Uzucapiune. Decizia 95/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 95R
Ședința publică de la 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 3: Ileana Ruxandra
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL împotrivadeciziei civile nr. 820A/12.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți ,.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, reprezentat de consilier juridic, care depune delegație și intimații - reclamanți, reprezentați de avocat, care depune împuternicirea avocațială nr. 14/18.02.2010.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 02.02.2010, recurentul - pârât a depus ordinul de plată nr. 240/27.01.2010, cu care face dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 2254 lei și timbru judiciar în valoare de 5 lei; se mai arată că recurentul - reclamant nu a depus două exemplare ale motivelor de recurs, pentru a fi comunicate intimaților, astfel cum i s-a pus în vedere prin citație.
Curtea ia act de îndeplinirea obligației de către recurentul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, de a depune timbru judiciar și dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul stabilit potrivit rezoluției de primire a dosarului și procedează la anularea acestora.
Curtea constată că toți intimații - reclamanți sunt reprezentanți de același apărător, astfel încât nu este necesară comunicarea motivelor de recurs către intimații - reclamanți,.
Părțile prezente prin reprezentanți învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurentului - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr.820A/12.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, modificarea hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiate. De asemenea, arată că imobilul nu a fost proprietatea Municipiului Cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților - reclamanți, solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr.820A/12.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, ca neîntemeiat și menținerea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și de apel, ca fiind temeinice și legale.
De asemenea, arată că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al Municipiului B, sector 2.
Mai arată că terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate.
Totodată, susține că în speță sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 4/16.01.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia prescripția achizitivă nu a fost întreruptă pentru posesiile începute înainte de apariția Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974. Fără cheltuieli de judecată.
Având cuvântul în replică, reprezentantul recurentului - pârât arată că intimații - reclamanți nu sunt proprietari de bună - credință.
Curtea dispune închiderea dezbaterilor și reține în pronunțare cererea de recurs.
CURTEA,
Analizând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B la data de 12.09.2007, sub nr-, reclamanții, și în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B prin Primar General, au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate prin prescripția achizitivă de 30 de ani asupra imobilului situat în B, str. - - între Vii, nr. 12, sector 2, compus din teren în suprafață de 250 mp și prin accesiune asupra construcțiilor aferente, respectiv o casă cu trei camere, bucătărie, hol, vestibul și atelierul din curte, operând intervertirea precarității posesiei și să se ia act de joncțiunea posesiei reclamanților cu cea a autorilor acestora, și.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că autorii reclamanților și, ca urmare a activității de curățare asupra terenului din B str. - - între Vii, le-a fost recunoscut, în anul 1958, dreptul de folosință al acestui teren prin repartiția nr. 1557/7.03.1958, pentru parcela - între Vii nr. 12, sector 2, de către Sfatul Popular al "Raionului 1 Mai" - Secția de Gospodărie Locativă, teren pe care ulterior au edificat o construcție, respectiv o casă de locuit din paiantă, cu anexe, conform procesului verbal de impune re nr. 6296/4.12.1963, calculându-se și regularizându-se la zi impozitul pe clădire și teren încă din anul 1958, în toți acești ani autorii reclamanților comportându-se ca adevărați proprietari.
In urma decesului defunctei în anul 1983, s-a eliberat certificatul de moștenitor nr. 631/16.05.1984, eliberat de notariatul de Stat sector 2, în care se stipulează în masa succesora1ă și imobilul în cauză, dobândit fără acte de proprietate, deși autoritățile au recunoscut calitatea de proprietari ai imobilului în cauză, înregistrându-se certificatul de moștenitor în situația juridică a imobilului, la Direcția de Buget Local Sector 2.
Reclamanții arată că, în anul 1997, au edificat un atelier modem pentru care au fost obținute certificate de urbanism nr. 14 H-nr. 2292/10575/7.08.1997, autorizație de construire nr. 3 pH/7.08.1998 și proces verbal de recepție din 6.09.1999, eliberate de Departamentul de Urbanism și Amenajarea Teritoriului de la Primăria Municipiului B, pe toate aceste documente menționându-se "teren proprietate particulară" sau "stăpânit în indiviziune" în baza certificatului de moștenitor nr. 631/1984.
Se susține în continuare de către reclamanți că în toată această perioadă s-au comportat ca proprietari exclusivi asupra întregului imobil procedând precum autorii acestora, cu a căror posesie solicită joncțiunea, făcând acte de administrare și conservare, achitând impozitul corespunzător întregii proprietăți.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 482, art. 1890, art. 1847, art. 1860, art. 1858 și urm. civ. art. 111.proc.civ.
