Divort. Decizia 1369/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1960/2009)
Completul 6
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1369
Ședința publică de la 22.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 3: Andreea Doris Tomescu
GREFIER - I -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă - pârâtă, împotriva deciziei civile nr. 860 din 22.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât - reclamant și autoritatea tutelară PRIMĂRIA.
are ca obiect - divorț - partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta reclamantă - pârâtă personal și asistată de avocat care depune la dosar împuternicire avocațială nr. 52/2009 emisă de Baroul București și intimatul pârât - reclamant personal și asistat de avocat care depune la dosar împuternicire avocațială nr. 35/2009 emisă de Barul B, lipsind autoritatea tutelară din cadrul Primăriei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recurenta reclamantă - pârâtă nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru stabilită de instanță.
Se mai învederează că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, la data de 21.10.2009, intimatul pârât - reclamant a depus întâmpinare în 2 exemplare.
Apărătorul recurentei reclamante - pârâte depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantum de 10,00 lei - chitanța seria - nr. -/21.10.2009 și timbru judiciar de 0,30 lei.
Curtea procedează la anularea dovezii de achitare a taxei judiciare de timbru depusă de recurenta reclamantă - pârâtă, înmânându-i apărătorului intimatului pârât - reclamant un exemplar al întâmpinării.
Apărătorul intimatului pârât - reclamant, învederează că pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu autoritatea tutelară Primăria, nu este aplicată ștampila instituției, fiind indicat numai numele indescifrabil al persoanei care a primit citația, motiv pentru care lasă solicită ca instanței să aprecieze legalitatea sau nu a procedurii de citare, precizând totodată că, în cazul în care Curtea apreciază cauza legal îndeplinită, apreciază că nu era necesară citarea acestei instituții, având în vedere că recursul privește partajul bunurilor comune. Față de cele de mai sus, dacă instanța nu va avea în vedere cele de menționate, solicită lăsarea cauzei la a doua strigare.
Apărătorul recurentei reclamante - pârâte, învederează că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinarea formulată de intimat.
Curtea constată la dosar la fila 9, exista atașata dovada de citare Primăriei, autoritate tutelară, potrivit cu care aceasta instituie a fost citata legal, în cuprinsul procesului verbal menționându-se că citația a fost primita de reprezentantul serviciului registratura, fiind de asemenea menționate datele de identificare ale primitorului iar pe de alta parte, că în prezentul recurs nu se critica soluția în ceea ce privește divorțul ci doar pe aspectele legate de partaj, motiv pentru care dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, având în vedere că prezenta cauza necesită discuții în contradictoriu, cauza neaflându-se în stare de amânare, în condițiile stabilite de art. 126 din Codul d procedură civilă.
La a doua strigare a cauzei la apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta reclamantă - pârâtă personal și asistată de avocat cu împuternicire avocațială nr. 52/2009 emisă de Baroul București și intimatul pârât - reclamant personal și asistat de avocat cu împuternicire avocațială nr. 35/2009 emisă de Barul B, lipsind autoritatea tutelară din cadrul Primăriei.
Apărătorul intimatul pârât - reclamant, solicită administrarea probei cu înscrisuri, respectiv reclamația formulată de acesta către Poliția.
Apărătorul recurentei reclamante - pârâte, învederează că în afara probelor aflate în dosar, nu solicită administrarea altora. Cu privire la proba solicitată de intimat, învederează că, are cunoștință despre ce este vorba, respectiv de reclamația formulată de intimat, după ce familia acestuia a fost izgonită din casă.
Curtea, în baza art. 305 raportat la art. 167 Cod procedură civilă, încuviințează pentru intimatul pârât - reclamant, proba cu înscrisuri, după care, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs, urmând a se avea în vedere prevederile art. 304 pct. 1 - 9, precum și a art. 302 ind.1 lit. c și art. 306 al. 1, 3 Cod procedură civilă, care stabilesc sancțiunea nulității recursului.
