Uzucapiune. Decizia 140/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA - CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.140/
Ședința publică din 5 iunie 2008
PREȘEDINTE: Trandafir Purcărița
JUDECĂTOR 2: Lucian Lăpădat
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de către reclamanta, împotriva sentinței civile nr. 243 din 5 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâta intimată, având ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanta apelantă avocat, pentru pârâta intimată avocat.
Procedura îndeplinită.
Recursul declarat a fost legal timbrat cu 1.099 lei taxă judiciară de timbru și 2,20 lei timbru judiciar mobil.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind probe de administrat sau cereri de formulat, instanța procedează la soluționarea apelului și acordă cuvântul părților.
Reprezentantul reclamantei apelante solicită admiterea apelului formulat, schimbarea în tot a hotărârii, iar în rejudecare solicită admiterea cererii așa cum a fost formulată cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta pârâtei intimate solicită respingerea apelului ca neîntemeiat pentru motivele prezentate în întâmpinarea depusă la dosar, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4858/11.05.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr- s-a admis excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Timișoara si s- declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta in contradictoriu cu parata in favoarea Tribunalului Timiș.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că, in raportul de evaluare întocmit în octombrie 2006 de ing. rezultă că imobilul în litigiu are o valoare de 1.887.785 lei.
Potrivit dispoz. art. 2 pct. 1 lit. b Cod pr.civilă tribunalele judecă in prima instanță procesele si cererile in materie civilă al căror obiect are o valoare de peste un 500.000 de lei.
Având in vedere dispozițiile legale menționate anterior, întrucât normele legale privind competenta materiala a instanțelor au caracter imperativ conform dispozițiile art.159 pct. 2.pr.civ. fiind de stricta interpretare si aplicare, competenta de soluționare in prima instanța a prezentei acțiuni, raportata la obiectul acesteia, aparține tribunalului.
Pentru toate motivele menționate anterior, instanța de fond, in baza dispozițiile art.137 al.1 raportat la art. 2 pct.1 lit.b pr.civ. admis excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Timișoara, invocata de către pârâtă și in temeiul dispozițiile art.158 al.1 pr.civ. a dispus declinarea competentei de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului Timiș.
In fata acestei instanțe s-a administrat proba testimoniala si cu înscrisuri, precum si cu interogatoriul parților.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, părțile si-au menținut pozițiile procesuale exprimate in cuprinsul acțiunii, respectiv in cuprinsul întâmpinării.
Prin sentința civilă nr.243 din 5 februarie 2008 pronunțată în dosar nr- Tribunalul Timișar espins ca fiind nefondata actiunea formulata de reclamanta in contradictoriu cu parata, a bligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecata, in cuantum de 1670 lei, către parata.
Pentru a hotărî astfel Tribunalul Timișa reținut că, terenul cu privire la care reclamanta a solicitat a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este înscris in CF nr. - T, fiind in suprafață de 18.545 mp, fiind anterior înscris in CF nr. 2182 T, nr.top 2150. Prin sentința civila nr.10.396/04.06.2002 a Judecătoriei Timișoara, pronunțata in dosar nr 10914/2001 s-a constatat ca acest imobil ce a aparținut antecesorilor paratei, respectiv numiților si, a fost preluat de stat in mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950, sentința rămânând irevocabila sub acest aspect, intrând astfel in puterea lucrului judecat.
S-a dispus astfel radierea dreptului de proprietate a Statului si reînscrierea dreptului de proprietate in favoarea vechilor proprietari tabulari, respectiv si, la nr. top 2150/a, cu titlu de cumpărare, in parți egale.
Se mai retine ca pe aceasta parcela de teren, la data preluării de către stat a existat o construcție care a fost demolata pe durata deținerii in patrimoniul statului, ridicându-se ulterior o casa noua care, prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 917/R/22.10.1997 a intrat in proprietatea reclamantei si a soțului defunct al acesteia, in temeiul Legii 112/1995, acordându-li-se acestora si dreptul de concesiune asupra parcelei in discuție.
De asemenea, anterior cumpărării locuinței, in anul 1988, reclamanta, pe atunci in calitate de chiriașa, a făcut un schimb de locuința cu numitul, luând in folosința si terenul de 18.545 mp.
Acest aspect al folosinței terenului de către reclamanta din anul 1998 rezulta si din declarația martorului, insa nici depoziția acesteia si nici a celeilalte martore nu pot fi reținute ca având relevanta in speța, pentru argumentele care se vor arata in continuare:
Din cuprinsul cărții funciare (fila 42 ) rezulta ca imobilul a fost preluat de stat in anul 1950, in baza Decretului 92/1950, iar potrivit dispozițiilor constituționale anterioare (art. 7din Constituția din 1965), terenurile din fondul funciar de stat erau inalienabile și imprescriptibile.