La data de 15.10.2007, pârâtul Municipiul B prin Primar General a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pe capătul de cerere ce privește uzucapiunea, întrucât reclamanții nu au făcut dovada că ultimul proprietar al imobilului în litigiu ar fi statul, cu atât mai mult cu cât uzucapiunea curge față de ultimul proprietar.
Pe fondul cauzei, arată că uzucapiunea sau prescripția achizitivă este un mod de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a exercitării posesiei asupra lucrului și termenii și condițiile stabilite de lege, respectiv posesia, împlinirea termenului, buna credință, justul titlu și existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat, or, în privința imobilului de față a operat întreruperea ăat ermenului de prescripție după 1991, lucrul fiind declarat neprescriptibil potrivit art. 1864 pct.2 civ. neputând fi uzucapat.
Se susține faptul că actele normative anterioare Constituției din 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului, iar față de aceste considerente, termenul de prescripție cu privire la acest teren nu putea să înceapă să curgă după anul 1991, deci în mod eronat s-a apreciat că uzucapiunea de 30 de ani a activat în cazul imobilului în cauză.
În drept au fapt invocate dispozițiile art. 115-118,proc.civ.
La data de 28.11.2007, reclamanții au formulat note scrise cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, solicitând unirea excepției cu fondul, fiind necesară administrarea unui probatoriu comun fondului, învederând că potrivit prevederilor art. 18 și urm. din Legea nr. 215/2001, în litigiile de drept privat, care pun în discuție dreptul de proprietate al bunurilor care fac parte din domeniul privat, unitatea administrativ teritorială, singura care are patrimoniu, este subiect al raportului dedus judecății.
Se mai arată că terenul în litigiu nu se află și nu s-a aflat în proprietatea publică a statului.
S-au invocat dispozițiile art. 135 din Constituție, art. 11 alin. 1 din Legea nr. 213/1998.
Prin cererea precizatoare formulată la 16.05.2008, reclamanții și-au precizat obiectul acțiunii în raport de concluziile rapoartelor de expertiză.
Prin sentința civilă nr. 11123/19.12.2008, Judecătoria Sectorului 2 Bar espins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiul B prin Primar General ca neîntemeiată, a admis cererea, astfel cum a fost modificată și precizată, formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primar General, a constatat că reclamanții au dobândit prin efectul prescripției achizitive dreptul de proprietate asupra terenului situat în B,-, sector 2, în suprafață de 360,80 mp, identificat conform schiței - Anexa nr. 2 (pct. 1, 2, 3, 4) a raportului de expertiză tehnică efectuat de expert, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, a constatat că reclamanții au dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acest teren, în suprafață construită de 73,57 mp - locuința și 163,70 mp - atelier, identificate conform schiței anexă raportului de expertiză tehnică efectuat de expert, anexă - releveu imobil, și schiței - Anexa nr. 2 raportului de expertiză tehnică efectuat de expert, ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B prin Primar General, raportat la cererea reclamanților având ca obiect constatarea dreptului de proprietate ca urmare a prescripției achizitive, care este o excepție de fond, absolută și peremptorie că a avea calitate procesuală pasivă aceasta presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, iar calitatea procesuală pasivă aparținând celui față de care se poate realiza interesul reclamantului. De asemenea, reclamantul, fiind cel care pornește acțiunea, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată, sens în care instanța a unit excepția cu fondul cauzei în vedere administrării probatoriului.
Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat, astfel cum s-a arătat anterior, de constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate pe teren si prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcției, imobilul ce face obiectul cauzei fiind situat în B,-, sector 2.
Această acțiune, astfel cum rezultă prin interpretarea coroborată a art.1890 și art.1895 civ. presupune soluționarea ei în contradictoriu cu fostul proprietar, respectiv fostul adevărat proprietar, din moment ce uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, reprezintă în mod indirect și o sancțiune a fostului proprietar care, prin pasivitatea lui, a lăsat timp îndelungat ca bunul să se afle în posesia altei persoane ce s-a comportat ca un adevărat proprietar.
Din înscrisurile depuse la dosar în dovedire, astfel cum s-a reținut anterior, rezultă că același imobil, alcătuit din teren în suprafață de 240 mp și construcție din paiantă, cu o suprafață construită de 40 mp, a fost preluat de stat prin Decretul nr. 44/1960 de la proprietarul. (ori, ). Reprezentând un bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și prezumându-se că a fost preluat cu titlu valabil atâta timp cit acest fapt nu a fost contestat, imobilul teren și construcție fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, potrivit art. 6 alin.1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Având în vedere faptul că imobilul nu face parte dintre bunurile aparținând domeniului public al statului ori unităților administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute de art. 1- 3 din același act normativ, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, care prevede că domeniul privat al statului sau al unor unități administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public, asupra acestora, statul și unităților administrativ-teritoriale având drept de proprietate privată, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea privată a Municipiului
Instanța de fond a apreciat că singurul care ar putea avea calitate procesuală pasivă în cauza de față este Municipiul B, ca unitate administrativ-teritorială, fiind de altfel singurul împotriva căruia și-ar putea realiza interesul reclamanții.
