Divort. Decizia 190/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2163/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.190
Ședința publică de la 11.02.2010.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -
JUDECĂTOR 3: Mihai Andrei Negoescu GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă ). -, împotriva deciziei civile nr. 827 din 15.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant -.
are ca obiect - divorț.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta pârâtă ). - personal și asistată de avocatul -, lipsind intimatul reclamant -.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurenta pârâtă, prin avocat, arată că nu are probei noi de administrat și nici cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenta pârâtă, prin avocat, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul de a se dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a intimatului reclamant.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B la data de 26.09.2005 sub nr.12475/2005 (nr.unic -) reclamantul a chemat în judecată pe pârâta pentru divorț și partaj bunuri comune.
Pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând de asemenea desfacerea căsătoriei și partajarea bunurilor comune.
Prin sentința civilă nr.1592 din 26.02.2007 instanța a admis acțiunea principală și a dispus desfacerea căsătoriei părților din culpa exclusivă a pârâtei și revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei acela de "".
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată și a fost disjuns capătul de cerere privind partajul de bunuri comune.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta reclamantă, iar prin decizia civilă nr.1538 din 10.12.2007 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă s-a admis apelul, s-a desființat sentința civilă apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Recursul declarat de reclamantul împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia civilă nr.594 din 10.04.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a III-a civilă pentru cauze cu minori și familie.
Ca urmare, cauza în rejudecare a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr-, iar prin sentința civilă nr.9407 din 21.10.2008 s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant și s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată la data de 21.07.2001 și înregistrată sub nr.1517 în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Municipiului B, din culpa comună.
Instanța a dispus ca pârâta reclamantă să revină la numele purtat anterior căsătoriei, acela de "".
Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 21.07.2001 căsătoria fiind înregistrată sub nr.362/2001 în Registrul Stării Civile al Primăriei Municipiului B, iar din căsătorie nu au rezultat copii minori. Căsătoria este uniunea liber consimțită între un și o femeie, încheiată potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie, și reglementată de normele imperative ale legii. Soții sunt datori să conviețuiască, sprijinindu-se reciproc în susținerea sarcinilor căsătoriei, ca o consecință a prieteniei și afecțiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie, datorie pe care părțile din prezenta cauză nu au fost in măsură să o susțină.
Față ansamblul probelor administrate în cauză, instanța a apreciat că ambele părți au avut o atitudine incompatibilă cu menținerea unor relații normale de familie, bazate pe afecțiune și respect reciproc, fiind în egală măsură vinovați de distrugerea căsniciei.
Așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză, instanța a reținut că relațiile de familie sunt grav și iremediabil vătămate, căsătoria nemaiputând continua. La destrămarea relațiilor de familie au contribuit ambele părți, care au manifestat lipsă de respect și afecțiune față de partenerul de viață. Astfel, martorii audiați la cererea reclamantului-pârât, prieteni cu ambii soți, (, ) au relatat instanței că știau de la reclamant și de la rudele acestuia că pârâta a avut o relație extraconjugală cu un alt. Personal au remarcat că la petrecerile și întrunirile pe care le organizau împreună, pârâta nu mai participa și reclamantul se plângea des de acest lucru și că relațiile dintre soți erau reci.
Din declarația martorei audiate la cererea pârâtei, actuala prietenă a reclamantului, instanța a reținut că a început o relație de concubinaj cu acesta în luna octombrie, după ce părțile se despărțiseră în fapt. Declarația acesteia este apreciată de instanță ca fiind subiectivă, în realitate, instanța consideră că a început o relație extraconjugală cu reclamantul mai înainte de despărțirea în fapt a soților, ținând seama de restul probelor administrate. În acest sens, martorul -, audiat la cererea pârâtei și prieten cu ambele părți a declarat instanței că pârâta era foarte supărată de atitudinea reclamantului și că slăbise foarte mult. Martorul a mai declarat că din punctul lui de vedere ca, ca, reclamantul avea o relație extraconjugală, situație confirmată și de nașii părților, iar relația dintre soți s-a deteriorat pentru că din punct de vede financiar, reclamantul avansase foarte mult.
Pârâta-reclamantă a declarat apel împotriva acestei sentințe, criticând soluția instanței de fond pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel se arată că prima instanță a încălcat dispozițiile art.258 alin.3 Cod procedură civilă prin aceea că a revenit asupra propriei dispoziții privind încuviințarea și administrarea probatoriului.