Abia după 1989, potrivit actualelor reglementări în materie, terenul în litigiu a căpătat alt statut juridic, făcând parte din domeniul privat al statului, la acea data proprietatea statului fiind imprescriptibila, iar a extinde efectele acestui statut (de teren aflat atunci in proprietatea privata a statului) ar însemna o încălcare a principiului neretroactivității legii.
Domeniul privat al statului si al unităților administrativ teritoriale a primit consacrare legală prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, -art. 6, Legea administrației publice locale nr. 69/1991, republicată, -art. 81și Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia nr. 213/1998 -art. 4,astfel distincția între domeniul privat și domeniul public al proprietății de stat a fost inserată în legislația noastră după 22 decembrie 1989, de aceea, anterior acestei date, bunurile aparținând acestor subiecte de drept nu puteau fi dobândite prin uzucapiune.
In speță, imobilul asupra căruia poarta prezentul demers judiciar a fost in proprietatea statului la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr 10396/2002( prin dec.civ. nr.131/A/31.01.2003, preluarea fiind considerata abuziva).
La momentul la care reclamanta a susținut că a început posesia sa (anul 1998), precum si la momentul la care a început posesia lui, posesie despre care susținut că trebuie unită cu cea a sa, bunul se afla in proprietatea statului, care, așa cum s-a arătat anterior, nu putea fi uzucapata, fiind imprescriptibila, sub acest aspect neputând fi reținuta susținerea reclamantei in sensul ca uzucapiunea a început in anul 1969 si s-a încheiat in anul 1989, in condițiile Decretului Lege 115/1938.
Pe de alta parte, o posesie cu toate atributele cerute de lege pentru a conduce la dobândirea prin uzucapiune a imobilului, nu putea începe fata de proprietarul in patrimoniul căruia a revenit imobilul (respectiv a moștenitorilor acestuia, in speța parata), decât de la data reintrării acestui imobil in proprietatea vechilor proprietari tabulari(respectiv de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 10396/2002).
la acea dată proprietarii tabulari (antecesorii paratei) au fost lipsiți abuziv pe proprietatea lor, neputând fi sancționați pentru lipsa de diligenta intr-o astfel de situație.
In ce privește temeiul legal invocat in susținerea acțiunii, reclamanta penduleaza intre dispozițiile art. 28 din Decretul nr.115/1938, pe care le invoca si in concluziile scrise si dispozițiile art. 1890 Cod civil.
Nici unul dintre temeiurile de drept invocate nu poate fi reținut in speța pentru a fonda prezentul demers judiciar, întrucât momentul de la care trebuie socotita trecerea termenului prevăzut atât de un text legal, cat si de celalalt pentru constatarea ca împlinita a posesiei trebuie raportata, așa cum s-a mai arătat, de la data reînscrierii dreptului de proprietate in cartea funciara, pe seama vechilor proprietari tabulari.
Decesul acestora a avut loc ulterior preluării imobilului de către stat, fără titlu (prin D 92/ 1950), in 1967, respectiv 1969, iar proprietatea s-a reînscris in cartea funciara pe numele lor abia in anul 2002.
Atât posesia exercitata de reclamanta, cat si posesia lui au fost posesii viciate, însăși posesia statului fiind viciata, bazându-se pe o preluare abuziva a imobilului.
Pentru aceste considerente, primul capăt de cerere apare ca fiind nefondat, urmând a fost respins, soluție ce atrage respingerea celui de-al doilea capăt de cerere, constând in anularea certificatului de moștenitor, a cărui soarta depindea de soluționarea pe care o primea primul, deoarece motivul anularii acestui act ar fi fost tocmai acela al presupusei constatați a calității de proprietara a reclamantei, prin uzucapiune.
Ca parte aflata in culpa procesuala, a fost obligată reclamanta in baza dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă la plata cheltuielilor de judecata către parata, in cuantum de 1670 lei, dovedite prin chitanța aflata la fila 20 din dosarul Judecătoriei Timișoara.
Împotriva sentinței civile nr. 243 din 5 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii și admiterea cererii sale așa cum a fost formulată.
În motivarea apelului s-a arătat că în mod greșit tribunalul nu a reținut efectele uzucapiunii, în favoarea reclamantei, deoarece potrivit Decretului Lege nr. 115/1938, în speță, erau întrunite condițiile constatării uzucapiunii.
S-a mai arătat că, în cauză, a avut loc o joncțiune a posesiei iar retrocedarea imobilului către foștii proprietari, ca urmare a preluării abuzive de către Statul Român, profită reclamantei deoarece aceasta poate susține că dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari nu a intrat niciodată în patrimoniul statului.