Apărătorul recurentei reclamante - pârâte menționează că, la interpelarea instanței, faptul că, motivele de recurs au fost întemeiate pe disp. art. 304 pct. 8 și 9, din eroare fiind menționat și pct. 7 al aceluiași articol.
În continuare, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei recurate, iar pe fond solicită partajarea în natură a imobilului situat în -, jud. I, atribuirea acestuia către recurenta, conform variantei 1 al raportului de expertiză efectuat la tribunal, deoarece apreciază că decizia pronunțată de tribunalul este netemeinică și nelegală, având în vedere că a respins cererea de partajare a bunului mai sus menționat, cu motivarea că din probele administrate rezultă o altă situație de fapt decât cea prezentată de recurentă în acțiunea introductivă, fără a motiva concret în ce constă situația diferită stabilită de instanță. Menționează că, prin acțiunea introductivă recurenta a solicitat partajarea bunului imobil, mai sus menționat, respectiv terenul, ce a fost achiziționat prin concesiune, cât și construcția, care a fost edificată, înaintea căsătoriei părților și, având în vedere că din toate actele aflate la dosar, a rezultat că între părți, a fost încheiată o convenție a concubinilor de la acea dată, respectiv o înțelegere, în sensul că imobilul să rămână celor doi copii, se impunea admiterea cererii.
Mai arată că, tribunalul nu a prezentat motivele pentru care respins cererea de partajare și nici în ce a constat situația diferită de care a făcut vorba, față de probele administrate în cauză.
Cu privire la cealaltă critică menționată, în sensul că tribunalul a aplicat greșit legea, apreciază că, prin înlăturarea apărărilor făcute de recurentă, cu privire la cererea de partajare a bunului comun, conform art. 30 cod familie și care face parte din excepțiile prevăzute de lege, instanța nu a constatat că bunul în litigiu este bun propriu, ceea ce a dus la respingerea cererii.
La solicitarea curții, în sensul de a preciza daca a invocat anterior existenta unei convenții intre părți, în sensul că locuința urma sa devina bun comun, la încheierea căsătoriei, învederează că în toate căile de atac, a invocat aspectul privind faptul că, a solicitat să se constate ca bunul în litigiu, este bun comun, și s-a solicitat partajarea acestuia, având în vedere că părțile înaintea căsătoriei au conviețuit împreună, au avut doi copii.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, din judecarea apelului, cerere ce a fost respinsă, precizând că în cazul în care va fi admis recursul, cererea este accesorie.
Apărătorul intimatului pârât - reclamant, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, având în vedere punctul de vedere menționat în întâmpinarea depusă la dosar, cât și față de faptul că, recurenta reclamantă trebuia să aducă critici motivate ale deciziei pronunțată de tribunal.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei C sub nr- la data de 20.12.2006, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei dispusă prin sentința civilă nr. 587/27.11.2006 de Judecătoria Buftea, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul pentru divorț și partaj bunuri comune.
Prin sentința civilă nr. 2309 din 26 noiembrie 2007, instanța a admis în parte acțiune a reclamantei și cererea reconvențională și a dispus desfacerea căsătoriei părților încheiată la data de 16.09.2000 și înregistrată în Registrul Stării Civile al Primăriei sub nr. 53 din culpă comună.
S-a dispus revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, acela de "" și au fost încredințați spre creștere și educare reclamantei cei doi minori, născut la 04.07.1990 și, născută la 1.11.1993.
Pârâtul a fost obligat la 60 lei lunar pensie de întreținere pentru fiecare minor în parte începând cu data introducerii acțiuni și până la majoratul copiilor.
Prin aceeași sentință s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere privind partajarea bunului imobil și pe fond s-a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul, ambii criticând soluția primei instanțe pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 826A din 16.06.2008 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis ambele apeluri declarate împotriva sentinței civile nr.2309/26.11.2007 pronunțată de Judecătoria C, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza în vederea evocării fondului.
