Divort. Decizia 905/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr- (954/2009)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.905

Ședința publică de la 26.05.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu

JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe

JUDECĂTOR 3: Bianca

GREFIER - -

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - pârâtă - reclamantă )., prin, împotriva deciziei civile nr.89/A/22.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant - pârât - și cu Autoritatea Tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 2

Obiectul pricinii - divorț cu copii.

La apelul nominal făcut în ședința publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurentei - pârâte - reclamante )., în baza împuternicirii avocațiale nr. -/22.05.2009, emisă de Baroul București - " & (pe care o depune) și intimatul - reclamant - pârât - personal și asistat de avocat -, în baza împuternicirii avocațiale nr. 7539/20.05.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune), lipsind reprezentantul Autorității Tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 2

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Avocatul recurentei - pârâte - reclamante depune dovada achitării taxei judiciare, în cuantum de 4 lei, conform chitanței nr.-/1 din data de 19.05.2009, emisă de CEC Bank și timbre judiciare în valoare de 0,15 lei, precum i s-a pus în vedere prin rezoluția administrativă.

Avocatul intimatului - reclamant - pârât depune întâmpinare, comunicând un exemplar avocatului recurentei - pârâte - reclamante, solicitând comunicarea întâmpinării și Autorității Tutelare Primăria Sectorului 2

Avocatul recurentei - pârâte - reclamante solicită instanței decăderea din dreptul de a formula întâmpinarea, întrucât a fost depusă cu depășirea termenului legal prevăzute de dispozițiile art.308 alin.2 din Codul d e procedură civilă.

Curtea constată că întâmpinarea a fost depusă cu nerespectarea prevederilor art.308 alin.2 din Codul d e procedură civilă și pentru a da posibilitatea recurentei - pârâte - reclamante să ia cunoștință de conținutul acesteia, dispune lăsarea cauzei la ordine.

La a doua strigare a cauzei, la ordine, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurentei - pârâte - reclamante )., în baza împuternicirii avocațiale nr. -/22.05.2009, emisă de Baroul București - " & (pe care om depune), intimatul - reclamant - pârât - personal și asistat de avocat -, în baza împuternicirii avocațiale nr. 7539/20.05.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune), lipsind reprezentantul Autorității Tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 2

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Avocatul intimatului - reclamant - pârât solicită instanței a reține întâmpinarea ca și concluzii scrise.

Avocatul recurentei - pârâte - reclamante solicită instanței rectificarea citativului în ceea ce privește numele corect al părții pe care o reprezintă, respectiv, în loc de.

Curtea având în vedere cererea formulată de avocatul recurentei - pârâte - reclamante, sub aspectul rectificării citativului, va dispune îndreptarea erorii materiale, în ceea ce privește numele recurentei ). în citativ și în sistemul ECRIS.

Constatând că nu sunt alte cereri de formulat, Curtea acordă cuvântul asupra cererilor de administrare a probelor.

Avocatul recurentei - pârâte - reclamante nu solicită administrarea de noi probe în această fază procesuală.

Avocatul intimatului - reclamant - pârât nu solicită noi probe în această fază procesuală.

Curtea ia act că nu se solicită probe noi în această fază procesuală și constatând că nu mai sunt cereri prealabile, acordă cuvântul în susținerea și respectiv în combaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentei - pârâte - reclamante ). solicită admiterea recursului, modificarea deciziei apelate, în sensul respingerii apelului, ca neîntemeiat și menținerea soluției instanței de fond, ca fiind temeinică și legală, față de următoarele considerente:

Un prim motiv vizează respingerea excepției tardivității declarării apelului de pârâtul - reclamant. Această excepție a invocat-o considerând că pârâtul - reclamant trebuia să declare apel în 15 zile și nu de 30. Instanța de apel a respins această excepție motivând că cererea reconvențională este o cerere accesorie. În opinia sa, cererea de stabilire a programului de vizitare al minorului are caracter principal ca și cererea introductivă de instanță, fiind astfel valabil termenul de 15 zile de declarare a căii de atac.

Față de aceste aspecte, apreciază că cererea de apel a fost tardiv declarată.

Pe fondul recursului, susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii și nu vizează interesul superior al copilului, așa cum este stipulat în Legea nr. 272/2004,

Instanța de apel s-a pronunțat în sensul aplicării dispozițiilor Legii nr.272/2004, în schimb a ignorat prevalența principiului interesului superior al copilului și a analizat, numai din prisma dreptului părintelui ce i-a fost încredințat copilul și nu și din perspectiva interesului superior al acestuia, drept consacrat de prevederile art.14 din Legea nr.272/2004.

Potrivit dispozițiilor art. 16 al Legea nr.272/2004, instanța poate limita exercitarea dreptului minorului de a menține relații personale cu părinții, dar nu poate aboli acest drept, astfel cum a procedat instanța de apel.

A motivat tribunalul că recurenta nu își poate exercita aceste drept, sens în care, solicită Curții a avea în vedere declarațiile martorilor audiați în cauză.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 98 alin.2 din Codul Familiei, vizând existența unei hotărâri judecătorești prin care intimata a fost pusă sub interdicție, în opinia sa, această decizie nu echivalează cu abolirea dreptului recurentei de a avea legături personale cu minorul.

