar fi vânzarea, cesionarea sau donarea bunurilor succesorale, dovadă care nu s-a făcut în speța dedusă judecății.
Susținerile apelantei în sensul că ar fi acceptat în mod tacit, moștenirea, întrucât a participat la înmormântarea tatălui său și că în ziua înmormântării, a luat din casa tatălui său la plecare, diverse obiecte și anume: prosoape, cești, farfurii, un set de tacâmuri vechi de, care aparțineau tatălui său, fotografii, cu scopul de a păstra vie amintirea tatălui său, sunt neîntemeiate și irelevante în speța dedusă judecății, pentru următoarele considerente:
În primul rând, tribunalul a constatat că în fața instanței de fond prin întâmpinarea depusă, actuala apelantă nu a invocat în nici un moment faptul că ar fi preluat anumite bunuri din patrimoniul defunctului și că acest fapt ar fi o dovadă a acceptării succesiunii.
Mai mult decât atât, la interogatoriul administrat, la întrebarea nr. 4 (fila 57 dosar fond), pârâta a declarat în mod expres că nu a preluat nici un bun care a aparținut defunctului și nu a putut să precizeze nici un bun pe care l-a preluat de la defunct (întrebarea nr. 5).
Totodată, Ia același interogatoriu, pârâta a arătat că a participat doar fizic la înmormântarea defunctului.
În consecință, tribunalul a dat aplicabilitate juridică acestor răspunsuri la interogatoriu ca o mărturisire deplină asupra aspectelor sus-menționate, în sensul că pârâta nu a luat nici un bun din patrimoniul defunctului, cu atât mai mult cu cât pârâta este o persoană matură, în deplinătatea facultăților mintale, iar întrebările din interogatoriu au fost foarte clare, inteligibile pentru orice persoană normală, fără a necesita cunoștințe juridice.
Cu toate acestea, tribunalul a constatat că prin motivele de apel, pentru prima oară pe parcursul soluționării cauzei, apelanta invocă acceptarea tacită a succesiunii prin preluarea unor bunuri din masa succesorală, în contradicție totală cu răspunsurile pârâtei la interogatoriu precum și cu probele administrate la instanța de fond, aspect care indică nesinceritatea afirmațiilor apelantei și atitudinea sa duplicitară.
În faza procesuală a apelului, din declarațiile martorei și a martorului, ar rezulta că în ziua decesului după înmormântare, pârâta ar fi luat din locuința defunctului câteva bunuri mobile și anume: două seturi de tacâmuri, trei - patru cești, circa șase farfurii albe cu, fotografii și prosoape, aspecte contrazise de către ceilalți martori audiați în cauză, precum și de propriile răspunsuri la interogatoriu, ale pârâtei.
Cu toate acestea, chiar dacă s-ar fi reținut preluarea de către apelantă în ziua înmormântării, din patrimoniul defunctului, a bunurilor mobile sus-menționate, acest lucru este irelevant, întrucât simpla participarea la înmormântare, la slujbe și la pomeni sau preluarea unor bunuri de importanță redusă, avându-se în vedere obiceiul local, nu constituie o acceptare tacită a succesiunii, în sensul art. 689 și 691 Cod civil și nu pot conduce la concluzia neechivocă a intenției de a accepta.
De altfel, ambii martori propuși de către apelantă au declarat că bunurile au fost luate cu scopul de a-i aminti de tatăl său, aspect confirmat și de către apelantă prin motivele de apel unde a arătat că bunurile au fost luate pentru a păstra vie amintirea tatălui său, or, așa cum am arătat anterior, preluarea unor bunuri în scop de amintire nu reprezintă o dovadă a acceptării tacite a moștenirii.
Totodată, din declarațiile martorilor audiați a rezultat cu evidență că pârâta nu a participat la cheltuielile de înmormântare, aspect confirmat chiar de către aceasta la întrebarea nr. 1 din interogatoriu, și, de altfel chiar dacă ar fi participat cu o anumită sumă, acest aspect nu reprezintă o acceptare tacită a moștenirii, nefiind echivalent cu efectuarea unor acte de dispoziție sau de administrare asupra bunurilor defunctului.
