Uzucapiune. Decizia 1114/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1428/2007)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1114
Ședința publică de la 25 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 3: Ioana Buzea
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenții reclamanți și G, împotriva deciziei civile nr. 449 din 03.04.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, și.
are ca obiect - înscriere carte funciară ( completare dispozitiv).
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 18 iunie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 25 iunie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3129/4.06.2004 pronunțată în dosarul nr.14085/2001, Judecătoria sectorului 4 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și G împotriva pârâților și, a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 455,93 mp. situat în B,-, sector 4, au constatat că aceștia au dobândit prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra construcției situate pe terenul menționat, construcție cu o suprafață de 78,40 mp. compusă din trei camere și dependințe, a dispus grănițuirea stabilind linia de hotar între proprietatea reclamanților și a pârâților și, a respins capetele de cerere privind ieșirea din in diviziune și desființarea ferestrei către proprietatea reclamanților și a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la notariatul de Stat B sub nr.3515/670/20.06.1957 - filele 5-6, pârâții au cumpărat un teren în suprafață de 223,20 mp. în B,-, după ce prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat B sub nr.406/65/21.01.1957 - filele 7-8, împreună cu pârâta și soțul acesteia, cumpăraseră cu cote egale un teren de 468 mp. situat în B,-.
Pe terenul ce le revenea, pârâții au construit o casă din paiantă după cumpărare, iar în 1960 cele două terenuri, 112 din cel aflat în coproprietate și terenul în proprietate exclusivă, s-au cumulat, astfel cum rezultă din adresa nr.1C/25713/13.02.2002 a Consiliul Local Sector 4, împrejurări confirmate și de adresa nr. -.01.2002 a - fila 46 din dosar.
Pârâții au încheiat o convenție cu reclamanții privind imobilul format din casă și teren, dar această convenție nu are valoare de contract de vânzare-cumpărare și nu s-a depus la dosar vreun înscris prin care să fie materializată. Cu toate acestea, martorii audiați, sub prestare de jurământ,ale căror declarații se află la filele 68-69 din dosar, aveau cunoștință despre înstrăinarea imobilului compus din casă și teren către reclamanți, atestând în fața instanței că în anul 1970 reclamanții sau așezat pe terenul soților, identificat conform raportului de expertiză de la filele 260-281, folosind și casa din paiantă descrisă în expertiza de la filele 81-85.
Reclamanții au stăpânit întreg imobilul continuu, public, sub nume de proprietar.mai mult de 30 de ani și nu au fost tulburați de nimeni în exercitarea posesie, astfel cum rezultă din declarațiile celor doi martori audiați, dar și din răspunsurile la interogatoriu ale pârâților. Aceștia din urmă, nu au contestat faptul deținerii terenului de către reclamanți. Numai că au susținut în fața instanței că nu reclamanții sunt proprietari, însă nu au făcut de-a lungul timpului acte din care să rezulte contestarea legitimității instalării reclamanților în imobil, martorii afirmând că reclamanții sunt cunoscuți ca proprietari ai casei și terenului pe care le ocupă și că posesia reclamanților nu a fost tulburată.
Potrivit art.184 Cod civil, pentru a fi utilă dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia exercitată trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar. Posesia reclamanților întrunește toate aceste calități, după cum rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză, reclamanții stăpânind terenul netulburați, cunoscuți ca adevărați proprietari continuu din 1970, deci s-a împlinit termenul de 30 de ani prevăzut de art.1890 din Codul civil, pentru uzucapiunea lungă, iar reclamanții au dobândit dreptul de proprietar asupra terenului.
S-a apreciat că este irelevant aspectul dobândirii unei porțiuni din teren în indiviziune către pârâți, pentru ca această indiviziune să împiedice dobândirea dreptului proprietate prin uzucapiune și că reclamanților nu li s-a transmis un titlu de către pârâtii, nu a intervenit o vânzare-cumpărare valabilă din punct de vedere juridic între reclamanți și acești pârâți, astfel încât reclamanților nu li s-a transferat dreptul de proprietate asupra unei cote părți dintr-un teren și reclamanții pot uzucapa împotriva pârâților, indiferent de regimul juridic anterior intrării în posesia reclamanților a terenului respectiv - coproprietate sau proprietate exclusivă.