Consideră că au fost încălcate dispozițiile art.48 din Constituția României, art. 1 și 4 din Codul Familiei, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel, instanța nu poate aboli acest drept, decât dacă s-ar fi dispus decăderea din drepturile părintești sau s-ar fi adus o atingere gravă interesului superior al minorului, situații ce nu pot fi reținute în speță; nu solicită cheltuieli de judecată

Avocatul intimatei - reclamantului - pârât - solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Arată că instanța de apel a făcut o apreciere corectă a întregului material probator administrat în cauză și a aplicat întocmai prevederile Legii nr.272/ 2004; în ceea ce privește excepția tardivității declarării apelului, în mod corect a apreciat că aceasta nu este fondată.

motivării instanței de apel în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art.98 din Codul Familiei, în sensul că, întrucât recurenta este pusă sub interdicție, celălalt părinte exercită drepturile părintești asupra copilului; nu solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA

Deliberând asupra cererii de recurs de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.4703/7.06.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr-, a fost admisă acțiunea principală formulată de reclamantul - pârât, împotriva pârâtei, prin tutore, și în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Sector 2 B, s-a dispus desfacerea căsătoriei părților, încheiată la data de 31.07.1999, revenirea pârâtei - reclamante la numele purtat anterior căsătoriei, acela de ZH. încredințarea minorului, născut la 10.01.2000, tatălui reclamant spre creștere și educare, fiind obligată pârâta - reclamantă la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului, în cuantum de 100 lei lunar, de la data pronunțării hotărârii, până la majoratul copilului.

Cererea reconvențională a fost admisă în parte și s-a încuviințat ca pârâta - reclamantă să păstreze legătura cu minorul potrivit următorului program de vizitare: în prima și a treia duminică din lună, în intervalul orar 10⁰⁰- 18⁰⁰, cu luarea copilului la domiciliul mamei de către bunicii materni sau de către tutorele pârâtei, fiind obligat reclamantul - pârât la plata pensiei de întreținere în favoarea pârâtei - reclamante în cuantum de 200 de lei, începând cu data pronunțării hotărârii,

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, pe baza declarațiilor martorilor audiați în cauză și a înscrisurilor depuse la dosar, că în anul 2003, pârâta - reclamantă s-a îmbolnăvit grav, fiind internată în mai multe spitale, la externare prezentând stare vegetativă persistentă prin encefalită anoxică cu edem cerebral post stop cardiac, tetrapareză spastică și histerectomie pentru sarcină oprită în evoluție. Ulterior, pârâta a fost pusă sub interdicție prin sentința civilă nr.4365/27.05.2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, instanța apreciind că nu are capacitatea psihică de a înțelege conținutul și consecințele faptelor sale, având discernământul abolit, iar prin dispoziția nr.4507/20.02.2007 a Primarului sectorului 3 B, a fost numită în calitate de tutore a pârâtei, sora acesteia. De la momentul externării din spital, pârâta - reclamantă s-a aflat în îngrijirea surorii sale și a părinților săi, la domiciliul acestora.

. pârâtei - reclamante a determinat o stare tensionată între rudele acesteia și reclamantul - pârât, acesta fiind considerat răspunzător de cele întâmplate, context în care reclamantului - pârât nu i s-a permis vizitarea soției sale, astfel că de aproximativ 4 ani, acesta a fost nevoit să întrerupă orice relație cu pârâta - reclamantă, în afara unui ajutor financiar periodic expediat prin mandat poștal.

În aceste împrejurări, instanța a apreciat că situația tensionată dintre rudele pârâtei - reclamante și reclamantul - pârât, precum și starea de boală în care se află aceasta, fac imposibilă continuarea căsătoriei părților.

În ceea ce privește încredințarea copilului, prima instanță, luând în considerare interesul superior al acestuia, pe baza declarațiilor martorilor audiați în cauză și a anchetelor sociale efectuate, a apreciat că se impune ca minorul să rămână în grija tatălui. Aceasta, întrucât, după ce pârâta s-a îmbolnăvit, reclamantul - pârât a fost cel care s-a îngrijit de minor, ajutat fiind și de părinții săi. S-a avut în vedere și faptul că starea de sănătate a pârâtei - reclamante nu îi permite să se ocupe de îngrijirea și creșterea copilului, ea însăși având nevoie de îngrijire și supraveghere din partea unei alte persoane, iar tatăl prezentând garanțiile materiale și morale că îi va acorda copilului o bună creștere și educare.

S-a reținut că părintele pus sub interdicție nu este scutit de îndatorire de a da întreținere copilului minor, motiv pentru care, reținând că pârâta - reclamantă primește în permanență tratament și alte îngrijiri medicale, cum ar fi gimnastică medicală, însă nu au fost făcute dovezi cu privire la costurile tratamentelor și îngrijirilor medicale de care beneficiază aceasta, instanța a obligat-o pe pârâta reclamantă la plata unei pensii de întreținere calculată sub plafonul maxim prevăzut de art.94 alin.3 Cod fam. din venitul lunar obținut din pensia de 461 lei și din suma fixă de 390 de lei, întrucât aceasta necesită prezența unui însoțitor.

Cât privește solicitarea de a se stabili în favoarea pârâtei - reclamante un program de vizitare, instanța a reținut că un astfel de drept ar putea fi refuzat părintelui numai dacă s-ar fi dovedit faptul că are un comportament ce ar putea primejdui dezvoltarea psihică a copilului, de a influența negativ procesul său de creștere, educare, învățătură sau pregătire profesională.