Potrivit art.21 din Legea nr.215/2001 republicată, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, au capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat, în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice și juridice în condițiile legii.
Mai mult, în același art. 21 din Legea nr.215/2001 republicată, la alin.2, se prevede că în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean, iar în art. 62 din aceeași lege se arată că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoane fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție.
Având calitate procesuală pe capătul de cerere privind uzucapiunea, potrivit dispozițiilor art. 488.civ. instanța a apreciat că fostul proprietar al terenului este cel care are calitate procesuală pasivă si pe capătul de cerere având ca obiect constatarea proprietății reclamanților asupra construcțiilor de pe terenul respectiv dobândite prin accesiunea imobiliară artificială.
Raportat la cele arătate, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B, prin Primarul General ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un bun, prin posedarea neîntreruptă a acestui bun în tot timpul fixat de lege. Pentru a se putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții cumulativ: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, și anume 30 de ani și posesia sa să fie utilă, adică neafectată de vicii.
Susținerea pârâtului în sensul că terenul se află în domeniul public al statului nu a fost dovedită, iar instanța a reținut deja, pe baza probatoriului administrat că acesta face parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, nefiind inalienabil și imprescriptibil achizitiv.
În ceea ce privește condiția referitoare la termenul prescripției achizitivă, instanța de fond a constatat că aceasta este îndeplinită, întrucât autorii reclamanților au dobândit folosința imobilului încă din 1958 intervertind detenția în posesie utilă, potrivit art. 1858 pct.2 civ. ulterior anului 1960 când imobilul a trecut în proprietatea statului, fapt constatat de instanță pe baza probelor arătate, înscrisuri și martori, astfel că aceștia au posedat terenul o durată mai mare de 30 de ani, nefiind necesar a se aplica regulile de la joncțiunea posesiilor.
Din declarațiile martorilor și adresele emise de instituțiile statului arătate anterior rezultă cu certitudine faptul că autorii reclamanților au înțeles să se comporte ca adevărați proprietari, potrivit art. 1851 pct.2 civ. prin achitarea impozitului aferent construcțiilor, neplata vreunei sume reprezentând contravaloarea folosinței terenului, declararea ca proprietate particulară a terenului și construcțiilor în 1986 și obținerea unei autorizații de construire în 1998.
În ceea ce privește condiția posesiei utile a terenului, instanța de fond a constatat că aceasta este îndeplinită, mai ales că regularitatea posesiei se prezumă, iar pârâta nu au făcut dovada contrară. În acest mod reclamanții se pot prevala de o posesie continuă și neîntreruptă (fapt atestat de declarațiile celor doi martori audiați În cauză, care sunt vecini cu autorii acestora din anii 1955, respectiv 1960), netulburată (în declarațiile martorilor se susține faptul că dreptul de proprietate al acestora nu a fost contestat, intrând în posesia terenului la momentul la care și l-au îngrădit), publică și sub nume de proprietar (fapt atestat de plata impozitului în nume propriu, precum și de declarațiile martorilor).
În ceea ce privește susținerea pârâtului din întâmpinare, în sensul că termenul de prescripție nu putea să curgă după 1991, ca urmare a întreruperii eaa cestuia, potrivit alt. 1864 pct.2 civ. instanța de fond a arătat că imobilul nu a fost niciodată declarat imprescriptibil ca urmare a unei transformări legale a naturii ori destinației sale, nefiind declarat de uz sau de interes public ori ca făcând parte dintre bunurile prevăzute de art. 135 din Constituție ori art. 1- 3 din Legea nr. 213/1998.
Faptul că unitatea administrativ-teritorială, prin aparatul care o reprezintă, nu cunoaște regimul juridic al imobilului în litigiu, nu s-a interesat vreodată de situația juridică a acestuia, invocând chiar faptul că nu ar avea calitate procesuală pasivă nerecunoscându-și calitatea de adevărat proprietar al acestuia împotriva căruia a curs termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani, sunt aspecte de natură a forma convingerea instanței că pârâtul nu a negat niciodată dreptul autorilor reclamanților și nu le-a tulburat exercitarea utilă a posesiei, înregistrându-le imobilul la nivelul anului 1986 ca proprietate particulară pe numele acestora și acordându-le dreptul de a construi pe terenul deținut, în 1998.