În considerentele deciziei s-a reținut că instanța de fond a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere formulate de părți: partajarea bunurilor comune mobile și stabilirea unui program de exercitare a dreptului tatălui de a avea legături personale cu minorii încredințați spre creștere și educare mamei.
Totodată s-a reținut că prima instanță a nesocotit dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 Codul d e procedură civilă, hotărârea pronunțată fiind complet nemotivată, cel puțin cu privire la măsura încredințării celor doi minori către apelanta reclamantă, nu rezultă care au fost considerentele de fapt și de drept avute în vedere de instanță, cum s-a dat eficiență principiului interesului superior al copilului, care este opinia liber exprimată a copilului, născută la 1 noiembrie 1993, deci în vârstă de peste 10 ani și care trebuia ascultat.
În evocarea fondului s-au încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială, interogatorii reciproce, ancheta socială, expertiză tehnică de specialitate, și a fost ascultat copilul, opinia acestuia fiind consemnată în referatul întocmit în camera de consiliu în data de 17 noiembrie 2008.
În ședința publică din data de 20.10.208 părțile personal au precizat că solicită desfacerea căsătoriei din culpă comună, fără motivarea sentinței și revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei acela de "".
În evocarea fondului, prin decizia civilă nr.860 A/22.06.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta și în parte cererea reconvențională formulată de și Autoritatea Tutelară Primăria Comunei, dispus desfacerea căsătoriei părților încheiată la data de 16.09.2000 și înregistrată sub nr. 53 în Registrul de Stare civilă al comunei, din culpă comună, cu aplicarea dispozițiilor 617 alin.2 Cod procedură civilă, în temeiul art.40 alin.3 Codul familiei reclamanta va reveni la numele purtat anterior căsătoriei acela de, în temeiul art. 42 Codul familiei a încredințat minora, spre creștere și educare mamei, în temeiul art.86, 94 Codul familiei a obligat pe pârâtul reclamant la plata unei pensii de întreținere de 152 lei lunar în favoarea minorei, născută la data de 1 noiembrie 1993, începând cu data pronunțării prezentei decizii și până la majoratul minorei, în temeiul art.43 Codul familiei a încuviințat tatălui următorul program de legături personale cu minora: în prima și a treia săptămână a fiecărei luni de sâmbătă ora 1000până duminica ora 1600la domiciliul acestuia, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind partajul de bunuri imobile, a luat act că părțile au renunțat la capătul de cerere privind partajarea bunurilor mobile, în temeiul art.274-276 Codul d e procedură civilă a obligat pârâtul reclamant la 500 lei la cheltuieli de judecată către reclamantă și a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se dispune astfel, tribunalul a retinut următoarele:
Părțile din prezenta cauză au întreținut o relație de concubinaj din anul 1989, relație din care au rezultat doi copii și (mama copiilor, în speță reclamanta, fiind căsătorită cu un alt în aceea perioadă).
Prin sentința civilă nr. 794 din 14.03.1995 pronunțată de Judecătoria în dosarul 6246/1994 s-a admis acțiunea de tăgadă a paternității minorilor născut la 4.07.1990 și născută la noiembrie 1993, acțiune formulată de soțul mamei copiilor, și s-a constatat că acesta nu este tatăl copiilor.
Prin sentința civilă nr. 2332 din 09.08.1995 pronunțată de Judecătoria în dosar nr. 3258/1995 s-a admis acțiunea petiționarului și s-a încuviințat ca pe viitor minorii născut la 4.07.1990 și născută la 1 noiembrie 1993 să poarte numele reclamantului acela de.
La data de 16.09.2000 părțile din prezenta cauză s-au căsătorit.
După o perioadă de timp, relativ scurtă, de la data încheierii căsătoriei, relațiile de familie s-au deteriorat în așa măsură, încât ambii soți au solicitat desfacerea căsătoriei din culpă comună, arătând că a devenit imposibilă continuarea căsătoriei pentru amândoi, solicitând totodată ca hotărârea de divorț să nu fie motivată.