Din declarațiile martorilor audiați în cauză, s-a reținut că minorul nu și-a mai văzut mama după ce aceasta s-a îmbolnăvit, reclamantul - pârât refuzând să permită minorului să-și viziteze mama și implicit să păstreze relația cu rudele acesteia (bunicii materni și sora mamei), considerând că acest lucru i-ar face rău, justificând această atitudine prin păstrarea în memoria copilului a unei imagini frumoase despre mama sa. Acest fapt a fost confirmat și de atitudinea copilului, care audiat fiind în Camera de Consiliu, a declarat că știe despre mama lui că este foarte bolnavă și că cineva o îngrijește, însă nu dorește să o vadă, deoarece tatăl său i-a spus că acest lucru îi va face rău și că este mai bine să-i păstreze o amintire frumoasă.

S-a considerat de către instanță că, deși pârâta - reclamantă a fost pusă sub interdicție, situație în care drepturile părintești sunt exercitate de către celălalt părinte, relațiile personale dintre părinte și copil trebuie privite și din perspectiva dreptului minorului de a menține relațiile personale și contacte directe cu mama sa și cu rudele acesteia, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului superior al copilului.

Din declarația martorei, singura dintre martorii audiați care a văzut-o pe pârâta - reclamantă după ce aceasta a fost externată din spital, instanța a reținut că pârâta - reclamantă nu recunoaște persoanele care vin în vizită, însă îi recunoaște pe cei apropiați care o îngrijesc zilnic. S-a considerat că și în situația în care pârâta - reclamantă nu își va recunoaște copilului, având în vedere starea sa psihică și faptul că nu și-a văzut fiul de 4 ani, încuviințarea unui program de vizitare la domiciliul mamei și implicit al bunicilor materni, ar permite echilibrarea emoțională a copilului, supus influenței tatălui, care profitând de vârsta mică a copilului l-a îndepărtat de mama și de rudele acesteia, sub pretextul că ar fi un lucru dăunător, fără a cere sfatul unui psiholog. În acest sens, a fost reținută și depoziția martorei care a arătat că au existat solicitări telefonice din partea rudelor pârâtei - reclamante pentru ca minorul să meargă în vizită să-și vadă mama, însă reclamantul a fost de acord ca minorul să-și vadă mama numai însoțit de el, refuzul pârâtului - reclamant de a-i permite copilului să păstreze legătura cu mama și rudele acesteia, reieșind și din depoziția martorei.

În aceste condiții, prima instanță a considerat că este periculos pentru dezvoltarea psihică a copilului și pentru relațiile afective pe care acesta le va dezvolta mai târziu, ca minorul să nu își vadă mama, chiar dacă este bolnavă, în condițiile în care boala de care suferă pârâta nu prezintă vreun risc de îmbolnăvire pentru copil, iar copilul este la o vârstă la care cu ajutorul celor din jurul lui, inclusiv al tatălui și chiar al unui psiholog, poate înțelege situația în care se află mama sa.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul - pârât, criticile vizând exclusiv soluția pronunțată cu privire la cererea de stabilire a unui program de vizitare a minorului.

S-a arătat de către apelant că instanța a reținut într-o manieră trunchiată declarațiile martorilor audiați, ajungând la concluzia că apelantul este cel care a interzis copilului să-și vadă mama, lipsa unor relații normale între minor și rudele din partea mamei, fiind din vina exclusivă a apelantului.

Or, din declarațiile martorei rezultă fără echivoc faptul că rudele mamei nu au venit niciodată în ultimi 4 ani să-și viziteze nepotul, existând doar două solicitări telefonice din partea acestora de a lua minorul în vizită la domiciliul lor, dar aceștia nefiind niciodată de acord ca minorul să fie însoțit de tatăl său.

A apreciat apelantul că opinia pe care o au rudele intimatei că un contact prelungit între copil și mama sa ar putea duce la însănătoșirea acesteia, nu este corectă din punct de vedere medical și că o relație normală de familie între minor și rudele intimatei, ar fi benefică pentru dezvoltarea acestuia în condițiile în care s-ar urmări interesele copilului, însă în prezent ura pe care și-au exprimat-o rudele intimatei față de apelant, nu ar face decât să afecteze dezvoltarea minorului, prin încercarea acestora de a distruge relația existentă între copil și tată, precum și între acesta și bunicii paterni.

Concluzia referatului de anchetă efectuat de autoritatea tutelară este în sensul că minorul este "corespunzător dezvoltat, comunicativ și bine îngrijit", acest fapt datorându-se exclusiv contribuției tatălui și a bunicilor paterni.

S-a mai arătat de către apelant că are convingerea imposibilității pronunțării unei hotărâri judecătorești legale și temeinice în ceea ce privește programul de vizitare a copilului, în lipsa unui raport psihologic pe baza căruia să se stabilească ce consecințe ar avea pentru minor contactul prelungit cu mama acestuia aflată într-o stare avansată de boală, în contextul tensiunilor existente între apelant și rudele intimatei.

De asemenea, apelantul arată că mai multe evaluări efectuate cu privire la minor de către mai mulți specialiști, medici ori psihologi, au concluzionat că, avându-se în vedere vârsta minorului și implicit fragilitatea emoțională a acestuia, contactul prelungit cu mama sa, o persoană "profund invalidă" ar duce la traumatizarea copilului.