Cu privire la construcție, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile accesiunii imobiliare, iar reclamanții au calitatea de proprietari ai casei edificate pe terenul uzucapat, stabilind totodată linia de hotar între proprietatea reclamanților și cea a pârâților și.
În ceea ce privește ieșirea din indiviziune, prima instanță a reținut că aceasta nu poate fi admisă deoarece reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar nu prin transmiterea dreptului de proprietate indiviz al pârâților, deci indiviziunea nu există între reclamanți și pârâții, prin substituirea pârâților.
Cu privire la desființarea ferestrei dinspre proprietatea reclamanților, prima instanță a reținut că nu sunt întrunite condițiile servituții de vedere deoarece în raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că fereastra respectivă nu poate servi pentru vedere, ci este necesară pentru iluminare și aerisire, fiind singurul perete pe care putea fi amplasată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții și.
În motivarea cererii de apel, apelanții pârâți au arătat că hotărârea instanței este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive.
1. Astfel, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr.406/21,01.1957, rezultă că dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 468 mp. situat în B,-, sector 4, fost transmis soților - și și soților și în indiviziunea astfel că așa-zisa stăpânire a avut loc asupra unei părți din imobil aflat în indiviziune, deci asupra unei cote ideale și nu materiale care contravine esenței uzucapiunii ca mod de dobândire a proprietății.
2. În mod greșit, prima instanță a constatat că reclamanții au dobândit prin accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra construcției situată pe terenul din B,-, sector 4 în suprafață utilă de 78,40 mp. deoarece astfel cum rezultă chiar din motivarea acțiunii, reclamanții au menționat în mod expres că respectivele construcții au fost edificate de pârâții.
3. În ceea ce privește grănițuirea, apelanții pârâți au arătat că această măsură nu se putea dispune deoarece reclamanții nu sunt proprietari ai terenului, astfel că ieșirea din indiviziune apare ca inadmisibilă, iar pe de altă parte linia de hotar nu a fost stabilită în mod corect în raport de expertizele efectuate.
4. În mod greșit, instanța de fond i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată deoarece este vorba despre o lipsă de diligență a intimaților reclamanți care nu au făcut toate demersurile pentru a încheia cu adevărații proprietari actul de vânzare-cumpărare în forma autentică cerută de lege.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 282 și următoarele Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel în urma modificărilor dispozițiilor procedurale care au avut loc în baza Legii 219/6.07.2005, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea spre competentă soluționare Tribunalului București.
Prin decizia civilă nr.449/A/3.04.2007 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelanții pârâți și; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea; a constatat că reclamanții au dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani un teren în suprafață de 212,87. situat în B,-, sector 4, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert (fila 261 dosar fond); a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat intimații la 400 lei cheltuieli de judecată către apelantul.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3515/670/20.06.1957 intimații reclamanți au cumpărat de la pârâții suprafața de 223,20 mp. teren situat în B,-, sector 4, iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr.406/65/21.01.1957 pârâții și au dobândit în indiviziune terenul în suprafață de 468 mp. situat în B,-.
Cu privire la această ultimă suprafață de teren, tribunalul, apreciat că intimații reclamanți nu pot invoca efectele uzucapiunii ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, deoarece aceștia au exercitat posesia asupra unei cote ideale ce revenea pârâților, având calitatea de detentori precari conform art. 1853 Cod civil, precaritatea fiind mai mult decât un viciu al posesiei, fiind lipsa posesiei.
În concluzie, având în vedere, că starea de indiviziune asupra suprafeței de teren de 468 mp. astfel cum s-a menționat în contractul de vânzare-cumpărare nr.406/65/21.01.1957, se menține și în prezent, uzucapiunea în această situație nu poate fi invocată ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului menționat.