Tribunalul a constatat că în prezent numai copilul este minor, astfel încât s-a pronunțat numai cu privire la încredințarea acestuia spre creștere și educare unuia dintre părinți astfel cum prevăd dispozițiile art.42 Codul familiei.
Cadrul legal privind ocrotirea minorului, respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului este stabilit de Codul familiei și de Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Pentru părinți îngrijirea, creșterea și educarea copilului reprezintă un drept și în același timp o îndatorire fundamentală.
Pentru copil, dreptul de a fi îngrijit, crescut și educat de către părinții săi este prevăzut expres de art.8 alin.2 din Legea nr.272/2004, constituind o componentă a identității acestuia.
Așadar, tribunalul a recunoscut ambilor părinți dreptul și obligația de a asigura copilului în vârstă de 15 ani și 7 luni, de o manieră corespunzătoare vârstei și capacităților sale, orientarea și sfaturile necesare dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale și sociale.
În determinarea interesului superior al minorei, tribunalul a ținut seama de întregul complex de factori și împrejurări privind vârsta acesteia, atașamentul față de unul sau altul dintre părinți, de garanțiile morale și materiale pe care le oferă părinții și nu în ultimul rând de opinia liber exprimată de minoră, căreia tribunalul i-a acordat importanța cuvenită ținând cont de gradul de maturitate a minorei, de capacitatea de înțelegere a acesteia a consecințelor măsurii ce urmează a fi dispusă dacă se ține cont de opinia sa.
În aprecierea sa, tribunalul are obligația de a găsi un just echilibru între interesele copilului și cele ale părinților care și-au exprimat deopotrivă dorința de a se ocupa de creșterea și educarea minorei.
Din împrejurările și faptele concrete ale cauzei s-a reținut că este în interesul minorei ca aceasta să fie încredințată spre creștere și educare mamei.
Astfel cum prevăd dispozițiile art.43 odul familiei și art.14 din Legea nr.272/2004,atât părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul, cât și copilul, au dreptul de a menține relații personale și contacte directe, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului superior al copilului.
Așa fiind, tribunalul a încuviințat tatălui programul de legături personale cu minora, în prima și a treia săptămână a fiecărei luni, de sâmbătă ora 1000până duminică ora 1600la domiciliul tatălui.
Având în vedere dispozițiile art.86,94 Codul familiei care reglementează obligația legală de întreținere care există între părinți și copiii lor minori, precum și cuantumul acestei obligații care se stabilește în raport de nevoia celui care o solicită și de mijloacele celui ce urmează aop lăti.
Pârâtul reclamant a fost obligat la plata unei pensii de întreținere de 152 lei lunar în favoarea minorei.
Pensia de întreținere a fost stabilită avându-se în vedere dispozițiile art.94 alin.3 Codul familiei și veniturile realizate de pârâtul reclamant astfel cum rezultă din adeverința nr.167/ 5 noiembrie2008-fila 41 dosar apel.
În ceea ce privește cererea de partaj bunuri comune, tribunalul a reținut următoarele:
În ședința publică din data de 15.06.2009 ambele părți personal au declarat că renunță la partajarea bunurilor mobile, astfel încât tribunalul a luat act de renunțarea părților la judecarea capătului de cerere privind partajarea bunurilor comune mobile.
Capătul de cerere privind partaj de bunuri comune imobile a fost respins ca nefondat în considerarea celor ce urmează:
Prin acțiunea introductivă de instanță, și ulterior precizată (fila 64 dosar fond) reclamanta a solicitat partajarea bunurilor comune imobile constând în: casă de locuit situată în comuna,-, județul I, formată din o cameră în suprafață de 16 mp; o cameră de 12 mp; o cameră de 9 mp; bucătărie de 8 mp; hol de 5 mp și terenul aferent casei de locuit în suprafață de 450 mp, concesionat pe o perioada de 49 de ani.