Instanța de fond a constatat că nu se impune aplicarea regulilor de la joncțiunea posesiilor, reclamanții fiind moștenitorii legali ai persoanelor care au intervertit detenția precară în posesie utilă și au exercitat-o până la decesul acestora și a constatat că reclamanții au dobândit prin efectul prescripției achizitive dreptul de proprietate asupra terenului situat în B,-, sector 2, în suprafață de 360,80 mp, identificat conform schiței - Anexa nr. 2 (pct. 1, 2, 3, 4) a raportului de expertiză tehnică efectuat de expert, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Potrivit dispozițiilor art.488 civ. "tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului", dreptul de proprietate asupra bunului încorporat fiind dobândit prin accesiune. Având în vedere că uzucapiunea produce efect retroactiv, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar, nu din momentul împlinirii termenului de prescripție achizitivă, ci din ziua în care a intrat în posesie, orice construcție edificată de acesta pe terenul dobândit prin uzucapiune, va deveni proprietatea sa.
Față de împrejurarea că autorii reclamanților au edificat actuala construcție, ulterior intrării în posesia terenului, iar acesta a fost dobândit prin uzucapiune, cu efect retroactiv, reclamanții și autorii lor fiind singurii posesori, instanța va constata că reclamanții au dobândit prin efectul accesiunii imobiliare artificiale dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate pe acest teren, în suprafață construită de 73,57 mp - locuința și 163,70 mp - atelier, identificate conform schiței anexă raportului de expertiză tehnică efectuat de expert, anexă releveu imobil, și schiței - Anexa nr. 2 raportului de expertiză tehnică efectuat de expert, ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 10.04.2009, solicitând admiterea excepției invocate și să se dispună respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond ca neîntemeiată.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta, întrucât, din analiza actelor și lucrărilor aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că terenul în litigiu a aparținut vreodată municipalității sau aceasta ar fi avut raporturi juridice cu persoanele fizice, drept pentru care consideră, în ceea ce privește capătul de cerere privind uzucapiunea, că nu are calitate procesuală pasivă deoarece reclamanții nu fac dovada că ultimul proprietar al imobilului in litigiu ar fi statul, cu atât mai mult cu cat uzucapiunea curge față de ultimul proprietar. Or in speța, terenul a aparținut unei persoane fizice și nu statului.
Mai mult decât atât calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată in judecată in calitate de pârât si persoana obligată prin raportul juridic născut intre părți, fondat pe un act sau fapt juridic. In speța, această identitate nu există, statul nefiind parte în niciun act translativ de proprietate.
Pe fond, s-a arătat că uzucapiunea (sau prescripția achizitiva) este un mod originar de dobândire a proprietății, prin care se constituie dreptul de proprietate in patrimoniul posesorului unui lucru ca urmare a unui fapt juridic complex constând in exercitarea posesiei asupra lucrului in termenul și condițiile prevăzute de lege. Pentru a-și produce efectele sunt necesare unele condiții: posesia, împlinirea termenului, buna credință, justul titlu și mai ales existența unui lucru susceptibil de a fi uzucapat (res habilis). Într-adevăr, conform art.1849 civ. "nu se poate prescrise domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu poate fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț".
De la intrarea in vigoare a Codului civil - în 1864- practica instanțelor judecătorești și doctrina au fost constatate in a aprecia ca nu pot fi uzucapate in general bunurile inalienabile, deoarece "imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității". In actualul sistem legislativ romanesc sunt considerate inalienabile bunurile proprietate publica (art.135 pct.5 Constituție). Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică si regimul acesteia consfințite cele trei caractere juridice specifice dreptului de proprietate publică inalienabile, imprescriptibilitate, insesizibilitate (art.11 alin. 1 Legea nr.213/1998). Rezultă in mod clar ca proprietatea publică nu poate fi sub nicio forma uzucapată.
Conform Constituției României din 1991 proprietatea este publică sau privată (art.135 pct.2) legea fundamentală a țarii este primul act normativ care face diferențierea intre domeniul public si privat al statului. Conform Legii nr.18/1991 a fondului funciar terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publică sau privată. Domeniul public poate fi de interes național sau local.
Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, adică pot fi in ultimă instanță chiar uzucapate. Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție intre domeniul public al statului in domeniul privat al statului. Mai mult, această stare de fapt a fost consfințita si prin decizii ale Tribunalului Suprem chiar in legătură cu prescriptibilitatea-imprescriptibilitatea proprietății statului.
Astfel, termenul de prescripție asupra terenului nu putea să înceapă să curgă după anul 1991, astfel că în mod greșit s-a apreciat că uzucapiunea de 30 de ani a activat in cazul imobilului in cauză.
În speță, ne aflăm intr-un caz de întrerupere ăap rescripției achizitive conform art.1864 pct.2 civ. prescripția. este întreruptă,. când lucrul este declarat neprescriptibil in urmarea unei transformări legale a naturii sau destinației sale.