De asemenea, trimiterea unei sume de bani după data decesului către reclamanți, chiar dacă ar fi reală (deși martorii audiați atât la instanța de fond cât și martorii propuși în apel d e către reclamanți, existența trimiterii acestor sume), nu reprezintă o dovadă a acceptării tacite a succesiunii, pentru aceleași motive sus-menționate, dar și pentru faptul că nu s-a făcut dovada în nici un fel a destinației acestei sume de bani și nici a intenției cu care pârâta a înțeles să trimită această sumă.
Susținerile apelantei în sensul că nu a pornit procedura notarială, deoarece a avut încredere în reclamanți, nu le-a comunicat acestora niciodată că înțelege să renunțe la moștenire, ci din contră, a insistat să fie dezbătută succesiunea de pe urma tatălui său, a avut un accident în Italia care a împiedicat-o să se deplaseze în țară, etc. sunt nefondate, întrucât succesibilul poate fi repus într-adevăr în termenul de prescripție, dacă s-a constatat ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, cu condiția ca moștenitorul să fi cerut repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție (art. 19 Decretul nr. 167/1958).
Or, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a formulat cerere de repunere în termenul de o lună prevăzut de lege, de la pretinsa împiedicare care a determinat depășirea termenului de prescripție.
Așadar, vocația succesorală a apelantei nu este suficientă pentru a deveni moștenitorul unui defunct, fiind necesar ca în termenul de opțiune succesorală, acesta să își manifeste dreptul de opțiune într-una din formele prevăzute de lege, în caz contrar, urmând a se considera că apelanta este străină de moștenire.
În aplicarea dispozițiilor legale sus-menționate, nu prezintă importanță nici faptul că succesibilul locuiește în altă localitate, din țară sau străinătate, decât locul deschiderii moștenirii, nu interesează nici cunoașterea de către succesibili, a componenței patrimoniului succesoral și, cu atât mai puțin, faptul că a avut o discuție cu reclamanții prin care au convenit să dezbată succesiunea ulterior, cu atât mai mult cu cât aceste evenimente nu sunt mai presus de controlul părții (precum starea de război, revoluție, incendiu, inundație, carantină etc.) și nu pot determina suspendarea cursului prescripției.
În consecință, în raport de aceste considerente tribunalul a respins apelul formulat ca nefondat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, prin decizia civilă nr. 271 din 19.02.2009, pronunțată de Secția a IV a Civilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termenl legal, pârâta - apelantă a promovat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității, deoarece a participat la înmormântarea tatălui său, atât fizic cât și material, ocupându-se îndeaproape de toate cheltuielile efectuate cu ocazia acestui eveniment nefericit.
Acest fapt a fost relatat și de martorul, audiat în cauză, dar instanța de fond a apreciat ca nesinceră declarația acestuia, deoarece fiica sa a fost cea care a dus suma de bani și i-a înmânat-o reclamantei, imediat după decesul tatălui său, recurenta venind în țară în cursul aceleiași zile.
Martorii și, audiați în fața instanței de apel, au susținut de asemenea, cele declarate de martorul, dar cu toate acestea, și instanța de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a avut dreptate, considerând că nu ar fi acceptat succesiunea în termen legal.
Atât instanța de fond cât și instanța de apel au considerat susținerile sale ca irelevante, motivând că nici măcar nu se cunoaște adevărata destinație a banilor, deși martorii audiați în cauză au relatat că acești bani au fost folosiți pentru a cumpăra cele necesare pentru înmormântare.
Atât la înmormântare cât și ulterior, la parastasele efectuate, fiica sa, la îndemnul său și cu banii trimiși de către recurentă, a fost cea care a luat obiecte de îmbrăcăminte și bunuri personale ale defunctului, aceste susțineri fiind confirmate și de către martori.
În ziua înmormântării și chiar a doua zi, aflându-se în casa defunctului său tată, a purtat o discuție cu intimații - reclamanți și s-au înțeles cu privire la deschiderea succesiunii, spunând că această problemă se poate rezolva în fața notarului prin emiterea unor certificate de moștenitor.
Deși instanța de apel a susținut faptul că acceptarea succesiunii se poate face în mod expres sau tacit, conform an. 689 civil, iar textul de lege nu enumera actele care pot fi considerate ca expresia unei acceptări tacite, acest lucru rămânând la aprecierea instanțelor, tribunalul a apreciat prin motivarea deciziei recurate, că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în nici un fel preluarea unor bunuri din masa succesorală.