Așadar, respectând principiul disponibilității specifice procesului civil, tribunalul a apreciat că este obligat să se pronunțe asupra obiectului pricinii, astfel cum este stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată și nu cum rezultă din probele administrate în cauză care fundamentează o altă situație de fapt și de drept decât cea susținută de reclamantă.
Așadar din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză: înscrisuri, depoziții de martori, interogatorii, concluziile raportului de expertiză tehnică de specialitate întocmit de expert, rezultă că imobilul a cărui partajare o solicită reclamanta, ca fiind bun comun, a fost construit în anul 1995, când cele două părți din prezenta cauză nu erau căsătorite.
Art.30 Codul familiei dispune ca bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare din soți, sunt - de la data dobândirii lor - bunuri comune ale soților.
În temeiul textului de lege menționat, un bun este comun dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: a) este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătorie, b) nu face parte din categoria de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.
În concluzie, imobilul a cărui partajare o solicită reclamanta nu poate fi considerat bun comun în sensul art.30 Codul familiei întrucât nu este dobândit "în timpul căsătoriei", părțile nu aveau calitatea de soți în anul 1995, calitatea dobânditorului fiind o condiție pentru ca bunul să devină comun.
Deși probatoriul administrat în cauză a relevat că părțile erau implicate la acea dată într-o relație de concubinaj, este de precizat că regimul comunității de bunuri nu folosește concubinilor, în raporturile patrimoniale dintre aceștia fiind aplicabile dispozițiile din dreptul comun care reglementează proprietate pe cote-părți, în măsura în care este dovedită existența unei asemenea proprietăți.
Contribuția concubinilor la dobândirea bunurilor în timpul conviețuirii lor fiind o chestiune de fapt poate fi lămurită pe baza probelor ce se administrează, dar, așa cum s-a arătat deja în considerentele anterior expuse, tribunalul nu a fost sesizat cu o astfel de cerere, iar cererea de partaj bunuri comune imobile este neîntemeiată.
Nici terenul pe care este amplasat imobilul nu poate fi partajat ca bun comun, întrucât fiind concesionat, dreptul de concesiune asupra terenului este bun comun sau propriu după cum locuința este bun comun sau propriu.
În fine, tribunalul a mai reținut că prin raportul de expertiză întocmit în cauză a rezultat că la adresa indicată de reclamantă,-, județul I, alături de imobilul a cărui partajare s-a solicitat, mai există un imobil a cărui construcție este abia începută: "fundație și câteva ziduri din BCA la parter" concluzionează expertul, dar, având în vedere obiectul cererii de partaj cu care a fost sesizată instanța, rezultă că reclamanta nu a investit instanța de judecată și cu partajarea acestui imobil, astfel încât nu i s-a stabilit natura juridică (bun comun sau propriu) și nu poate face obiectul cercetării judecătorești în lipsa unei cereri a părților.
Împotriva deciziei tribunalului a formulat recurs reclamanta - pârâtă, criticând-o pentru următoarele motive:
1.Instanța de apel a respins cererea reclamantei de partajare a bunului imobil, cu motivarea ca, din probele administrate rezultă o altă situație de fapt față de cea prezentată de reclamantă în cererea introductivă, fără a motiva în ce constă această situație diferită.
Arată că prin cererea introductivă, a solicitat partajarea bunului imobil situat în,-, Jud. I, motivat de faptul că, deși acesta fost achiziționat și a început să fie construit înainte de încheierea căsătoriei, în timpul concubinajului viitorilor soți, el a fost achiziționat și construit de ambii soți, înțelegerea lor fiind ca acesta să fie bun comun, care să le rămână ulterior celor doi copii ai lor, născuți amândoi înainte de căsătoria părinților lor.
2.Instanța de apel a apreciat că din probele administrate în cauza a rezultat că bunul imobil este bun propriu al pârâtului-reclamant, deoarece a fost construit în anul 1995, când cele doua părți nu erau căsătorite.