Pe capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, potrivit art.492 civ. "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa si sunt ale lui pana ce se dovedește contrariul. În speță, reclamanții sunt proprietari atât ai terenului cât și ai construcției și a materialelor folosite la ridicarea acesteia, fapt ce nu îl contestă și nu revendică nimic. Nu s-a arătat care este calitatea procesuală pasivă atâta timp cât recurentul-pârât este terț față de reclamanți și nu are cu aceștia raporturi juridice în ceea ce privește terenul, construcția sau materialele folosite. Faptul că s-a ridicat o construcție si nu s-au solicitat aprobările necesare nu justifică calitatea procesuală în prezenta cauză, iar în dreptul nostru civil român nu există instituția opozabilității cu atât mai mult cu cât la data ridicării construcției exista temei legal pentru obținerea autorizației de construire având în vedere, că putea intra în legalitate.
Astfel, Decretul 221/1950 art.22 îi dădea această posibilitate, deoarece ridicarea fără autorizație era pedepsită și la acea vreme, pentru că, aceste construcții erau considerate un pericol public datorita aprobărilor și a verificărilor de către autoritățile legale, prin nerespectarea normelor de urbanism și amenajarea teritoriului. Reclamanții puteau să intre în legalitate și potrivit Decretul 144/1958 care le permite a obținerea unei autorizații. Până în anul 1980 au tot existat decrete pentru intrarea in legalitate a celor care au încheiat tranzacții pe chitanțe sub semnătură privată și a celor care au construit pe terenul proprietatea lor dar nu au avut autorizație de construire.
In drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct. 9.proc.civ. iar în temeiul art. 242 alin. 2.proc.civ. s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Intimații-reclamanți, si, au depus la dosar răspuns la motivele de recurs prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat si menținerea dispozițiilor sentinței pronunțate de instanța de fond ca fiind legale și temeinice.
În motivare, s-a arătat că prin motivele invocate recurenta încearcă sa inducă in eroare asupra faptului ca terenul in speța nu se afla in domeniul privat al unității administrative teritoriale a Municipiului B, însă, din probatoriul administrat in cauza si din relațiile solicitate de către instanța de fond de la toate instituțiile reiese ca acest teren aparține unității administrative teritoriale așa cum s-a arătat iar în condițiile art. 20-21 din Legea 215/2001 aceasta este singura care are calitate procesuala pasiva in aceste litigii.
Potrivit prevederilor art.18 si urm. din Legea 215/2001, ulterior modificata si republicata, in litigiile de drept privat, care pun in discuție dreptul de proprietate al bunurilor care fac parte din domeniul privat, unitatea administrativ teritoriala, singura care are patrimoniu, este subiect al raportului dedus judecății, așa cum s-a statuat si in practica judecătorească.
In ceea ce privește motivele invocate pe fondul cauzei s-a arătat că în anul 1957, autorii lor, respectiv și ulterior, Lucretia, întrucât pe str. - - între Vii, se afla la acea data, au trecut la curățarea și amenajarea acestui teren, pentru ca în cursul anului 1958, să le fie recunoscut dreptul de folosință al acestui teren prin repartiția nr. 1557/7.03.1958, respectiv pentru parcela - - între Vii nr. 12, sector 2 de către Sfatul Popular al Raionului 1 Mai, Secția de Gospodărie Locativă.
Pe acest teren autorii lor au edificat construcție, casă de locuit din zid, cu anexe din paiantă, așa cum reiese din procesul-verbal de impunere nr. 6296/4.12.1963, ocazie cu care se calculează și regularizează la zi impozitul pe clădire și teren încă din 1958, așa cum reiese din subsolul procesului verbal stânga. In toți acești ani și până în prezent autorii reclamanților s-au comportat ca adevărați proprietari și au fost chiar recunoscuți de instituțiile statului așa cum reiese și din actele anexate. In anul 1983 decedează Lucretia, soția tatălui și mama reclamanților, eliberându-se în acest sens certificatul de moștenitor nr. 631/16 mai 1984, în care se menționează clar și fără echivoc că în masa succesorala, intră imobilul in cauză, dobândit în parte comună cu soțul, în 1962, "fără a se deține acte de proprietate" mențiune de altfel clară, certificat eliberat de Notariatul de Stat Sectorul 2
Cu toate acestea instituțiile statului, respectiv Primăria Municipiului B, le recunosc calitatea de moștenitori și proprietari a imobilului în cauză, înregistrând ca atare acest certificat, în situația juridică a imobilului, precum si Direcția Venituri Buget Local - Sectorul 2 B, care prin adresa nr. -/26.04.2004, menționează că în evidențele sale figurează cu construcție și teren în proprietate, în baza procesului-verbal nr. 6296/4.12.1963, proces-verbal, pe care l-au menționat anterior și în care s-a făcut calculul și plata retroactivă a impozitului dinaintea construirii imobilului din 1958.