Printr-o dezvoltare a motivelor de apel, formulată cu respectarea dispozițiilor art. 287 alin. 2 Cod procedură civilă, s-a arătat că cererea stabilirii unui program de vizitare trebuia respinsă, deoarece nu s-a făcut dovada că părintele a împiedicat legătura minorului cu mama sa, ori cu bunicii materni.

În plus, această acțiune nu a fost pornită de intimată dintr-o nevoie reală a acesteia de a avea un contact cu minorul, dat fiind că aceasta nu are reprezentarea realității, starea de boală a acesteia făcând-o inaptă să recunoască persoanele din jurul său, aceasta nu are o orientare spațio-temporală și prezintă un aspect fizic șocant. Pe baza actelor noi produse în apel, se poate reține că stabilirea cu caracter periodic a unui program de vizitare este dăunătoare sănătății copilului, acesta urmând să fie pus sistematic în situație de conflict emoțional și de șoc.

Dată fiind situația particulară a speței, s-a apreciat de către apelant că este greșită și individualizarea programului de legături personale, atât din punct de vedere al întinderii, cât și al absenței tatălui de lângă copil.

În plus, ca motive de apel d e ordine publică, se invocă de către apelant, faptul că cererea având ca obiect stabilirea programului de vizitare trebuia respinsă ca fiind formulată de o persoană fără calitate și fără a exista o încuviințare prealabilă din partea autorității tutelare, necesară în cazul părintelui pus sub interdicție.

Astfel, cererea a fost semnată personal de către sora intimatei, la data de 9.02.2007, dată la care nu avea calitatea de reprezentant al acesteia (dispoziția de numire a acesteia ca tutore purtând data de 20.02.2007). Nu se poate aprecia că cererea a fost ratificată în vreun fel, deoarece dispozițiile art.147 și art.134 Cod fam. ca de altfel întreaga reglementare privind tutela interzisului, nu se referă la acțiunile strict personale nepatrimoniale, cum este cea prevăzută de art.43 alin.3 Cod fam. față de dispozițiile exprese ale art.124 Cod fam. ci la cele referitoare la bunuri.

Cererea reconvențională formulată depășește dreptul de administrare al tutorelui, fiind o acțiune strict personală nepatrimonială, iar instanța nu putea să o admită fără îndeplinirea cerinței legale. Legea interzice expres tutorelui să facă "orice acte care depășesc dreptul de administrare" " fără încuviințarea expresă" a autorității tutelare. Or, în cauză o astfel de încuviințare lipsește.

Un al doilea motiv de ordine publică este considerat de către apelant a fi cel legat de aplicarea greșită a dispozițiilor art.98 alin.2 Cod fam. în raport de care cererea trebuia respinsă ca prematură, față de persistența stării de sănătate a interzisului, dat fiind că exercițiului dreptului părintesc prevăzut la art.43 alin.3 Cod fam. este suspendat pe perioada cât dăinuie starea la care se referă art.98 alin.2 Codul Familiei.

Aceasta, întrucât dreptul prevăzut la art.43 alin.3 Codul Familiei, este un drept părintesc, în sensul acestui text de lege, respectiv dreptul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilului la divorț, de a păstra legături personale cu acesta.

Dispozițiile art.98 alin.2 Codul Familiei, potrivit cu care dacă unul dintre părinți este pus sub interdicție sau, din orice împrejurare se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, celălalt părinte exercită singur drepturile părintești, trebuie interpretate ca referindu-se la "exercițiul dreptului" și nu la existența sa.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat. S-a susținut că se impune ca instanța de apel să nu ia în considerare înscrisurile medicale depuse în această fază procesuală și care prezintă rezultatele unor evaluări psihologice a minorului, dat fiind că în spatele acestora se află în fapt anumite expertize nesolicitate de apelant primei instanțe.

În apel, apreciază intimata, instanța nu poate accepta probe noi, care nu au fost solicitate la instanța de fond sau nu au fost puse în discuția părților și nu au fost încuviințate.

Dat fiind că apelantul este de profesie medic se poate presupune posibilitatea influențării în sensul dorit a așa ziselor expertize extrajudiciare.

Intimata a făcut în cuprinsul întâmpinării o serie de susțineri privind situația de fapt, respectiv că bunicii paterni sunt foarte bătrâni (85 de ani) și foarte bolnavi (bunicul suferă de Parkison, iar bunica de scleroză în plăci), iar tatăl minorului (în vârstă de 52 de ani are de asemenea o stare de sănătate precară.

De asemenea, s-au făcut aprecieri referitoare la "profilul moral" al apelantului, caracterizat prin neseriozitate și lipsă de responsabilitate socială și față de familia pe care trebuie să o susțină material.

Prin decizia civilă nr.89A/22.01.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant-pârât și a schimbat, în parte, sentința civilă nr.4703/07.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în sensul că a respins cererea reconvențională, menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că în ceea ce privește temeiul juridic pe care se fundamentează cererea de stabilire a unui program în cadrul căruia să se realizeze legăturile personale dintre mamă (intimata pârâtă) și minor, este de remarcat că, deși în mod evident dispozițiile art.43 alin.3 Codul Familiei, sunt cele care recunosc dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul la divorț de a avea legături personale cu acesta, precum și pe cel de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, în nici un caz nu s-ar putea afirma, astfel cum o face apelantul, că dispozițiile cuprinse în Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, constituie temei numai al unor acțiuni speciale. Aceasta, întrucât actul normativ menționat cuprinde alături de dispoziții speciale privind măsuri de protecție alternativă, și norme legale cu caracter general ce vin în completarea celor din Codul familiei, norme ce reglementează drepturile copilului și obligațiile corelative ce revin diferitelor subiecte de drept (inclusiv părinților). Așadar, în nici un caz nu s-ar putea reține că dispozițiile din Legea nr.272/2004 la care prima instanță a făcut trimitere în cuprinsul hotărârii ar fi străine de pricină, în sensul că nu și-ar găsi aplicare.