Arată recurenta ca deși este adevărat că în raporturile patrimoniale dintre concubini nu se aplica prezumția comunității de bunuri, instituită de dispozițiile art. 30 din Codul familiei, Tribunalul trebuia sa aibă în vedere ca, așa cum s-a stabilit în practica judiciară, bunurile dobândite de concubini devin proprietatea acestora, pentru fiecare, în proporția în care a contribuit la achiziționarea lor și indiferent pe numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare.
Se mai susține că deși nu operează prezumția de comunitate de bunuri conform art. 30 din Codul familiei, nimic nu se opune însă constatării unui drept de proprietate comună pe cote părți asupra bunurilor dobândite împreuna, în funcție de contribuția fiecăruia la dobândirea lor.
3.Interpretând greșit actul juridic dedus judecații, instanța de apel a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea dată fiind lipsită de temei legal.
Susține recurenta că în practica instanței supreme s-a reținut în mod constant că este posibil ca anterior căsătoriei, între soții care au conviețuit o perioadă de timp în concubinaj să se fi încheiat o convenție, în sensul că imobilul cumpărat pe numele unuia dintre ei, dar cu contribuția ambilor să fie supus regimului comunității de bunuri la data căsătoriei lor, această convenție care nu trebuie supusă unei anumite formalități, putând fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv prezumții, potrivit Codului civil.
Consideră că probele administrate în cauză au fost suficiente pentru a face dovada că părțile au avut o relație de concubinaj cu mult înainte de începerea construcției casei, respectiv din anii 1990, imediat după nașterea băiatului, au avut un trai în comun, dedicat celor doi copii pe care părțile i-au avut, lucru recunoscut și de pârâtul-reclamant prin interogatoriul administrat și probat și cu declarațiile martorilor audiați în faza apelului.
Instanța de apel a considerat că reclamanta ar fi trebuit să solicite instanței să constate că bunul dobândit înainte de căsătorie este bun comun, fără a indica temeiul de drept al unei asemenea cereri. Faptul ca reclamanta a solicitat instanței să se dispună partajarea bunului imobil dobândit înainte de încheierea căsătoriei însă cu contribuția comuna a ambilor soți era suficientă pentru a se pronunța asupra caracterului de bun comun al imobilului supus partajării.
De asemenea, din probatoriul administrat în cauză, declarații de martori, interogatorii rezultă în mod indubitabil că soții au înțeles să construiască împreuna o casă de locuit pentru ei și pentru copii lor, cu mult înainte de încheierea oficială a căsătoriei lor, chiar dacă imobilul a fost concesionat inițial doar de. Acesta nu a făcut dovada că imobilul este bun propriu, nu a prezentat instanței o autorizație de construire emisă pe numele lui, ci construcția a fost făcuta în regie proprie de ambii concubini, deveniți ulterior soți.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 si 9 Cod procedură civilă.
S-a solicitat totodată obligarea pârâtului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
În drept: art. 299, art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată la data de 21.10.2009, intimatul pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că reclamanta nu a contribuit la edificarea locuinței și că în timpul căsătoriei părțile nu au dobândit decât bunuri mobile.
Analizând legalitatea deciziei civile ce face obiectul recursului,în limitele stabilite prin criticile formulate în cauză, curtea constată recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
1.În ceea ce privește motivul de recurs vizând nemotivarea deciziei.
Critica este nefondată.
Din verificarea acțiunii civile introductive, rezultă că reclamanta, solicitat partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei constând în: casă de locuit situată în comuna,-, județul I, formată din o cameră în suprafață de 16 mp; o cameră de 12 mp; o cameră de 9 mp; bucătărie de 8 mp; hol de 5 mp și terenul aferent casei de locuit în suprafață de 450 mp, concesionat pe o perioada de 49 de ani.
Aceeași solicitare a fost reiterata și în cadrul cererii precizatoare existente la fila 64 dosar nr- al Judecătoriei
Curtea retine totodată că potrivit art. 129 alin. 6 Codul d procedură civilă, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Potrivit acestei dispoziții legale, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății.