A considerat instanța de apel că pentru a putea face dovada acceptării tacite a succesiunii, trebuia ca recurenta să fi făcut anumite acte de dispoziție a bunurilor succesorale.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel nu a ținut cont că masa succesorală este compusă dintr-un singur imobil în care în prezent, locuiesc reclamanții, și, motiv pentru care se afla în imposibilitatea de a face vreun act de dispoziție conform art. 691 Cod civil.
În motivarea deciziei recurate, instanța a considerat ca neîntemeiate și irelevante în cauză, atât susținerile recurentei din motivele de apel și declarațiile martorilor propuși de către aceasta, în sensul ca ar fi luat din casa tatălui său, diverse obiecte din care rezultă acceptarea tacită a succesiunii.
Instanța de apel a considerat în mod greșit că ar fi făcut acest lucru pentru a păstra vie amintirea tatălui meu, considerând că acest fapt nu reprezintă un mod de acceptare tacită a succesiunii.
Ambele instanțe au motivat soluțiile pronunțate, luând în calcul doar declarațiile martorilor propuși de reclamanți, în sensul că dumneaei ar fi precizat expres că nu are pretenții la moștenirea tatălui, deși aceștia au relatat faptul că au fost de față doar la o discuție telefonică purtată între recurentă și reclamanta "și că a dedus acest lucru din răspunsurile date de reclamantă la telefon".
Cele două instanțe apreciază că ar fi avut o atitudine pasivă față de moștenirea tatălui, luând în considerare doar declarațiile martorilor propuși de reclamanți care nu au făcut altceva decât să presupună că nu ar avea pretenții cu privire la moștenire, deși nu au fost prezenți faptic la nici o discuție purtată între recurentă și reclamanți.
După decesul tatălui, a purtat nenumărate discuții cu reclamanții în ceea ce privește dezbaterea moștenirii, aceștia spunându-i că nu există nici o problemă în acest sens, deoarece, la venirea sa în țară, se vor deplasa împreună la notariat pentru a deschide succesiunea.
Le-a trimis reclamanților importante sume de bani, deoarece aceștia îi relatau telefonic că nu dispun de sumele necesare administrării imobilului și nici nu au bani să plătească impozitul aferent acestuia.
Nu a considerat că este necesar să pornească procedura notarială de dezbatere succesorală, apreciind că relațiile sunt așa cum ar trebui să fie în orice familie, datorită încrederii pe care i-au insuflat-o, considerându-i întotdeauna ca fiind familia sa.
Faptul că reclamanții au avut o atitudine nesinceră atât față de recurentă, cât și în fața instanțelor, reiese și din răspunsurile acestora la interogatoriul administrat în fața instanței de fond, unde reclamanta, la întrebarea dacă i-a cerut să facă o procură prin care să declare că renunță la partea sa din succesiune, aceasta a răspuns afirmativ spunând că "îi trebuia la notar o procură că renunț".
Nu a avut niciodată o discuție cu reclamanții cărora să le fi spus că renunță la partea sa de succesiune, din contră, a insistat atât personal cât și telefonic să dezbată succesiunea de pe urma tatălui.
Acesta a fost motivul pentru care, văzând că reclamanții invocă motive puerile în ceea ce privește dezbaterea succesiunii, l-a împuternicit pe ginerele său, să se ocupe de această problemă, dumneaei neputându-se deplasa, fiind imobilizată în urma unui accident suferit.
A învederat instanței de recurs, că în ziua înmormântării s-a întors împreună cu reclamanții în casa tatălui său, unde la plecare, a luat diverse obiecte, respectiv: prosoape, cești, farfurii, un set de tacâmuri vechi din care aparțineau tatălui său, diverse fotografii cu acesta, motiv pentru care a considerat că este o dovadă a faptului că a acceptat în mod tacit succesiunea.
A dovedit atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel că s-a deplasat și a doua zi la domiciliul reclamanților, unde la masa de prânz s-a discutat despre dezbaterea succesiunii, spunându-le acestora explicit că dorește să deschidă succesiunea, dar momentul este mult prea apropiat față de data decesului tatălui, reclamanții fiind de acord că este inoportun să pornească procedura notarială atât de repede.