Cât privește critica referitoare la soluția ce se impunea a fi dată cererii reconvenționale, prin care s-a urmărit stabilirea unui program în cadrul căruia intimata pârâtă-reclamantă să păstreze legături personale cu minorul, soluție decurgând din art.43 alin.3 coroborat cu art.98 alin.2 Codul Familiei, tribunalul a apreciat că susținerile apelantului sunt întemeiate.

Astfel, s-a reținut că prin formularea cererii reconvenționale în cadrul divorțului, s-a urmărit, în principiu, valorificarea de către intimata pârâtă reclamantă a dreptului pe care art.43 alin.3 Codul Familiei, l-a stabilit în favoarea sa, ca părinte căruia nu i-a fost încredințat copilul în urma divorțului, acela de a păstra legături personale cu copilul. În ceea ce privește acest drept, precum și cel de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, tribunalul a reținut că în mod constant, atât în jurisprudență (inclusiv cea a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului), cât și în doctrină s-a apreciat că deși norma legală folosește termenul de "drept", în realitate este vorba de mijloace pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are orice părinte față de copilul său. Prin derogare de la regula potrivit căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a avea legături cu minorul este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.

În cauză, în plus, este de remarcat că, dat fiind că intimata este pusă sub interdicție, își găsesc aplicarea dispozițiile art.98 alin.2 Codul Familiei, potrivit cu care, în situațiile specificate în cuprinsul acestui articol (printre care se regăsește și aceea în care unul dintre părinți este pus sub interdicție), celălalt părinte exercită singur drepturile părintești. Așadar, normele legale amintite reglementează cazurile în care ocrotirea copilului minor revine unui singur părinte.

În consecință, pornindu-se de la ceea ce s-a expus anterior, referitor la natura dreptului de a avea legături personale cu minorul, tribunalul a considerat că în situația dată, când, în mod evident ocrotirea copilului nu se mai poate face și de către mamă, din cauză stării de boală a acesteia (intimata fiind în stare vegetativă), stare ce a determinat pronunțarea unei hotărâri de punere sub interdicție, valorificarea în acest mod a dreptului prevăzut de art.43 alin.3 Codul Familiei, drept cu caracter personal, nu se poate face (nefiind de conceput exercitarea acestuia prin reprezentant legal). Chiar dacă scopul punerii sub interdicție este acela de a ocroti persoana care din cauza alienației sau debilității mintale nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, nu poate fi ignorat efectul acestei măsuri, respectiv acela al lipsirii acelei persoane de capacitatea de exercițiu.

Așa fiind, ținând seama de cele arătate, tribunalul a apreciat că, raportat la dispozițiile legale enunțate, cererea formulată de intimată, de a avea legături cu copilul minor, se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată (și nu ca prematură), dat fiind că nu există reglementat un termen concret până la care exercitarea dreptului este amânată. Sub acest aspect, este de observat că în cazul în care situația de fapt ar suferi modificări (în sensul ridicării interdicției) o nouă cerere întemeiată pe dispozițiile art. 43 alin. 3 Codul Familiei, ar putea fi formulată de către intimată, personal, fără a se putea reține autoritatea de lucru judecat, motivat tocmai de schimbarea situației de fapt.

De asemenea, tribunalul a reținut faptul că apărările făcute în cuprinsul întâmpinării referitor la nevoia minorului de a păstra legătura cu rudele din linie maternă, ca o alternativă la faptul că bunicii paterni au o vârstă înaintată și o stare de sănătate precară, iar tatăl suferă la rândul său de anumite afecțiuni, nu pot fi primite, nefiind de natură să conducă la o altă concluzie decât cea enunțată mai sus. Astfel, dreptul copilului de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament este prevăzut de art.14 alin.1 din Legea nr.- privind protecția și promovarea drepturilor copilului, articol care la alineatul al treilea menționează că părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viață de familie, decât în cazul în care instanța decide în acest sens. Așadar, pornind de la aceste dispoziții legale se poate ajunge la concluzia că pe baza acestora, rudele, inclusiv bunicii copilului minor ar putea să solicite, pe calea justiției, valorificarea unui drept propriu, acela de a avea în continuare relații personale cu minorul care s-a bucurat anterior alături de aceștia de o viață de familie, în cauză, nefiind aplicabile și mamei aceste dispoziții legale, pentru motivele anterior arătate, legate de starea de incapacitate în care aceasta se află.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă recurenta - pârâtă-reclamantă, reprezentată prin solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de apelantul - reclamant-pârât, ca neîntemeiat.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, în mod nelegal, instanța de apel a respins excepția tardivității declarării apelului de către pârâtul-reclamant, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a legii în sensul că nu ocrotește interesul superior al copilului reglementat de art.2 și următoarele din Legea nr.272/2004, că în mod nelegal i-a fost înlăturat în totalitate dreptul de a avea legături personale cu minorul și că instanța de apel a încălcat, prin decizia pronunțată, obligațiile asumate de Statul Român prin ratificarea Convenției Organizației Națiunilor Unite (prin Legea nr.18/1990), principiul egalității soților și prevederile art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la primul motiv de recurs s-a arătat că întrucât apelul a vizat numai soluția dată cererii reconvenționale, termenul pentru exercitarea acestei căi de atac era de 15 zile de la data comunicării hotărârii, iar împrejurarea că în dispozitivul sentinței s-a făcut mențiunea că hotărârea este supusă apelului în termen de 30 de zile de la comunicare, este lipsită de relevanță având în vedere principiul legalității căii de atac.