Potrivit art. 30. fam. bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar art. 31 din același cod determină, limitativ, categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț. În temeiul acestor prevederi, un bun este comun dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: a) este dobândit de oricare dintre soți, în timpul căsătoriei, deoarece legea dispune că bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, cele dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau după data încetării acesteia, nu sunt bunuri comune; b) nu fac parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.
Noțiunea de dobândire la care fac trimitere aceste prevederi legale, are în vedere data la care unul dintre soți sau ambii au devenit titularii unui drept real, prin intermediul unor acte sau fapte juridice sau în temeiul legii, or, în cauză așa cum rezultă din situația de fapt stabilită de instanțele de fond în cauză, și care nu se contestă în recurs, construcția a cărei partajare se solicită a fost edificată în regie proprie, anterior încheierii căsătoriei celor două părți, pe un teren în raport de care pârâtul invocă deținerea unui drept de concesiune.
Așadar, câtă vreme singurul temei invocat de reclamantă în susținerea cererii formulate a fost existența relațiilor de căsătorie între cele doua părți, în mod corect s-a reținut în apel că acest imobil nu poate fi considerat bun comun în sensul art.30 Codul familiei, întrucât nu este dobândit "în timpul căsătoriei".
Așa fiind, în speță, în condițiile în care reclamanta nu a înțeles să solicite constatarea existentei unei stări de coproprietate pe cote părți asupra locuinței, obiectul pretențiilor acesteia deduse judecații fiind clar exprimat în cadrul acțiunii introductive, în mod corect instanța de apel a procedat exclusiv la cercetarea aplicabilității în cauză a regimului special al comunității de bunuri, reglementat de prevederile art. 30 din codul familiei, asupra locuinței în cauză, cerere cu care fost sesizată.
În acest sens, curtea reține că în procesul civil, rolul activ al judecătorului, în ipostazele concretizate prin art. 129 din Codul d e procedură civilă, nu înseamnă nici parțialitate, nici ingerință în domeniul drepturilor părților, fiind tocmai o garanție a acestor drepturi și interese, aceasta interpretare fiind impusa de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, la care România este parte, care consacră principiul imparțialității și obiectivității instanței de judecată, de art.124 Constituția României și de art.10 din Legea nr.304/2004, or, intervenția instanței de judecată - în sensul verificării existentei în patrimoniul reclamantei a existentei unui drept de coproprietate pe cote părți asupra bunului dobândit în timpul concubinajului dintre cele doua părți, în condițiile în care acțiunea reclamantei a avut ca obiect exclusiv partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, iar aceasta a beneficiat de asistență juridica calificată, ar fi echivalat cu o încălcare a principiului disponibilității procesului civil, potrivit căruia este la îndemâna părților alegerea mijloacelor procesuale considerate drept adecvate finalității urmărite.
În consecință, curtea apreciază că nu se poate imputa instanței de apel lipsa analizării temeiniciei unei cereri cu care nu a fost legal investită, de vreme ce considerentele care au fost avute în vedere la pronunțarea soluției au vizat tocmai acest aspect al limitelor cercetării judecătorești, impuse prin însăși actul de sesizare al instanței.
Așa fiind, curtea apreciază că pe temeiul art. 304 pct. 7 Codul d procedură civilă, nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală relativă la motivarea hotărârii atacate, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență structurarea argumentelor avute în vedere de instanța de apel cu referire strictă la limitele în care instanța fost legal investită.
2. Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct.8 Cod procedura civila.
Curtea reține că prin acest motiv de recurs recurenta invocă pentru prima dată în acest litigiu, existența unei convenții, încheiate între foștii soți, anterior încheierii căsătoriei, în temeiul căreia locuința construită în timpul concubinajului, urma să aibă natura de bun comun, de vreme ce nici în cererea introductiva, nici în cererea precizatoare anterior menționata și nici în concluziile scrise aflate la fila 94 dosar fond, nu se face referire la existenta unei convenții încheiate intre cei doi concubini, viitori soți, prin care să se fii stabilit că locuința construita în perioada concubinajului va intra în masa bunurilor comune, la momentul încheierii căsătoriei.