A doua critică adusă sentinței de fond vizează greșita apreciere a probatoriului administrat respective a depozițiilor martorilor audiați.
Prin decizia civilă nr.827 A din 15.06.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta - pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în primul rând că instanța nu a încălcat dispozițiile art.258 alin.3 Cod procedură civilă, astfel cum susține apelanta, textul de lege menționat reglementând o altă situație decât cea învederată de apelantă.
Așadar critica și nemulțumirea apelantei vizează faptul că prin încheierea de ședință din data de 16.09.2008 s-a încuviințat pentru ambele părți proba testimonială, iar la termenul de judecată din data de 21.10.2008, instanța a revenit asupra dispoziției de suplimentare a probatoriului "cu audierea a încă doi martori".
Încheierea prin care a fost încuviințată cererea de probe are caracter preparator, iar instanța este îndreptățită să revină asupra unei probe încuviințate, cu obligația de a motiva pentru ce administrarea probațiunii a devenit inutilă.
Din practicaua sentinței civile rezultă că în cadrul dezbaterilor care au avut loc la acel termen - 21.10.2008 - instanța a pus în discuția părților utilitatea administrării probei testimoniale încuviințate motivând de ce nu este utilă dezlegării cauzei, administrarea probei anterior încuviințată, astfel încât critica apelantei a fost înlăturată ca nefondată.
În ceea ce privește "obligația" instanței de fond de a administra proba cu martori, obligația la care face referire apelanta, este de menționat că determinarea adevărului în procesul civil reprezintă una dintre cele mai importante obligații impuse de lege judecătorului, astfel cum rezultă în mod expres și din art.129 alin.5 cod procedură civilă, iar aflarea adevărului judiciar implică cu necesitate și un rol activ al instanței. Dar rolul activ al judecătorului trebuie să se îmbine cu obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale cu bună-credința, obligație a cărei neîndeplinire este sancționată de normele codului d e procedură civilă.
În concluzie, nu se poate reține încălcarea vreunei obligații a instanței de fond în administrarea probei cu martori întrucât rolul activ al judecătorului este important pentru asigurarea calității și celerității actului de justiție, fără a deveni un mijloc de promovare a conduitei procesuale arbitrare a părților.
De altfel, conduita procesuală a apelantei a fost sancționată și de instanța de apel care a aplicat sancțiunea prevederile de art.170 alin.3 Cod procedură civilă, apelanta pârâtă fiind decăzută din proba testimonială încuviințată.
Critica ce vizează fondul cauzei, reținerea greșită a culpei ambilor soți în destrămarea căsătoriei, fundamentată pe o apreciere greșită a probatoriului administrat, a fost înlăturată ca nefondată având în vedere că din cuprinsul art.38 Codul familiei rezultă că divorțul nu se poate pronunța avându-se în vedere numai culpa exclusivă sau a ambilor soți. Prin urmare, culpa singură nu justifică prin ea însăși pronunțarea divorțului.
Chiar dacă s-ar admite că "motivele temeinice" din art.38 Codul familie se reduc la "culpa soțului ori a soților" divorțul nu se va pronunța doar pentru că există aceasta, ci numai dacă, datorită culpei, raporturile dintre soți s-au vătămat grav și iremediabil, astfel încât continuarea căsătoriei a devenit cu neputință pentru cel care a cerut divorțul. Așadar, divorțul nu poate fi privit în afara ideii de imposibilitate a continuării căsătoriei.
În speța de față s-a reținut corect că imposibilitatea continuării relațiilor de căsătorie se datorează culpei concurente a ambilor soți, situație confirmată și căror "valoare probatorie" nu este una "îndoielnică" cum susține apelanta, rezultând că prima instanță apreciind asupra verosimilității și veridicității celor declarate, a reținut că vinovați de destrămarea relațiilor de căsătorie sunt deopotrivă intimatul reclamant cât și apelanta pârâtă,
Articolul 2 din Codul familiei prevede că relațiile de familie se bazează pe prietenia și afecțiunea reciprocă între membrii ei, ori, în speța de față, tribunalul a reținut că raporturile morale dintre cei doi soți ca și componentă importantă a relațiilor personale, sunt compromise pe de o parte de acuzele apelantei pârâte privind infidelitatea soțului său, iar pe de altă parte, de incapacitatea intimatului reclamant de a se adapta la condițiile privind viața de familie și de cuplu, impuse de apelantă.