A mai susținut recurenta-pârâtă-reclamantă, prin reprezentant, că în conformitate cu dispozițiile art.103 alin.1 Cod procedură civilă nerespectarea termenului de declarare a apelului, care este un termen imperativ, atrage sancțiunea decăderii și că termenul de exercitare a apelului era de 15 zile întrucât cererea reconvențională are valoare de cerere principală.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs s-a arătat că instanța de apel a încălcat principiul interesului superior al copilului, argumentând soluția pronunțată în mod unilateral, numai din punctul de vedere al dreptului părintelui ce nu i-a fost încredințat minorul de a avea legături personale cu acesta, neanalizând legăturile personale și din perspectiva interesului superior al minorului de a menține relații personale și contacte directe cu mama sa, drept consacrat prin art.14 alin.1 al Legii nr.272/2004 conform căruia "Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament".

Dreptul părintelui căruia nu i s-a încredințat minorul de a avea legături personale cu acesta rezultă și din dispozițiile art.98 și 43 Codul Familiei, însă eliminarea acestui drept implică automat și eliminarea dreptului corelativ al minorului de a avea legături personale cu ambii părinți, aducându-se astfel atingere interesului superior al copilului.

S-a mai arătat că, deși din punct de vedere formal, instanța de apel s-a pronunțat în sensul aplicabilității în speță a Legii nr.272/2004, nu s-a dat eficiență dispozițiilor art.1 și 2 din acest act normativ, și că dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este susceptibil de limitări, fără a putea fi însă înlăturat în totalitate.

În ceea ce privește modalitatea concretă de realizare a dreptul părintelui căruia nu i s-a încredințat minorul de a avea legături personale cu acesta, așa cum rezultă din dispozițiile art.43 și 98 Codul familiei, codul nu conține prevederi exprese. Însă, din reglementarea existentă rezultă implicit că exercitarea dreptului devenit litigios trebuie făcută într-o asemenea modalitate, încât să nu se ajungă la îngrădirea lui.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a "abolit" exercitarea dreptului de a avea legături personale, încălcând prevederile art.16. alin.(2) din Lege nr.272/2004 care stipulează că "poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice.". Potrivit art.16 alin.(1) din Lege nr.272/2004 "Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

(2) Instanța judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului."

Or, instanța de apel nu a motivat respingerea cererii de exercitare a dreptului de a avea relații personale cu minorul prin prisma dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale a copilului, ci raportându-se exclusiv la starea de sănătate a mamei. Chiar și din perspectiva stării de sănătate a mamei, considerentele instanței de apel sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte instanța reține că mama minorului se află în stare vegetativă neputând exercita personal dreptul de a avea legături cu minorul, iar pe de altă parte, reține că reclamanta "îi recunoaște pe cei apropiați" (declarația martorei ). În aceste condiții, rezultă că nu se poate stabili cu certitudine dacă reclamanta poate sau nu stabili legături cu fiul său.

În altă ordine, copilul va avea toată viața lui un sentiment de frustrare ca urmare a interdicției de a-și vedea mama, interdicție impusă atât de tată cât și de către o instanță judecătorească.

S-a mai arătat prin cererea de recurs că prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat obligațiile asumate de Statul Român prin ratificarea Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, prin Legea nr.18/1990 întrucât în acord cu prevederile Codului familiei sunt și cele ale Legii nr.272/2004, cât și ale Legii nr.18/1990 de ratificare a Convenției cu privire la drepturile copilului, "Statele părți se angajează să respecte drepturile copilului, care a fost separat de unul dintre părinți, de a întreține relații personale și contacte directe cu respectivul părinte, în mod regulat".

A mai susținut recurenta - pârâtă - reclamantă, prin reprezentant, că instanța a încălcat principiul egalității soților.

În acest sens, recurenta a arătat că atât dispozițiile art.48 alin.(1) din Constituție, cât și prevederile art.1 alin.4 din Codul familiei consacră principiul egalității soților, dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educarea și instrucția copiilor. În exercițiul drepturilor față de copii, soții au drepturi egale conform art.97 alin.1 din Codul familiei, principiul egalității soților fiind consacrat și în Declarația Universala a Drepturilor Omului și alte acte internaționale.

Recurenta a arătat, că nu în ultimul rând, au fost încălcate și prevederile art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cadrul noțiunii de "viață familială", în sensul art.8 din Convenție au fost incluse și raporturile dintre rude apropiate "care pot avea un rol considerabil în materie, cum ar fi spre exemplu, cele între bunici și nepoți [. ], ceea ce implică pentru stat obligația de a acționa în așa fel încât să asigure rezolvarea normală a acestor raporturi." (Marckx vs. Belgia, 13 iunie 1979).

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 lei achitată cu chitanța nr.-/1/19.05.2009 eliberată de CEC Bank; s-a aplicat timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.