Potrivit art. 294 Cod procedura civilă, potrivit cu care în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi iar potrivit art. 316 din Codul d e procedură civilă, dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.
Așa fiind câtă vreme prin acțiunea introductivă, recurenta nu a invocat o atare convenție, care ar constitui o cauză distinctă pentru includerea acestui bun în sfera bunurilor comune, decât cea pe care s-au întemeiat pretențiile sale în prima instanța, aceasta nu poate formula "omisso medio" o cerere cu acest obiect direct în recurs și nici nu poate imputa instanței de apel omisiunea de a analiza în speța existența unei atare convenții, natura sau efectele pretinse a se fi produs în temeiul acesteia.
3. Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
Critica este nefondată.
Arată recurenta că deși este adevărat că în raporturile patrimoniale dintre concubini nu se aplica prezumția comunității de bunuri, instituită de dispozițiile art. 30 din Codul familiei, Tribunalul trebuia sa aibă în vedere că, așa cum s-a stabilit în practica judiciară, bunurile dobândite de concubini devin proprietatea acestora, pentru fiecare, în proporția în care a contribuit la achiziționarea lor și indiferent pe numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare.
În opinia recurentei, deși nu operează prezumția de comunitate de bunuri conform art. 30 din Codul familiei, nimic nu se opunea constatării unui drept de proprietate comună pe cote părți asupra bunurilor dobândite împreuna, în funcție de contribuția fiecăruia la dobândirea lor.
Curtea apreciază însă că, prin raportare la considerentele anterior expuse în analiza primului motiv de recurs, critica nu poate fi apreciată ca fiind fondată.
Câtă vreme prin acțiunea introductivă, reclamanta nu a investit instanțele cu o cerere prin care să invoce existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate comună pe cote părți, ci a solicitat doar aducerea locuinței construită în timpul concubinajului la masa partajabilă, ca bun comun, dobândit în devălmășie, în timpul căsătoriei-ceea ce nu este posibil, întrucât bunul, nefiind dobândit în timpul căsătoriei părților, în privința lui nu operează prezumția de comunitate, prevăzută de art. 30 din Codul familiei-stabilirea unui drept de coproprietate asupra acestei locuințe, în condițiile dreptului comun, nu putea face obiectul analizei instanțelor de fond.
Astfel,în raport de prevederile înscrise în art. 112 și 129 alin. 6 Cod procedura civila, singurul act procedural care poate prezenta relevanță în stabilirea limitelor investirii instanței este cererea de chemare în judecată.
În aceste condiții, faptul că în urma evaluării probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a ajuns la concluzia ca această locuința nu este bun comun, supus regimului matrimonial reglementat de art. 30 din Codul Familiei, ci are un alt regim juridic, nu putea fi de natură să conducă la concluzia ca instanța de apel avea obligația să procedeze, în lipsa legalei sale investiri în acest sens, la analiza și la stabilirea în favoarea reclamantei a unui drept de coproprietate pe cote părți asupra acestei locuințe, partea având posibilitatea valorificării dreptului pretins în recurs, doar pe calea unei acțiuni separate.
În raport de toate considerentele anterior expuse, în analiza criticilor formulate, reținând totodată că recurenta se află în culpa procesuală, în temeiul art. 312 Cod procedura civila, curtea va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - reclamantă - pârâtă, împotriva deciziei civile nr.860/22.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul -pârât - reclamant și Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 22.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Mari
GREFIER
I
Red.
.//
2 ex./19.11.2009
TB-4 -;
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Ionelia Drăgan, Andreea Doris Tomescu
| ← Divort. Decizia 1683/2009. Curtea de Apel Bucuresti | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