Așa cum se poate observa în toți acești ani au plătit impozit constant la acest imobil teren și construcție. In anul 1997, au dorit edificarea unui atelier modern pentru activitatea lor, ca atare au solicitat și plătit toată documentația aferentă obținând toate aprobările și executând lucrările precum și efectuând recepția conform legii cu reprezentanții Primăriei Municipiului Pe toate documentele oficiale se menționează sintagma "teren proprietate particulară" sau "stăpânit în indiviziune", în baza certificatului de moștenitor nr. 631/16 mai 1984, de unde rezultă că deși nu dețin acte de proprietate pe acest teren pe care familia îl stăpânește de 49 de ani, instituțiile statului îi consideră ca fiind adevărații proprietari, nume sub care de altfel au stăpânit și stăpânesc în continuare acest teren și construcțiile edificate pe el, fiind cunoscuți și recunoscuți ca atare în comunitate.
În toată această perioadă s-au comportat ca proprietari exclusivi asupra întregului imobil procedând ca si autorii lor, culegerea fructelor civile și folosirea lor exclusivă, achitarea impozitului corespunzător întregii proprietăți, acte de administrare și conservare a acestuia.
Din acest considerent posesia reclamanților a devenit neechivocă, în fapt prin conduita anterior arătată operând intervertirea precarității posesiei, conform art. 1858 pct. 4.civ. si aceasta întrunește astfel toate însușirile unei posesii utile, neafectată de viciul precarității.
Referitor la susținerile recurentei cu privire la inalienabilitatea terenurilor aflate în domeniul public al statului în perioada comunistă și după revoluție, s-a arăta că în cauză terenul nu se află în domeniul public al statului, nefiind afectat de niciun fel de utilități, proiecte de investiții în derulare sau afectabilități de interes public. Pe cale de consecința nu sunt incidente in speța prevederile art.153, punct 5 din Constituție, art.11, al.1 din Legea 213/1998, așa cum a susținut recurenta prin motivele de recurs.
Referitor la capătul de cerere privind accesiunea consideră ca este de prisos a se mai susține de către recurentă că nu au fost respectate legile privind construire din moment ce la dosar se afla autorizații si procese verbale de recepții ale acestor construcții emanând de la instituțiile statului.
Cât despre calitatea procesuală în ceea ce privește accesiunea imobiliară aceasta deriva din faptul ca recurenta fiind proprietara terenului căreia se opune uzucapiunea este singura îndreptățită să pretindă un drept și asupra construcțiilor sau sa demonstreze lipsa acordului sau expresa la ridicarea acestora, fapt contrazis de documentația existentă în cauză în sensul că deși era proprietara acestui teren nu a stânjenit cu nimic efectuarea lucrărilor de construire de a lungul timpului.
La termenul de judecată din data de 05.06.2009, calea de atac exercitată împotriva sentinței civile nr.11123/19.12.2009 a fost calificată drept apel.
Prin decizia civilă nr. 820 A/ 12.06.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV a Civilă în dosar nr-, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul
În motivarea deciziei, s-a reținut că prima instanță a stabilit în mod justificat că terenul în suprafață de 360,80 mp situat în B,-, sector 2, urmează regimul juridic al unui bun preluat cu titlu valabil de către stat, conform dispozițiilor Decretului nr. 44/1960. În aceste condiții, terenul menționat, ca și construcția amplasată pe acesta, fac parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, respectiv Municipiul
Calitatea procesual-pasivă a apelantului-pârât a fost astfel corect reținută de către prima instanță, neprobându-se susținerea referitoare la apartenența bunului imobil la domeniul public al statului.
În același timp, nu poate fi primită nici susținerea apelantului-pârât conform căreia termenul de prescripție asupra terenului nu putea să curgă după anul 1991, întrucât nu se putea aprecia că anterior anului 1991 nu poate fi recunoscută începerea vreunui termen de prescripție achizitivă. Caracterul util al posesiilor exercitate și anterior acestui moment, precum și aptitudinea acestora de a-și produce efectul achizitiv de proprietate asupra terenurilor, rezultă pe de o parte, din faptul că nu a avut loc o trecere a tuturor terenurilor din sfera circuitului civil în aceea a domeniului public socialist, iar pe de altă parte, atâta timp cât posesorii acestor terenuri au început și continuat să le stăpânească și în acea perioadă, se poate vorbi cel mult despre o severă restrângere a atributului de dispoziție juridică din conținutul dreptului de proprietate, care nu poate fi asimilată unei declarări ope legis a inalienabilității sau imprescriptibilității terenurilor în general. Întregul fundament al uzucapiunii, funcția sa economică și efectele sale pe tărâm probator conduc la ideea că în asemenea situații, disocierea între starea de fapt și starea de drept se impune a fi rezolvată în favoarea celei dintâi. Adoptarea soluției opuse ar avea ca efect menținerea în viață și aplicarea unor dispoziții legale restrictive, în prezent abrogate, asupra unor subiecți de drept și asupra unor raporturi actuale.