Intimatul - reclamant-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A susținut intimatul - reclamant-pârât că în mod corect instanța de apel a respins excepția de tardivitate întrucât hotărârea pronunțată într-o cauză în care s-au formulat mai multe capete de cerere este supusă unui termen comun pentru exercitarea căii de atac, în speță fiind termenul de 30 de zile reglementat în materia divorțului.

Cu referire la modalitatea de obligare a dispozițiilor Legii nr.272/2004, intimatul - reclamant-pârât a susținut că instanța de apel a dat eficiență interesului superior al minorului și că instanța nu a abolit exercitarea dreptului recurentei, ci a apreciat că față de condițiile concrete de astăzi, acțiunea nu este întemeiată, dar a arătat expres că, cele hotărâte nu au caracter permanent, deoarece nu operează autoritatea de lucru judecat, o nouă cerere se poate face oricând, dacă situația mamei s-a ameliorat. De aceea și această critică este greșită.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor din Convenția privind drepturile copilului astfel cum a fost ratificată de România prin Legea nr.18/1990, republicată în Monitorul Oficial nr.314/2001, intimatul a arătat că recurenta face o trimitere parțială la text, care prevede situația regulă și situația excepție, în speță aflându-ne tocmai în situația de excepție, prevăzută în actul normativ arătat.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.9 din Convenție, "Statele părți vor veghea ca nici un copil, să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, exceptând situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și al procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem al copilului"; de asemenea, în art.3 se face o aplicare similară a excepției legale.

Nu se pune problema că prin hotărârea pronunțată s-a încălcat art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sau egalitatea între părinți prevăzută în numeroasele dispoziții legale ale Codului familiei, tocmai pentru faptul că în același act normativ sunt menționate prevederile art.98 alin.2 din Codul Familiei, cu privire la situația de excepție, când drepturile părintești sunt exercitate numai de unul dintre părinți (dar aceasta strict determinat de situația lipsei de discernământ și specificul persoanei puse sub interdicție).

În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține următoarele:

Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect desfacerea căsătoriei, revenirea pârâtei la numele purtat anterior încheierii căsătoriei și încredințarea minorului rezultat din căsătorie.

Dintre aceste capete de cerere este principal cel prin care s-a solicitat desfacerea căsătoriei, astfel că în funcție de acest capăt de cerere se apreciază care sunt dispozițiile procedurale aplicabile cu referire la competență, căi de atac etc.

În conformitate cu dispozițiile art.17 Cod procedură civilă, cererea reconvențională, care este o cerere incidentală întrucât este formulată într-un proces început deși poate acea o existență de sine stătătoare, este "în căderea instanței competente să judece cererea principală" cu consecința că regimul juridic al căilor de atac este cel care vizează cererea principală, în speță divorțul.

Potrivit dispozițiilor art.619 alin.1 Cod procedură civilă, termenul de apel și cel de recurs, în materia divorțului este de 30 de zile și curge de la comunicarea hotărârii.

În raport de aceste considerente și de împrejurarea că sentința civilă nr.4703 din 07.06.2007 a Judecătoriei sectorului 2 Baf ost comunicată reclamantului - pârât la data de 16.08.2007, conform dovezii de comunicare aflată la fila 94 în dosarul primei instanțe, Curtea apreciază în mod corect Tribunalul Bucureștia respins excepția tardivității declarării apelului, în ședința publică de la 23.10.2008 reținând că apelul înregistrat la data de 13.09.2007 a fost formulat în termenul legal.

Prin urmare, primul motiv de recurs nu este fondat.

Cu referire la al doilea motiv de recurs prin care s-a invocat încălcarea principiului interesului superior al minorului, înlăturarea dreptului recurentei - pârâte - reclamante de a avea legături personale cu minorul și încălcarea obligațiilor asumate de Statul Român prin ratificarea Convenției Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, Curtea reține următoarele:

Prin cererea reconvențională formulată la 09.02.2007 pârâta - reclamantă a solicitat să fie obligat reclamantul să-i permită să aibă legături personale cu minorul prin luarea minorului de la domiciliul reclamantului de către reprezentantul său legal sau de către bunicii materni în fiecare duminică între orele 10⁰⁰-18⁰⁰, precum și obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreținere în favoarea acesteia.

Cererea care privește legăturile personale cu minorul au fost întemeiate pe dispozițiile art.43 alin.3 Codul Familiei care prevăd că "părintele divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională".

Instanța de apel a reținut, în esență, că față de dispozițiile art.98 alin.2 Codul Familiei, apelantul - pârât exercită singur drepturile părintești, întrucât intimata - pârâtă - reclamantă este pusă sub interdicție și că aceasta nu mai poate, în mod evident, din cauza stării de boală, să exercite dreptul de ocrotire a minorului; s-a reținut de asemenea, că acest drept are caracter personal și nu este susceptibil de a fi exercitat prin reprezentant legal.

Curtea apreciază că dispozițiile art.98 Codul Familiei reglementează situația exercitării drepturilor părintești în cazurile în care minorii se bucură de ocrotirea ambilor părinți și intervine una din situațiile de excepție în care doar unul exercită drepturile părintești, punerea sub interdicție fiind unul din exemplele de o asemenea situație.