În aceste condiții, în opinia reclamantei apelante, ea a putut exercita o posesie efectivă începând cu anul 1969, în detrimentul proprietarilor tabulari.
Cum proprietarii tabulari sau succesorii acestora au stat în pasivitate, reclamanta și-a consolidat posesia sa sub forma unei uzucapiuni care devine izvor al dreptului de proprietate.
În finalul apelului s-a mai arătat că ar fi necesară o comparare a titlurilor de proprietate în sensul că reclamanta invocă o proprietate dobândită prin uzucapiune, iar pârâta o proprietate dobândită prin succesiune.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 - 198 Cod procedură civilă.
La filele 9-12 pârâta intimată a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a apelului declarat de către reclamanta, deoarece în speță nu sunt întrunite elementele instituției uzucapiunii iar persoanele cărora li s-a restituit imobilul, potrivit reglementărilor speciale, își exercită toate drepturile privind proprietatea, de la momentul hotărârii judecătorești de retrocedare, cu efecte retroactive până la momentul actului abuziv de naționalizare.
De acest efect juridic nu pot beneficia însă terții, cum este cazul reclamantei, pentru că legile speciale au caracter reparator doar față de persoanele îndreptățite, victime ale procesului forțat de naționalizare.
Examinând apelul prin prisma celor arătate și în condițiile prevăzute de art. 287 și urm. Cod procedură civilă se reține că acesta este neîntemeiat.
În mod corect prima instanță a reținut, că, în speță nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii, atât în sistemul Decret Lege nr.115/1938 cât și în concepția Codului Civil.
Imobilul, respectiv terenul în suprafață de 18.545. nu putea face obiectul posesiei cerută de dispozițiile legale menționate, în condițiile în care a fost trecut în mod abuziv în proprietatea fostului stat comunist în anul 1950, figurând în patrimoniu Statului Român, până la momentul retrocedării acestuia către persoanele îndreptățite respectiv până la momentul rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței Civile 10396/2002, prin Decizia Civilă nr. 131/A/31.01.2003.
Este adevărat că potrivit principiilor privind reconstituirea proprietății abuziv confiscate, efectele retrocedării se transmit și în trecut până la momentul actului de confiscare, dar acest efect vizează doar patrimoniul proprietarului autentic, și persoana succesorilor săi și nu poate produce efecte în favoarea unor terți.
Acesta este și sensul jurisprudenței Curții Europene, care în materie de proprietate privată, a statuat că efectele juridice privind dreptul real de proprietate privată, se transmit în persoana și în limitele patrimoniului proprietarului autentic.
În aceste condiții susținere reclamantei apelante că ar beneficia de efectele retrocedării imobilului abuziv confiscat, prin invocarea uzucapiunii reprezintă o simplă speculație care nu are nici un fel de conținut juridic, de esența principiilor privind proprietatea privată fiind împrejurarea că aceasta profită doar titularilor reali ai drepturilor de proprietate și succesorilor acestora și nicidecum terților.
În mod corect a reținut tribunalul că, în perioada regimului comunist, nu se poate pune problema lipsei de pasivitate a proprietarilor tabulari și a moștenitorilor acestora, imobilul fiind în proprietatea fostului stat comunist, iar chestiune reintroducerii acestuia în patrimoniul proprietarilor autentici se pune doar de la momentul retrocedării bunului imobil respectiv, în anul 2003.
Numai de la această dată, eventual, starea de pasivitate a proprietarilor tabulari poate fi invocată, inclusiv prin invocarea unui termen de prescripție achizitivă, ceea ce nu este cazul în speță.
Din acest punct de vedere, în cauză, nu sunt întrunite nici unele din elementele instituției uzucapiunii și, pe cale de consecință, nu se poate pune problema comparării unor titluri, pentru că uzucapiunea este un izvor al dreptului real de proprietate și nu un titlu, pe de o parte, iar pe de altă parte dreptul real de proprietate al pârâtei izvorăște din devoluțiunea succesorală, consacrată judiciar prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Față de cele arătate apelul declarat de către reclamanta va fi respins.
Conform prevederilor art.274 Cod procedură civilă apelanta va fi obligată să plătească intimatei suma de 1450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de către reclamanta, împotriva sentinței civile nr. 243 din 5 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr-.
Obligă apelanta să plătească intimatei suma de 1450 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 5 iunie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Red. LL/ 17.06.2008
Thred. NF/ 17.06.2008
Ex.2
Tribunalul Timiș -
Președinte:Trandafir PurcărițaJudecători:Trandafir Purcărița, Lucian Lăpădat