Toate aceste aspecte au fost demonstrate prin probatoriile administrate în cauză, astfel încât în mod neîntemeiat, instanțele au reținut că nu a acceptat succesiunea de pe urma defunctului său tată.
Pentru toate aceste motive, a solicitat să se admită recursul, să fie modificată în tot decizia recurată și pe fondul cauzei, să se admită în parte acțiunea și să se constate calitatea sa de moștenitor ca urmare a decesului tatălui său,.
Și-a întemeiat recursul, pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
A timbrat în mod corespunzător recursul promovat, conform art.3 și art.11 din Legea nr.146/1997 și art.3 din nr.OG32/1995.
Intimații, și, au depus întâmpinare, potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, invocând excepția de nulitate a recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor, în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 Cod de procedură civilă. Sub aspectul fondului, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, ca urmare a faptului că recurenta nu a acceptat succesiunea tatălui său, în termenul legal.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.308 alin.2 Cod procedură civilă.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Soluționând cu prioritate, potrivit art. 137 Cod de procedură civilă, excepția nulității recursului, excepție de procedură, absolută și peremptorie, Curtea o apreciază ca nefondată, deoarece o parte din criticile invocate se circumscrie într-adevăr, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, conform căruia: " Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii". Astfel, cel puțin criticile referitoare la greșita neechivalare de către instanța de apel, a preluării unor bunuri ale defunctului tată, cu un act de acceptare a succesiunii, art. 689 din Codul Civil neenumerând actele concrete care au această semnificație, se subsumează într-adevăr, unei greșite aplicări în cauză, a prevederilor articolului din Codul Civil enunțat, teză care atrage incidența motivului 9 de recurs.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constituio cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul d e procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părțilornumai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze, este acela de a constituio cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Așadar, Curtea reamintește că recursul este o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului (adică judecătoria și tribunalul, în speță). Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 304 alin. 1 Cod de procedură civilă, din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform art. 304 pct. 1 - 9 Cod de procedură civilă, precum și din abrogarea în mod expres, a vechilor motive de recurs prevăzute de art. 304 pct. 10 Cod de procedură civilă (când instanța nu s-a pronunțat asupra unei probe administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) și pct. 11 Cod de procedură civilă (când soluția dată este rezultatul unei grave erori de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor), prin Legea nr. 219/2005 și OUG nr. 138/2000, aceste ultime două foste motive repunând în discuție temeinicia hotărârii și nu legalitatea sa, deci reaprecierea situației de fapt, prin intermediul reaprecierii probelor administrate. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de apel.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304.pr.civ. fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil, încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel, într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță cel prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
2. Potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: " Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 9.când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Curtea constată faptul că în cauză au fost corect aplicate și interpretate de către tribunal, dispozițiile legale incidente la care recurenta a realizat trimitere, respectiv art. 689 și 690 Cod civil:"Art. 689: Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însușește titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare.
Art. 690: Actele curat conservatorii, de îngrijire și de administrație provizorie, nu sunt acte de primirea moștenirii, dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede".
Recurenta invocă mai multe acte realizate, precum: participarea fizică și materială la înmormântarea tatălui său și prin contribuția pecuniară la cheltuielile realizate cu ocazia acestui eveniment nefericit, în acest sens trimiterea unei sume de bani, imediat după deces sau cumpărarea unor obiecte de vestimentație și bunuri personale, cu acel prilej sau cu ocazia pomenirilor ulterioare; discuția pe care a avut-o cu intimații referitor la dezbaterea moștenirii; preluarea unor bunuri aparținând tatălui, din casa acestuia; contribuția la administrarea ulterioară a imobilului, prin trimiterea de sume de bani. Recurenta apreciază că toate aceste acte sunt acte de acceptare a succesiunii tatălui său.