După pronunțarea divorțului și încredințarea minorului spre creștere și educare tatălui, acesta din urmă exercită singur drepturile părintești în conformitate cu dispozițiile art.43 alin.1 Codul Familiei, independent de împrejurarea că mama minorului nu are capacitate de exercițiu.

Recurenta - pârâtă - reclamantă, prin reprezentanți (legal și, respectiv, convențional) se prevalează de dispozițiile art.43 alin.3 Codul Familiei, solicitând dreptul de a avea legături personale cu minorul.

Este de observat că dispozițiile art.43 alin.1 și 3 Codul Familiei prevăd concomitent faptul că părintele divorțat, căruia i s-a încredințat copilul exercită cu privire la acesta drepturile părintești în vreme ce părintele divorțat căruia nu i-a fost încredințat minorul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta.

În situația particulară a speței rezultând din lipsa capacității de exercițiu a recurentei - pârâte - reclamante coroborată cu imposibilitatea minorului de a-și vedea mama, ulterior îmbolnăvirii acesteia, Curtea apreciază că în mod greșit instanța de apel a admis apelul; în mod evident ocrotirea minorului în sens juridic este realizată de intimatul - reclamant - pârât în baza hotărârii de divorț (care pe aspectul desfacerii căsătoriei și încredințării minorului nu mai este susceptibilă de exercitarea căilor de atac de reformare).

De la data punerii sub interdicție și până la îndeplinirea termenului de declarare a apelului împotriva sentinței (cu referire la desfacere căsătoriei și încredințare minor), ocrotirea părintească a fost exercitată legal, tot de intimatul - reclamant - pârât în temeiul dispozițiilor art.98 alin.2 Codul Familiei.

Dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este recunoscut, în interesul exclusiv al copilului, prin Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20.11.1989 și ratificată de România prin Legea nr.18/27.09.1990 (care la art.7 și 9 alin.3 prevăd dreptul copilului de a-și cunoaște părinții și de a întreține relații personale și contacte cu cei doi părinți, în mod regulat, cu excepția cazului când acest lucru contravine interesului suprem al copilului).

Aceste dispoziții se regăsesc și la art.8 alin.2 și 14 din Legea nr.272/21.06.2004.

Curtea reține că nu s-a făcut dovada că starea de boală a recurentei - pârâte - reclamante poate reprezenta un pericol pentru minor din punct de vedere al sănătății și al siguranței personale astfel că sunt fondate criticile prin care s-a susținut că soluția pronunțată de instanța de apel nu este în concordanță cu prevederile Legii nr.272/2004 și ale Convenției cu privire la drepturile copilului întrucât nu au fost menționate motivele temeinice care să justifice înlăturarea dreptului mamei, chiar pusă sub interdicție și, implicit al minorului, la stabilirea de contacte personale indispensabile în relațiile de familie și în special în raporturile dintre copil și mama sa.

Curtea reține, de asemenea, pe baza situației de fapt stabilită de instanțele de fond că separarea minorului de mama sa a fost determinată de situația conflictuală existentă, dar și de atitudinea intimatului - reclamant - pârât care i-a indus copilului și i-a cultivat convingerea că trebuie să și-o amintească pe mama sa numai în ipostaze frumoase.

de familie implică deopotrivă sprijin material și moral, iar relațiile personale sunt definitorii și trebuie să prevaleze în relațiile de familie, indiferent de starea de nevoie sau de boală a unuia dintre membrii săi.

Curtea apreciază astfel, că în realizarea interesului superior al minorului și a dreptului la viață de familie, reglementat de art.8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta - pârâtă - reclamantă și minorul născut la 10.01.2000 au dreptul la stabilirea de relații personale, nefiind incidentă nicio situație de excepție care să justifice această separare.

Curtea are în vedere și împrejurarea că reprezentantul legal al recurentei este chiar sora acesteia, minorului și că programul de legături personale urmează să se desfășoare cu participarea bunicilor materni și a celorlalți membrii ai familiei mamei ceea ce va favoriza premisele dezvoltării unei relații normale și de familie și cu rudele materne.

Având în vedere intervalul de timp în care minorul nu și-a văzut mama, vârsta acestuia (9 ani) și impactul pe care întâlnirea cu mama sa l-ar putea avea în plan afectiv, Curtea apreciază că atât intimatului - reclamant - pârât cât și familiei recurentei le revine deopotrivă obligația de a stabili pașii necesari pentru depășirea problemelor de ordin emoțional și pentru desfășurarea programului de vizitare în condiții de normalitate (eventual cu sprijinul unui specialist în comunicare și psihologia copilului).

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 și 3 teza I-a Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul, ca nefondat; va lua act că recurenta - pârâtă - reclamantă, prin reprezentant, nu a solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de recurenta - pârâtă - reclamantă )., prin, împotriva deciziei civile nr.89/A/22.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant - pârât - și cu Autoritatea Tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 2

Modifică decizia recurată, în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant - pârât împotriva sentinței civile nr.4703 din 07.06.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în contradictoriu cu intimata - pârâtă - reclamantă și Autoritatea Tutelară - Primăria sectorului 2

Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 26.05.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - - -

GREFIER

-

Red.

Tehnodact.I,/

Ex.2/15.07.2009

Secția a III-a Civ. -

-

Jud.sector 2. -

Președinte:Simona Gina Pietreanu
Judecători:Simona Gina Pietreanu, Mariana Haralambe, Bianca

← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia...		Plasament. Decizia 186/2010. Curtea de Apel Bacau →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță