Divort. Decizia 68/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
Complet specializat pentru cauze cu minori și de familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 68/FM
Ședința publică din 08 iulie 2009
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 3: Răzvan Anghel
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta reclamantă, domiciliată în M,-, împotriva deciziei civile nr. 156, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 10 martie 2009, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât, domiciliat în M, strada -, -.32,județul C și intimata autoritate tutelară PRIMARUL MUNICIPIULUI M, cu sediul în M,-, județul C, având ca obiect divorț cu minori.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 01 iulie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, întrucât nu a putut hotărî de îndată, în temeiul dispozițiilor art. 260(1) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 08 iulie 2009, dată la care a soluționat astfel:
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
La 08 aprilie 2008, reclamanta a chemat în judecată pârâtul și a solicitat instanței să dispună desfacerea căsătoriei părților din culpă comună și fără motivare, reluarea de către reclamantă a numelui anterior căsătoriei și încredințarea copilului, născut la 09 iunie 1999, către reclamantă, fără pensie de întreținere și fără cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a susținut că părțile sunt separate în fapt din aprilie 2008 și că pârâtul și-a exprimat acordul la desfacerea căsătoriei. De asemenea, a precizat că poate asigura copilului condiții de creștere și educare.
Pârâtul a fost de acord cu desfacerea căsătoriei din culpă comună, dar, prin cerere rreconvențională, a solicitat să i se încredințeze minorul de care se ocupă în domiciliul părinților săi și să fie obligată reclamanta la plata pensiei de întreținere.
Prin sentința civilă nr. 2879/C din 26 noiembrie 2008 Judecătoria Medgidiaa admis acțiunea principală, a respins cererea reconvențională și a dispus desfacerea căsătoriei părților din culpă comună, fără motivare, și reluarea de către reclamantă a numelui anterior căsătoriei, respectiv .
A încredințat reclamantei pe minorul și a obligat pârâtul la plata unei pensii de întreținere în favoarea copilului, în cotă de 1/4 din veniturile lunare, începând cu 26 noiembrie 2008 și până la majorat.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în privința încredințării copilului, că ambii părinți pot oferi copilului condiții decente pentru creștere și educare, dar a apreciat că interesul major al copilului este acela de a se afla la mamă, care se ocupa personal de creșterea lui.
Împotriva soluției dată cererii reconvenționale prin sentința nr. 2879/2008 a declarat apel pârâtul.
Prin decizia civilă nr. 156 din 10 martie 2009 Tribunalul Constanțaa admis apelul, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a încredințat pârâtului reconvenient spre creștere și educare pe minorul și a obligat reclamanta la plata unei pensii de întreținere în cotă de 1/4 din venitul net lunar realizat, de la data introducerii acțiunii (08 aprilie 2008) și până la majorat.
În considerentele deciziei tribunalul a rreținut că, deși ambii părinți au condiții materiale sensibil egale, creșterea copilului de la vârsta de doi ani în familia tatălui său, care i-a asigurat un mediu stabil, este un criteriu determinant pentru încredințarea minorului la tată, copilul fiind mai atașat de familia tatălui decât de mamă, iar această împrejurare nu poate fi neglijată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a susținut, în esență, că tribunalul nu a analizat corect probele administrate la instanța de fond și a ajuns la o concluzie greșită asupra interesului copilului la încredințare.
Susține recurenta că instanța de apel a considerat esențial faptul că minorul fost îngrijit de bunicii paterni, omițând să observe că minorul se afla în fiecare zi în domiciliul părinților săi, unde își făcea lecțiile sub supravegherea mamei și numai seara era dus la bunici pentru a se evita trezirea de dimineață a copilului, când mama pleca la serviciu.
De asemenea, se arată, prin soluția pronunțată, tribunalul a dispus de fapt încredințarea copilului către bunici, iar nu către tată, care locuiește separat, într-un apartament închiriat, împreună cu concubina sa.