In ceea ce privește, cealaltă suprafață de teren de 223, 20 mp. astfel cum a fost menționată în contractul de vânzare-cumpărare nr.3515/670/20.09.1957, din raportul de expertiză efectuat de expert (filele 260-270 dosar fond), rezultând suprafața de 212,87 mp. tribunalul a apreciat din actele dosarului și declarațiile martorilor audiați în cauză că sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii de 30 de ani conform art.1890 Cod civil, respectiv existat o posesie de 30 de ani, aceasta fiind utilă, adică neviciată, intimații reclamanți comportându-se ca adevărați proprietari.
În concluzie, tribunalul a apreciat că intimații reclamanți au dobândit prin efectul uzucapiunii dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 212,87 mp. astfel cum rezultă din măsurători, teren situat în situat în B,-, sector 4.
Cu privire la al doilea motiv de apel, tribunalul constatat din precizarea făcută de reclamanți prin însăși cererea de chemare în judecată că respectiva construcție a fost edificată de către pârâții, aspect de altfel reținut și de către experta și că nu sunt îndeplinite condițiile accesiunii imobiliare prevăzute de art.493 și 494 Cod civil, motiv pentru care intimații reclamanți nu pot invoca un drept de proprietate asupra construcției respective.
În ceea ce privește grănițuirea, tribunalul a constatat că pentru a se dispune grănițuirea a două proprietăți, este necesar a se face dovada dreptului de proprietate asupra proprietății (art. 584 Cod civil). Or, atâta timp cât intimații reclamanți se află în indiviziune cu pârâții pentru suprafața de 468 mp. situat în B-, sector 4, nereținându-se calitatea de proprietari a acestora asupra cotei indivize pentru motivele reținute mai sus.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și G, considerând-o netemeinică și nelegală.
În baza dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă recurenții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de apelanții și, ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că în mod greșit tribunalul a apreciat că intimații reclamanți nu pot invoca efectele uzucapiunii ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, deoarece au exercitat posesia asupra unei cote ideale ce revenea pârâților, având în vedere că nu s-a sistat starea de indiviziune asupra terenului de 468. dobândit prin contractul nr.406/65/21.01.1957, recurenții susținând în acest sens că din probele administrate în cauză, reiese cu certitudine că recurenții nu au stăpânit niciodată o cotă ideală din bun, ci o cotă determinată, așa cum de altfel au stăpânit și pârâții.
Se arata că recurenții nu au dobândit de la intimații o cotă indiviză dintr-un imobil, ci au dobândit o suprafață determinată de 480. (incluzând și suprafața în "indiviziune" cu intimații ) suprafață pe care au stăpânit-o în mod neîntrerupt, sub nume de proprietar, fără a fi deranjați de nimeni, așa cum rezultă și din declarațiile martorilor audiați de instanța de fond.
Instanța de apel a considerat că atâta vreme cât construcția a fost edificată de către intimații pârâți, nu se poate reține dobândirea proprietății prin accesiune imobiliară asupra construcției.Recurenții apreciază că sub acest aspect, decizia tribunalului este nelegală, întrucât este lesne de observat că dobândirea prin accesiune a construcției edificată pe teren reprezintă un capăt accesoriu primului capăt de cerere și ar fi trebuit tratat ca atare.
Se mai arata că instanța de apel, interpretând în mod greșit dispozițiile art.584 Cod civil, a considerat că nu poate dispune grănițuirea, având în vedere că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate. Susțin recurenții că în conformitate cu dispozițiile art.584 Cod civil, orice proprietar poate să oblige pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa și că, chiar dacă s-a considerat că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate, tribunalul ar fi trebuit să constate măcar că aceștia au avut tot timpul animus sibi habedi.