Or, sub acest aspect, Curtea constată că legea nu stabilește în concret, care anume acte săvârșite de succesibil, constituie manifestarea intenției de a accepta tacit moștenirea, mulțumindu-se să precizeze că actele de conservare și de administrare provizorie nu reprezintă acte de acceptare, dacă cel ce le-a făcut, nu și-a însușit (se subînțelege prin alte acte) calitatea de moștenitor ( art.690 Cod civil) și că actele de dispoziție având ca obiect drepturile succesorale, constituie acte de acceptare, chiar dacă aparent, îmbracă forma " renunțării" la moștenire( art.691 Cod civil). În consecință, revine instanțelor judecătorești sarcina de a aprecia în concret, de la caz la caz, dacă actul săvârșit de succesibil, în această calitate, reprezintă sau nu o acceptare tacită a moștenirii. Pot fi apreciate ca acte de acceptare tacită a moștenirii, intrarea în posesiune (preluarea ori deținerea) și folosința bunurilor succesorale (care prin natura, numărul sau valoarea lor exclud ideea unor amintiri de familie). Asemenea fapte implică acceptarea moștenirii, întrucât succesibilul se comportă ca un proprietar.
În legătură cu aceste acte care au semnificația acceptării tacite a moștenirii, se pune și întrebarea ce se întâmplă dacă aceste acte (în special, deținerea și folosința bunurilor) au fost săvârșite de succesibilul ce are și o altă calitate (de exemplu, coindivizar cu defunctul, etc.). S-a arătat în doctrina judiciară că întrucât în asemenea cazuri, actele săvârșite pot primi și o altă interpretare, ele nu mai au în mod neechivoc, valoarea unei acceptări tacite. În astfel de situații, este necesar a se stabili intenția neîndoielnică de acceptare a succesiunii.
Aceeași este și situația din prezenta speță, deoarece acțiunile la care face trimitere recurenta: participarea fizică și materială la înmormântarea tatălui său și prin contribuția pecuniară la cheltuielile realizate cu ocazia acestui eveniment nefericit, în acest sens trimiterea unei sume de bani, imediat după deces sau cumpărarea unor obiecte de vestimentație și bunuri personale, cu acel prilej sau cu ocazia pomenirilor ulterioare; preluarea unor bunuri aparținând tatălui, de valoare redusă, din casa acestuia; pot avea o dublă valență: aceea de act de acceptare a succesiunii sau aceea generală, firească și seculară, de omagiu al vieții părinților, de păstrare vie în memorie, a acestora, de către copiii lor, precum și de îndeplinire de către copii, în această calitate, a obligațiilor religioase tradiționale. Tocmai de aceea, este esențială în astfel de cazuri, stabilirea intenției, a cauzei care stă la baza realizării unor astfel de cazuri.
Curtea constată însă, sub acest aspect, că realizarea unui fapt material cu o anumită poziție psihică, reprezintă un element subsumat situației de fapt (care include atât aspecte de ordin material, cât și de ordin subiectiv). Or, așa cum am precizat la punctul 1, instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art.304 al.1 din Codul d e procedură civilă, se grefează pe situația de fapt care a fost stabilită de instanțele de fond.
În cauză, însă, instanța de apel a stabilit definitivîn primul rând, că recurenta nu a efectuat acele fapte juridice lato sensu, arătând expres că: "Tribunalul apreciază că din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă în nici un fel preluarea unor bunuri din masa succesorală și deci intenția de acceptare tacită către apelantă"( pagina 3 deciziei recurate ) și "Totodată, din declarațiile martorilor audiați a rezultat cu evidență că pârâta nu a participat la cheltuielile de înmormântare" ( pagina 4 deciziei recurate ).
În al doilea rând, tribunalul a stabilit că, chiar dacă ar fi reală efectuarea acestor fapte juridice lato sensu, pârâta apelantă nu a dovedit intenția de acceptare a moștenirii cu care ele ar fi fost realizate, deci nu a probat că au fost efectuate în calitate de moștenitor.
Realizarea unui fapt material cu o anumită poziție psihică, reprezintă un element subsumat situației de fapt (care include atât aspecte de ordin material, cât și de ordin subiectiv), or instanța de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 304 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, se grefează pe situația de fapt care a fost stabilită de instanțele de fond. Aprecierea unor acte concrete, materiale sau juridice, ca fiind sau nu, acte de acceptare tacită a succesiunii, implică aprecierea situației de fapt, respectiv analiza poziției psihice, subiective, a celor ce le-au realizat, în legătură cu efectuarea acestor acte.