Susține că, după separația părților, mama a încercat să vadă copilul, dar bunicii paterni s-au opus, influențând în același timp copilul împotriva mamei. Precizează că minorul se află sub influența totală a bunicilor paterni care îi promit și îi dau daruri pentru a rămâne la ceștia și care împiedică, prin această atitudine, o relație firească a copilului cu ambii părinți. Această atitudine nu este în interesul real al copilului.
Arată că nu s-a demonstrat că mama nu și-a îndeplinit datoria morală și socială față de copil, că nu îl iubește și nici că dezvoltarea morală și intelectuală a copilului nu s-ar putea realiza corespunzător în casa mamei.
La vârsta de nouă ani minorul se află într-o perioadă de formare în care are nevoie de sprijinul mamei și afirmă că interesul pârâtului la încredințarea copilului este justificat numai de dorința acestuia de a nu-i fi afectat salariul de o pensie de întreținere, care ar diminua șansa de a obține un împrumut bancar.
În recurs, au fost depuse înscrisuri referitoare la situația școlară a fiicei recurentei dintr-o altă căsătorie, situaia executării silite a hotărârii provizorii de încredințare către mamă a copilului, dovada dreptului de proprietate pe care recurenta îl deține asupra imobilului din M,- și s-a dispus audierea minorului în virtutea prevederilor art. 24 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Examinând legalitatea hotărârii recurate, în raport de criticile reclamantei, Curtea constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art. 42 din Codul familiei impun instanței ca, la stabilirea măsurii de încredințare a copiilor minori, să aibă în vedere exclusiv interesul acestora.
Acest interes presupune în primul rând ca minorul să fie încredințat părinților, persoane care sunt primele vizate de legiuitor atunci când este vorba despre încredințarea copilului, datorită legăturilor firești, naturale existente între aceștia și copiii lor încă de la naștere, o încredințare către bunici sau alte rude ale copilului având un caracter cu totul excepțional potrivit legii.
În speță, probele administrate conduc la concluzia că ceea ce se urmărește prin cererea de încredințare formulată de către tată este ca în final copilul să rămână permanent sub supravegherea bunicilor paterni, ceea ce ar fi contrar dispozițiilor art. 42 din Codul familiei.
Astfel, Curtea reține că minorul s-a aflat, anterior separației în fapt a părților (aprilie 2008), în îngrijirea părinților săi, în casa în care locuiau aceștia, proprietate personală a recurentei reclamante. De la vârsta de 2 ani, părinții copilului au primit ajutor pentru creșterea lui din partea bunicilor paterni, ambii părinți fiind de acord cu această modalitate de creștere a copilului. Nu s-a afirmat de către pârât și instanța nu poate reține că, după vârsta de doi ani a copilului, părinții l-au lăsat total în grija bunicilor și că nu s-ar fi ocupat în același timp, după terminarea programului de lucru, de copil. Este cert însă, potrivit declarațiilor martorilor, că ambii părinți se ocupau exclusiv de copil și în aceeași măsură la sfârșit de săptămână și în concediile de odihnă, copilul fiind astfel sub supravegherea acestora fără să aibă sentimentul "abandonului" în casa bunicilor.
Este firesc și chiar legea nu exclude pe bunici de a contribui - alături de părinți, în primul rând obligați - la creșterea nepoților, la dezvoltarea lor fizică, morală și intelectuală, în concordanță cu solidaritatea ce caracterizează noțiunea de familie. Bunicii sunt chiar obligați expres prin lege să acorde, nu numai sprijin material pentru crearea condițiilor necesare creșterii și dezvoltării nepoților, ci și sprijinul moral de care bunicii sunt capabili, viața relevând că nepoții, de regulă, au nevoie de afecțiunea, sprijinul și îndrumarea acestor categorii de rude apropiate.
Dar sprijinul pe care bunicii trebuie să-l acorde nu poate să se substituie, prin voința acestora, dreptului și obligației părinților de a crește și educa minorul.
În speță, ne aflăm într-o asemenea situație. Invocând creșterea copilului în locuința dumnealor de la vârsta de doi ani, bunicii paterni doresc păstrarea acestei stări de fapt în orice condiții, nesocotind chiar interesul superior al copilului.
Fără să-i reproșeze mamei nimic în legătură cu o eventuală neglijare a copilului sau manifestarea dezinteresului ori a lipsei de afecțiune față de copil, bunicii paterni doresc să fie persoanele care hotărăsc asupra modalității de creștere și educare a copilului. Această atitudine rezultă cu prisosință din procesele verbale întocmite de executorul judecătoresc cu ocazia încercării de punere în executare a hotărârii provizorii de încredințare a copilului, când bunicii și nu tatăl copilului s-au opus la executare, atitudinea acestora ducând în final la împiedicarea executării hotărârii, dar și din exercitarea unor puternice influențe asupra copilului, care este educat în spiritul intoleranței față de mamă și căruia îi este permanent insuflată ideea că mama este o terță persoană ("ea și familia ei"), fără afecțiune față de copil, mult prea severă și intolerantă la dorințele copilului, dorințe pe care bunicii i le satisfac, în schimb, cu prisosință, peste nevoile obișnuite ale unui copil în vârstă de 10 ani, pentru a-i câștiga astfel încrederea și afecțiunea totală. Aceste influențe au fost constatate de C nu numai din consemnările executorului judecătoresc cu prilejul executării hotărârii provizorii, dar și cu prilejul audierii copilului, când s-a constatat că termenii folosiți și expresiile copilului la adresa mamei nu puteau fi decât rezultatul discuțiilor pe care le-au avut bunicii cu copilul, preliminare și pregătitoare audierii în instanță.
Ținând seama de constatările ambelor instanțe, necontestate de părți, în sensul existenței unor condiții materiale relativ egale între părinți, Curtea nu poate să nu țină seama de faptul că abilitățile educative ale tatălui intimat - care a permis părinților săi insuflarea unui sentiment de negare a imaginii mamei, care nu a permis păstrarea unor legături firești între mamă și copil, împiedicând chiar, prin atitudinea lipsită de fermitate față de părinții săi și față de copil, păstrarea unor asemenea legături firești - sunt discutabile și să considere că interesul copilului, într-o astfel de situație, este acela de a fi încredințat mamei spre creștere și educare.
Este adevărat că minorul și-a exprimat în mod ferm dorința de a fi încredințat tatălui care, așa cum pretinde copilul, locuiește împreună cu bunicii paterni. Dar instanța, ținând seama de faptul că dorința copilului este rezultatul unei puternice influențe exercitate de bunici și având în vedere că interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorinței copilului al cărui discernământ nu poate fi apreciat ca fiind suficient de matur pentru ca acesta să aibă responsabilitatea stabilirii propriei reședințe, nu va ține seama de această dorință, apreciind că este în interesul copilului să fie încredințat mamei.
De aceea, reținând că soluția privind încredințarea minorului nu ține seama de interesul superior al copilului prevăzut de art. 42 din Codul familiei, în conformitate cu art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă va fi admis recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurenta reclamantă, domiciliată în M,-, împotriva deciziei civile nr. 156, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 10 martie 2009, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât, domiciliat în M, strada -, -.32,județul C și intimata autoritate tutelară PRIMARUL MUNICIPIULUI M, cu sediul în M,-, județul C, având ca obiect divorț cu minori.
Modifică în tot decizia recurată,în sensul că respinge apelul ca nefundat, menținând ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 08 iulie 2009.
PREȘEDINTE, - - | JUDECĂTOR, - - Pentru judecător - -, aflat în concediu de odihnă, conform art. 261(2) Cod procedură civilă, semnează Vicepreședinte instanță, |
Grefier,
- -
Red.hot.jud.fond
Red.dec.jud.apel
Red.dec.jud.recurs /17.08.2009
Tehnored.gref.AB/2 ex./18.08.2009
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici, Răzvan Anghel
| ← Stabilire paternitate. Decizia 148/2010. Curtea de Apel Craiova | Divort. Decizia 606/2009. Curtea de Apel Oradea → |
|---|