La termenul de judecată din data de 18.06.2009, curtea, luat act de transmisiunea calității procesuale pasive, ca urmare decesului intimaților pârâți și, calitatea de intimați fiind dobândita de moștenitorii acestor doi defuncți și.
La data de 30.03.2009 intimații pârâți și (în calitate de moștenitori ai pârâților și ) au formulat întâmpinare (fila 431 dosar recurs), prin care au arătat că sunt de acord cu admiterea recursului și a acțiunii formulate de recurenții reclamanți și G, în sensul de a se constata că au dobândit prin uzucapiune imobilul în litigiu.
Se arată că la data cumpărării imobilului de către pârâții și împreună cu familia, terenul a fost împărțit și stăpânit de fiecare familie separat. Între spatele casei familiei și terenul pârâților nu a existat niciodată un gard, întrucât această casă se afla pe linia de hotar, ce despărțea cele două proprietăți și că același hotar s-a păstrat și de familia.
Analizând actele si lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate și a prevederilor legale incidente în cauză, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește criticile referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere formulat de reclamanți având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra suprafeței de 243,06 mp.
Din verificarea considerentele subsumate criticii formulate de cei doi recurenți, se constată că acestea vizează soluția adoptata de instanța de apel, în ceea ce privește stabilirea împrejurării dacă cei doi recurenți au posedat cotă parte determinată sau doar cotă ideală din terenul în suprafața de 468 mp. dobândit de pârâți, prin contractul de vânzare cumpărare nr-.
De asemenea, se observă din examinarea considerentelor hotărârilor instanței de fond și instanței de apel,că la rezolvarea acestui punct divergent al pretențiilor părților s-a ajuns în urma interpretării și analizării probatoriilor administrate de acestea, în susținerea fiecăreia dintre apărările dezvoltate, relative la condițiile intrării în posesia terenului terenului, schimbarea sau nu împrejurărilor existente la momentul încheierii contractului prin care pârâții au dobândit dreptul de proprietate indiviza asupra acestui teren în ceea ce privește starea de coproprietate astfel dobândita (recurenții susținând existenta unor semne de hotar, în timp de pârâții invoca menținerea în tot intervalul de timp de la momentul cumpărării unei stări de indiviziune asupra terenului în discuție, atât în apel cât și prin întâmpinarea formulata în recurs-filele 13-16 și aceasta cu atât mai mult cu cât cu referire la acest aspect, reclamantul și pârâtul, au recunoscut la interogatoriu că terenul a fost stăpânit în indiviziune iar martora audiată la propunerea reclamanților, a susținut că între terenul reclamanților și al pârâților nu există delimitare).
Așadar, prin criticile formulate, recurenții nu fac decât să prezinte fiecare, propria variantă relativă la aceste date, readucând în discuție probatoriul cauzei și modul de interpretare a acestuia de către instanța de apel.
Curtea retine că anterior modificării prevederilor art. 304 Codul d procedură civilă, prin dispozițiile legii nr. 219/2005, acest text de lege consacrau în art. 304 pct. 10 și 11, posibilitatea modificării unei hotărâri judecătorești dacă se constata că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii sau daca hotărârea se întemeia pe greșeala de fapt, decurgând dintr- apreciere eronata a probelor. Prevederile art. 304 pct. 10 și 11 au fost însă abrogate în mod expres prin prevederile cuprinse în art. 1 pct. 49 din legea nr. 219/2005 și respectiv în art. 1 pct. 112. din OUG 138/2000 aprobata prin legea nr. 219/2005, neputând fi deci considerate incidente în cauza, în raport de prevederile înscrise în art. 725 alin. 1 și 3 Codul d procedură civilă, prin raportare la data pronunțării hotărârii ce face obiectul recursului-03.04.2007.
Pe cale de consecință, începând cu acest moment, în calea de atac a recursului nu mai este posibilă repunerea în discuție situației de fapt a cazului și nici rediscutarea probatoriului administrat, criticându-se modul de interpretare și apreciere probelor realizate de către instanța de apel, în raport de prevederile legale înscrise în art. 304 Codul d procedură civilă, în actuala reglementare, recursul reprezentând cale de atac extraordinară, calificarea consacrată expres în capitolul titlul din Codul d procedură civilă, fiind pus la dispoziția părților numai pentru motivele limitativ și expres prevăzute de lege, enumerate în art. 304 pct. 1-9 Codul d procedură civilă și care în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Aceasta soluție este impusă de faptul că părțile au avut la dispoziție judecată în fond în fața instanței de fond și rejudecare a fondului în fata instanței de apel, atât în fapt cât și în drept.
Se constată totodată că prevederile art. 304 și art. 306 din Codul d procedură civilă au făcut în mai multe rânduri, obiectul controlului de neconstituționalitate, excepțiile care vizau neconcordantele între acest text de lege și art. 6 din CEDO, respectiv art. 21 din Constituție, fiind respinse, curtea constituționala reținând că,reglementările internaționale nu impun în materia exercitării căilor de atac, astfel cum a statuat și Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în Cazul și alții contra Cehiei din 12 noiembrie 2002, în care s- constatat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unui recurs, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului care se bucură, în această privință, de o anumită marjă de apreciere".
Așa fiind, simpla nemulțumire a părții de hotărârea atacată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 1-9 Codul d procedură civilă. Prin urmare recurenților nu li se vor analiza criticile care nu reprezintă altceva decât propriile considerații asupra situației de fapt și propria apreciere în raport de probele administrate în cauza și poziția procesuala a părții adverse, situație care în mod evident nu răspunde exigentelor dispozițiilor procedurale care reglementează cauza recursului.
în cadrul de analiză recursului, analiză care, în raport de cele ce preced, nu poate cuprinde reapreciere probelor administrate în fazele judecații anterioare, curtea va proceda la analiza motivului de nelegalitate întemeiat pe aplicarea greșită în cauză prevederilor art. 1846 din Codul civil, motiv de recurs care poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 din Codul d procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 1837 din Codul civil, prescripția este un mijloc de a dobândi proprietatea iar potrivit art. 1846 din Codul civil, orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii. este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru.
În același timp, art. 1847 din Codul civil, prevede că:,ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar".
În lumina prevederilor legale anterior citate, se retine așadar că uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire dreptului de proprietate prin exercitarea posesiei neîntrerupte asupra unui bun, în termenul și în condițiile prevăzute de lege. Pentru a conduce la dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real principal, nu este suficientă întrunirea celor două elemente constitutive ale posesiei ( elementul material-corpus, care presupune contactul direct, efectiv cu lucrul precum și elementul psihologic sau intențional- animus possidendi, care se caracterizează prin voința celui ce stăpânește lucrul de a se comporta față de acesta ca un proprietar ), ci, este necesar ca posesia să fie însoțită de anumite calități,adică să fie neviciată.
Pe de alta parte, este unanim admis în practica și în doctrina că o posesie echivocă, caracterizată prin aceea că nu este sigură nici existența și nici lipsa elementului intențional, nu este posesie utilă, care să poată fundamenta uzucapiunea.
În cazul în care posesia unui bun aflat indiviziune se exercită numai de către unul din titulari, se presupune că acesta stăpânește bunul și pentru ceilalți titulari, astfel încât nu poate fi vorba despre posesie utilă care să conducă la dobândirea de către cel care exercitat- a dreptului de proprietate asupra bunului respectiv. Aceste considerații sunt pe deplin valabile și în cazul în care cel care exercită posesia este un terț, câta vreme se invoca uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, susținându-se posesie care însa nu are ca obiect întregul teren aflat în indiviziune ci cota deținuta de un coindivizar. Aceasta întrucât indiviziunea se caracterizează prin aceea că fiecare coindivizar are un drept individual, absolut și exclusiv asupra cotei părți ideale ce se cuvine având ca obiect bunul în indiviziune, fără ca vreunul dintre coindivizari sa fie titular exclusiv asupra bunului privit în materialitatea sa. Numai în situația în care intervine manifestare exterioară care demonstrează, neechivoc că titularul ce a exercitat stăpânirea materiala a înțeles să transforme posesia din comună în exclusivă, pe calea intervertirii precarității sale în posesie utilă, deci că a stăpânit bunul numai pentru sine, cu titlul de proprietar, atunci acesta va putea dobândi, prin uzucapiune dreptul de proprietate exclusiv asupra bunului.