Ambii soți și-au încălcat obligația de sprijin moral reciproc, nu au fost sinceri unul cu celălalt, nu s-au încurajat și stimulat reciproc în activitățile de familie, fiind despărțiți în fapt din anul 2003, astfel încât nu se poate reține că între aceștia există raporturi de conviețuire.
În considerarea celor reținute și în conformitate cu dispozițiile art.296 cod procedură civilă, tribunalul a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă, împotriva sentinței civile nr.9407/21.10.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3
În termen legal, împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta solicită modificarea în parte a sentinței civile nr.9407 din 21.10.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, dispunând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului-pârât.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanța de fond a revenit asupra propriilor dispoziții adoptate prin hotărâre, încălcând art.258 alin.3 Cod procedură civilă.
După cum se indică în chiar considerentele sentinței pronunțată de instanța de fond (pagina 3, paragraful 13) "la termenul din 16.09.2008 instanța a încuviințat părților proba cu câte un martor în dovedirea cererilor, iar la termenul din 21.10.2008, instanța a revenit asupra probelor administrate, apreciind ca fiind suficiente probele administrate deja".
Potrivit art.258 alin.3 Cod procedură civilă, "după pronunțarea unei hotărâri nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale".
Totodată, potrivit art.252 alin.2 Cod procedură civilă, "toate celelalte hotărâri date de instanța în cursul judecații se numesc "încheieri".
Întrucât art.258 alin.3 Cod procedură civilă, nu distinge între tipurile de hotărâri pentru care este reglementată obligația judecătorului de a nu reveni asupra părerii sale, iar art.252 alin.2 Cod procedură civilă definește încheierile ca fiind hotărâri, recurenta consideră că și în cazul încheierii date la termenul din 16.09.2008, obligația de a nu reveni asupra hotărârii trebuia respectată.
Suplimentar față de dispozițiile procedurale, instanța de fond avea obligația de a administra proba cu martori încuviințată, întrucât judecarea fondului urma desființării sentinței pronunțate de prima instanță de fond, în cadrul deciziei de desființare a sentinței mențiuni cu privire la probele administrate la judecătorie care ar rămâne valabile și câștigate cauzei.
În condițiile menționate mai sus, în mod evident prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, situație în care, potrivit art.297 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul, în calitate de instanță de apel, avea obligația să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare.
Cu toate acestea, instanța de apel a considerat ca "încheierea prin care a fost încuviințată cererea de probe are caracter preparator, iar instanța este îndreptățită să revină asupra unei probe încuviințate, cu obligația de a motiva pentru ce administrarea probațiunii a devenit inutila".
Recurenta consideră că motivarea tribunalului contravine prevederilor legale pe care le-a menționat mai sus, instanța respingând apelul și aplicând greșit legea.
Consecința revenirii asupra propriei hotărâri a constat în faptul ca în mod greșit prima instanță a dispus desfacerea căsătoriei din culpă comună, depozițiile martorilor propuși de reclamantul-pârât - singurele probe avute în vedere de instanța în ceea ce privește cererea reclamantului-pârât - prin care recurenta a fost învinuită de destrămarea căsătoriei, au constat numai în informații indirect dobândite de martori, invariabil chiar de la reclamantul-pârât.
Cu ușurință se poate observa că toate învinuirile care i se aduc în cadrul mărturiilor menționate sunt invariabil fapte despre a căror existență martorii au aflat direct de la reclamantul-pârât, lucru ce se menționează în depoziții.
Dincolo de valoarea probatorie îndoielnică a unor astfel de mărturii ce conțin fapte aflate de la reclamantul-pârât, valoare pe care instanța de fond ar fi trebuit să o aprecieze ca atare, instanța nu a ținut cont nici de faptul că nici unul dintre martori nu a avut pe durata căsătoriei o relație de prietenie apropiată cu soții, fiind astfel în imposibilitate de a ști sau de a deduce cu privire la atitudinea sa în cadrul familiei sau cu privire la presupusa sa relație extraconjugală.