Având în vedere cele reținute cu privire la capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în cauză prin efectul uzucapiunii, tribunalul a constatat că în mod corect a fost soluționat și capătul de cerere referitor la accesiunea imobiliară, în speță probându-se faptul că autorii reclamanților au edificat construcțiile de pe teren ulterior intrării în posesia terenului.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs la data de 25.11.2009 pârâtul Municipiul B prin Primar General, care a solicitat modificarea deciziei recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs, se arată că hotărârea este dată cu încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Astfel, pentru ca uzucapiunea să își producă efectele, trebuie îndeplinite anumite condiții: posesia, împlinirea termenului, buna credință, justul titlu și mai ales existenșa unui lucru susceptibil de a fi uzucapat. De la intrarea în vigoare a Codului civil, practica instanțelor și doctrina au fost constante în a aprecia că nu pot fi uzucapate în general bunuri inalienabile, deoarece imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilității. În actualul sistem legislativ românesc, sunt considerate inalienabile bunurile proprietate publică. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regilmul acesteia consfințește cele trei caractere juridice specifice dreptului de proprietate publică, respectiv inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea.
Rezultă în mod clar că proprietatea publică nu poate fi sub nicio formă uzucapată. Conform Constituției din 1991, proprietatea este publică sau privată, legea fundamentală a țării fiind primul act normativ care face diferențierea între domeniu public și domeniu privat. Conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau publică, iar domeniul public poate fi de interes național sau local. Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, adică pot fi uzucapate. Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului. Mai mult, această stare de fapt a fost consfințită și prin decizii ale Tribunalului Suprem chiar în legătură cu prescriptibilitatea-imprescriptibilitatea proprietății statului.
Astfel, se consideră că termenul de prescripție asupra imobilului nu putea începe să curgă decât după 1991, iar intimații încearcă eludarea normelor legale în vigoare referitoare la obligativitatea obținerii unei autorizații de construcție. Astfel, pentru a intra în legalitate, nu era necesară o acțiune în vederea constatării ca fiind dobândit dreptul de proprietate prin accesiune, ci trebuia să își obțină autorizația de construire.
În drept, au fost invocate prev. art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Cererea de recurs a fost timbrată cu 2254 lei taxă judiciară de timbru și 5 lei timbru judiciar.
Analizând cauza de față prin prisma motivelor de recurs formulate de recurent, precum și a apărărilor invocate de intimați, față de situația de fapt astfel cum a fost stabilită de instanțele de fond, Curtea reține următoarele:
În fapt, s-a reținut de instanțele de fond că imobilul teren de 240 mp și construcția din paiantă cu o suprafață construită de 40 mp au fost preluate de stat prin Decretul nr. 44/1960 de la proprietarul..
Reprezentând un bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și prezumându-se că a fost preluat cu titlu valabil atâta timp cât acest fapt nu a fost contestat, imobilul - teren și construcție- face parte din domeniul public sau privat al statului sau al aunității administrativ teritoriale, potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Având în vedere faptul că imobilul nu face parte dintre bunurile aparținând domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, nefiind enumerat printre bunurile prevăzute de art. 1-3 din același act normativ, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, care prevede că domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public, asupra acestora statul și unitățile administrativ-teritoriale având drept de proprietate privată.
Recurentul susține că terenul în litigu nu putea fi uzucapat, deoarece până în anul 1991 termenul de prescripție nu putea curge. Astfel, în mod clar că proprietatea publică nu poate fi sub nicio formă uzucapată. Conform Constituției din 1991, proprietatea este publică sau privată, legea fundamentală a țării fiind primul act normativ care face diferențierea între domeniu public și domeniu privat. Conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau publică, iar domeniul public poate fi de interes național sau local. Imobilele din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, adică pot fi uzucapate. Constituțiile anterioare anului 1991 nu făceau distincție între domeniul public al statului și domeniul privat al statului. Mai mult, această stare de fapt a fost consfințită și prin decizii ale Tribunalului Suprem chiar în legătură cu prescriptibilitatea-imprescriptibilitatea proprietății statului.
În esență, recurentul susține caracterul de domeniu public al acestui imobil, pe de o parte, dar pe de altă parte, arată că acest caracter a putut totuși înceta dar numai după 1991.