Această concluzie rezultă neîndoielnic din dispozițiile art. 1853 din Codul civil, care prevăd că "actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc.sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar". Or, precaritatea fiind un viciu absolut și perpetuu al posesiei, nu poate duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, întrucât face ca posesia astfel exercitată să nu fie o posesie utilă.
In speță, în cadrul situației de fapt conturată în cauză pe baza probatoriului administrat în primele doua faze procesuale, s-a reținut de către instanța de apel, că deși cei doi recurenți au susținut că au exercitat posesia asupra unei suprafețe determinate, din totalul suprafeței de 468 mp. dobândită de pârâți, în indiviziune, aceștia nu au dovedit împrejurările de fapt pe care le-au invocat în acest sens, și că, posesia pe care au exercitat- asupra terenului, a vizat doar cota ideală, ce revenea pârâților, potrivit contractului de vânzare cumpărare nr- și că starea de indiviziune astfel stabilită, se menține și în prezent.
Or, față de aceasta statuare, în raport de considerentele anterior prezentate deduse din interpretarea prevederilor legale incidente în cauză, nu se poate reține în cauză aplicare greșită a textelor de lege sus menționate.
Deși în recurs, s-a susținut prin întâmpinarea formulată de intimații pârâți și acordul acestora la admiterea recursului, achiesarea acestora la pretențiile reclamanților, nu poate produce acest efect, câtă vreme, în apel s- statuat că acești intimați pârâți, au asupra terenului în raport de care se poartă litigiul, potrivit contractului de vânzare cumpărare nr- doar un drept indiviz, asupra cotei de din imobil, ceilalți coproprietari fiind pârâții, or, în cauză se dezbate nu chestiune legată de acordul acestora de a înstrăina cota lor către reclamanți ci, verificarea îndeplinirii condițiilor necesare și suficiente, impuse de lege, pentru ca reclamanții să poată uzucapa.
Tot astfel, în ceea ce privește criticile referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere vizând accesiunea imobiliară, curtea reține că în susținerea acestor critici, recurenții se întemeiază exclusiv pe raționamentul potrivit cu care au calitatea de proprietari ai terenului, ca efect al uzucapiunii și doar prin raportare la aceasta împrejurare susțin greșita aplicare în cauza a prevederilor art. 492 din Codul d procedură civilă or, în raport de considerentele anterior expuse în cadrul analizei primului motiv de recurs, curtea constată că nu pot fi apreciate ca întemeiate nici aceste critici, de vreme ce, potrivit art. 492 Cod civil, orice construcție făcută asupra pământului este prezumată a fi făcută de către proprietarul acelui pământ.
Pe de alta parte, în sensul art. 584 din Codul civil grănițuirea reprezintă o operație de delimitare prin semne exterioare a limitelor dintre două proprietăți vecine, or, câta vreme aceasta solicitare viza terenul asupra căruia s- reținut că reclamanții nu au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, nu poate fi primita nici critica vizând greșita aplicare în cauza de către instanța de recurs a acestei prevederi legale.
În raport de toate considerentele anterior prezentate, curtea, în aplicarea prevederilor art. 312 din Codul d procedură civilă, va dispune respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții reclamanți și G, împotriva deciziei civile nr.449/A/03.04.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
MARI - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact./cs
2 ex/ 06.07.2009
- Secția a III-a - -
-
Jud.Sector 4 -
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Ionelia Drăgan, Ioana Buzea