În realitate, încă din primii ani de căsătorie, între reclamantul pârât și numita a intervenit o relație amoroasă, care a deteriorat sentimentele și atitudinea șotului său față de recurentă, culminând (după tentative nereușite) cu lovirea și izgonirea sa forțată din domiciliul conjugal. La numai câteva luni de la despărțire, a rămas însărcinata cu reclamantul-pârât, între timp născându-se un copil.
Intimatul nu a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs, conform art. 305.proc.civ.
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Având în vedere dispozițiile art. 306 și art. 3021lit. din Codul d procedură civilă, Curtea reține în prealabil că, în actuala sa reglementare, recursul este o cale extraordinară de atac, astfel că, în situația în care litigiul este supus și căii de atac devolutive a apelului - cum este și cazul în speță, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.proc.civ. motive care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita deci doar asupra problemelor de drept discutate în speță.
Pe de altă parte, recursul este o cale de atac nedevolutivă, astfel că, în recurs controlul asupra hotărârii atacate se realizează fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei, scopul acestei căi de atac fiind o cenzură a legalității hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate in cauză, excede analizei instanței de recurs.
În consecință, în calea de atac a recursului nu mai este posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului administrat, controlul judiciar putându-se exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță care trebuie să se circumscrie unuia sau unora dintre motivele menționate în cuprinsul art. 304.proc.civ. întrucât legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cât și pentru situația în care cererea se motivează, însă criticile nu pot fi încadrate în nici una din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurală susmenționată.
În acest context, Curtea verificând cuprinsul cererii de recurs, constată că recurenta-reclamantă își expune în cuprinsul cererii de recurs, în mare parte, propria viziune asupra situației de fapt și propria apreciere asupra probelor administrate în cauză, situație care nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează recursul, conform celor anterior arătate.
Întrucât recurenta face în cuprinsul cererii de recurs formulate și referiri la încălcarea dispozițiilor art. 258 alin.3 proc.civilă, respectiv a prevederilor art. 297 alin.1 proc. civilă,invocând aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, Curtea, în temeiul art. 306 alin.3 proc.civilă, va analiza aceste critici din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9.proc.civilă.
Prin urmare, analizând în continuare incidența acestui motiv de recurs, Curtea constată că sunt nefondate criticile recurentei privind caracterul încheierii prin care s-a revenit asupra administrării unor probe încuviințate în cursul judecății, critici formulate și pe calea apelului.
Corect a reținut tribunalul ca încheierea prin care a fost încuviințată cererea de probe are caracter preparator, iar instanța este îndreptățită să revină asupra unei probe încuviințate, cu obligația de a motiva pentru ce administrarea probațiunii a devenit inutilă.
Dispozițiile art. 258 alin.3 Cod procedură civilă, potrivit cu care "după pronunțarea unei hotărâri nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale" se referă exclusiv la soluționarea cauzei deduse judecății, avându-se în vedere că prin hotărârea finală judecătorul se dezînveștește de acțiunea ce a făcut obiectul judecății.
In materia probațiunii sunt incidente prevederile art. 268.proc.civ. ținând seama că încheierea pronunțată într-o cauză în temeiul art. 167-168.proc.civ. este o încheiere premergătoare hotărârii prin care se soluționează pricina, iar în această materie regula este prevăzută de alin.3 al art. 268.proc.civ. conform căruia "judecătorii nu sunt legați prin aceste încheieri".
Întrucât prima instanță s-a pronunțat în urma analizării materialului probator administrat asupra temeiniciei acțiunii deduse judecății, nu pot fi primite nici criticile recurentei privind necercetarea fondului cauzei, în speță neregăsindu-se ipoteza prevăzută de art. 297 alin.1 proc.civ. pentru ca tribunalul ca instanță de apel să desființeze sentința atacată.
In privința susținerilor recurentei referitoare la stabilirea culpei comune în desfacerea căsătoriei, Curtea reține că recurenta pretinde pe această cale o reapreciere a probelor administrate sub acest aspect, nepermisă în această fază procesuală, cum deja s-a arătat.
In consecință, constatând că în cauză nu este incident motivul prev. de art. 304 pct.9 proc.civ. Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 proc.civ. va respinge recursul ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ). -, împotriva deciziei civile nr.827 A din 15.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant -.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - Mari - --- --
GREFIER,
Red.MA.NG.
Tehnodact.
Ex.2/30.03.2010
Secția a IV-a Civ. -
-
Judec. Sector 3. -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Ilie, Mihai Andrei Negoescu
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