Dincolo de contradicția evidentă între cele două argumente, Curtea va răspunde pe rând acestor motive de recurs.
Cu privire la problema de drept dacă imobilul în litigiu face parte din domeniul public sau privat-numai în această ultimă situație fiind susceptibil de uzucapare, Curtea reține faptul că în mod corect instanța de apel a calificat natura juridică a terenului ca fiind de domeniul privat.
Astfel, existența unor clasificări diferite a dreptului de proprietate înainte și după anul 1991 nu poate reprezenta în sine un argument de respingere automată a acestor cereri de chemare în judecată, pentru că altfel ar îngrădi accesul liber la justiție, ceea ce ar face incident art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Apoi, însăși legislația de după 1991 s-a preocupat de stabilirea regimului juridic al proprietății publice și private, regula fiind proprietatea privată.
Potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prin art. 3 și 4 au fost definite domeniul public și domeniul privat.
Astfel, art. 3 din acest act normativ prevede că "domeniul public este alcatuit din bunurile prevazute la art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele stabilite in anexa care face parte integranta din prezenta lege si din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ-teritoariale prin modurile prevazute de lege."
Alineatele următoare din același articole arată că domeniul public al statului este alcatuit din bunurile prevazute la art. 135 alin. (4) din Constitutie, din cele prevazute la pct. I din anexa, precum si din alte bunuri de uz sau de interes public national, declarate ca atare prin lege.
Domeniul public al judetelor este alcatuit din bunurile prevazute la pct. II din anexa si din alte bunuri de uz sau de interes public natioanal.
Domeniul public al comunelor, al oraselor si al municipiilor este alcatuit din bunurile prevauzute la pct. III din anexa si din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotarare a consiliului local, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public national ori judetean.
Art. 4 din lege prevede că domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri aflate in proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitatile administrativ-teritoriale au dreptul de proprietate privată.
Or, prin folosirea argumentului de interpretare juridică per a contrario, cât timp recurentul nu a dovedit existența fie a unui act juridic de declarare a utilității publice a acestui imobil, fie existența unui uz sau interes public în fapt cu privire la acest imobil, față de principiul că excepția trebuie prevăzută în mod expres (regula fiind proprietatea privată), Curtea reține caracterul privat al dreptului de proprietate exercitat de recurent asupra acestui imobil.
Prin urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.
Cât privește argumentul recurentului în sensul că termenul de prescripție achizitivă nu putea curge anterior anului 1991, Curtea va folosi ca și contraargument o parte din considerentele expuse la motivul anterior de recurs, și anume cea referitoare la caracterul privat al dreptului de proprietate exercitat asupra acestui teren.
Se va corobora acest contraargument cu un alt argument dedus din practica judiciară, confirmată prin Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006 -Secții Unite referitoare la faptul că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că, după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 și Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.
Prin urmare, această decizie cu caracter obligatoriu a instanței supreme a confirmat posibilitatea curgerii termenului de prescripție achizitivă și pe durata legilor nr. 58 și 59/1974, prin efectul cărora terenul devenea proprietatea statului; prin analogie, trebuie aplicată aceeași soluție a problemei de drept.
Astfel, cu atât mai mult nu există un temei de drept care să împiedice aplicarea dispozițiilor legale din Codul civil referitoare la prescripția achizitivă pentru perioada ulterioară preluării imobilului în speță în 1960 de către stat, iar o limitare, de orice natură, trebuie să fie prevăzută în mod expres de lege, iar nu prezumată.
În sfârșit, se mai invocă de către recurent faptul că intimații încearcă eludarea normelor legale în vigoare referitoare la obligativitatea obținerii unei autorizații de construcție. Astfel, pentru a intra în legalitate, nu era necesară o acțiune în vederea constatării ca fiind dobândit dreptul de proprietate prin accesiune, ci trebuia să își obțină autorizația de construire.
Curtea reține că acest motiv de recurs nu are relevanță pentru soluționarea cauzei de față, reprezentate de constatarea uzucapiunii și a accesiunii, iar eludarea vreunei dispoziții legale referitoare la construirea fără autorizație nu este în sine un impediment pentru îndeplinirea condițiilor uzucapiunii, după cum obținerea de către reclamanți a unei astfel de hotărâri nu este de natură să înlăture aplicarea dispozițiilor legale referitoare la eventuale nerespectări a legii în materie de construire. Curtea mai reține că de altfel, sarcina asigurării respectării acestor dispoziții legale, revine chiar recurentului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL împotrivadeciziei civile nr.820A /12.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. AV
Tehnored. AP
2 ex. /
decizia civilă nr.820A /12.06.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția IV-a Civilă, în dosarul nr-
Jud. apel: a,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Andreea Vasile, Ileana Ruxandra