Nu mai puțin, Curtea constată faptul că în cadrul situației de fapt, tribunalul a reținut de asemenea, împrejurarea că susținerea referitoare la insistența recurentei pe lângă intimați, de a fi dezbătută succesiunea, este nefondată (pagina 4 deciziei recurate), astfel încât Curtea nu poate reanaliza probele, în această cale de atac, pentru a reține că a existat o astfel de discuție, realizată de recurentă în calitate de moștenitor.
Aceeași apreciere se impune și în legătură cu invocata contribuție a recurentei la administrarea ulterioară a imobilului, prin trimiterea de sume de bani, tribunalul reținând inexistența unei asemenea contribuții, astfel:"De asemenea, trimiterea unei sume de bani după data decesului către reclamanți, chiar dacă ar fi reală (deși martorii audiați atât la instanța de fond cât și martorii propuși în apel d e către reclamanți, existența trimiterii acestor sume)nu reprezintă o dovadă a acceptării tacite a succesiunii, pentru aceleași motive sus-menționate, dar și pentru faptul că nu s-a făcut dovada în nici un fel a destinației acestei sume de bani și nici a intenției cu care pârâta a înțeles să trimită această sumă"( pagina 4 deciziei recurate ).
Aprecierea este în concordanță deplină cu prevederile amintite ale art. 690 din Codul Civil:"Actele curat conservatorii, de îngrijire și de administrație provizorie, nu sunt acte de primirea moștenirii, dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede".
Curții nu îi revine decât sarcina de a verifica legalitatea soluției, plecând însă, de la aceste premise menționate - elemente ale situației de fapt. Reaprecierea probelor în recurs - așa cum recurenta solicită prin marea majoritate a criticilor din motivele de recurs formulate, pentru a determina (in)echivocitatea, prin prisma poziției subiective a celui ce le efectuează, a unor fapte juridicelato sensurealizate, doar pentru a concluziona în sensul aplicării greșite în cauză, a unor dispoziții legale, nu echivalează cu generarea unui control doar de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu stabilirea unei noi situații de fapt, la care se vor aplica prevederile legale. Cum tribunalul a reținut definitiv, inexistența acestor fapte juridice lato sensu și cel mult, inexistența realizării lor în virtutea faptului că recurenta se considera moștenitor, Curtea nu poate în lipsa unor probe nou administrate în recurs, potrivit art. 305 din Codul d e procedură civilă, decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale, incidente, la această situație de fapt.
Curtea constată de asemenea, faptul că critica privitoare la imposibilitatea recurentei de a realiza vreun act de dispoziție cu privire la unicul bun din masa succesorală, datorită caracterului său de bun imobil, locuit de intimați, este nefondată, deoarece tribunalul nu a aplicat în mod greșit, vreuna dintre dispozițiile legale incidente, menționate, nesolicitând recurentei să realizeze vreun act de dispoziție în legătură cu imobilul, ci doar a analizat dacă faptele juridice lato sensu, concrete, invocate de recurentă, reprezintă acte de acceptare a moștenirii, în sensul art. 689 Cod Civil.
Raportat la această situație de fapt stabilită în mod definitiv de tribunal, precum și la neadministrarea unor probe noi în recurs, potrivit art. 305 din Codul d e procedură civilă, precum și la limitele controlului jurisdicțional al instanței de recurs, Curtea constată că în cauză, s-a realizat de către instanțe, o corectă aplicare și interpretare a prevederilor legale invocate: art. 689 Cod civil, art. 690 Cod civil, toate criticile invocate prin motivele de recurs fiind nefondate.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală.
Dată fiind culpa procesuală a recurentei în declanșarea și desfășurarea prezentei căi de atac, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, Curtea o va obliga pe aceasta la plata de cheltuieli de judecată către intimați, în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.
Respinge recursul formulat de recurenta - pârâtă, împotriva deciziei civile nr. 271 din 19 februarie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, și, ca nefondat.
Obligă recurenta - pârâtă să plătească intimaților - reclamanți, suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red. 8.12.2009
.
2ex./18.12.2009
-4.-;
Jud.5.-
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Cristina Nica, Mariana Haralambe
