Incredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 160/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (43/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 160
Ședința publică de la 08.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul - pârât -, împotriva deciziei nr.1015 A din 05.11.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu Autoritatea tutelară PRIMĂRIA SECTORULUI 1
Obiectul pricinii - încredințare minor.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurentului - pârât -, în baza împuternicirii avocațiale nr. 103 din 29.12.2009, emise de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune), avocat, în calitate de reprezentant al intimatei - reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 04.02.2010, emise de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune), lipsind reprezentantul Autorității tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 1
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul intimatei - reclamante invocă excepția nulității recursului, întrucât criticile expuse nu pot conduce la modificarea unei hotărâri, deoarece ele nu cuprind motive de nelegalitate, în înțelesul dispozițiilor art. 302 alin.1 pct.3 din Codul d e procedură civilă.
Avocatul recurentului - pârât solicită respingerea excepției nulității, având în vedere conținutul motivelor prezentate care se încadrează în prevederile art. 304 indicat.
Curtea urmează a se pronunța asupra excepției indicate, în prealabil soluționării recursului.
Nemaifiind cereri de formulat, probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Recurentul - pârât -, prin avocat, având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate, a hotărârii atacate și pe cale de consecință, obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 3690 lei, în urma compensării cheltuielilor efectuate de către ambele părți, având în vedere următoarele argumente:
Prezentul recurs cuprinde critici vizând cheltuielile de judecată efectuate în cauză de către ambele părți. Astfel, cheltuielile de judecată ale recurentului - pârât au constat în plata contravalorii expertizei și respectiv plata onorariului de avocat, suma fiind de 3700 lei. În ceea ce privește cheltuielile efectuate de intimata - reclamantă, acestea se ridică doar la suma de 10 lei, reprezentând taxă judiciară și timbru judiciar de 0,15 lei. Având în vedere această situație, cât și față de acordul reclamantei privind compensarea cheltuielilor de judecată, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 276 din Codul d e procedură civilă, trebuia să compenseze aceste cheltuieli.
Instanța de fond a compensat aceste cheltuieli, dar fără a stabili în ce măsură se mai aplică sau nu regula de drept comun.
Arată că această situație a fost prezentată și în fața instanței de apel, dar criticile nu au fost avute în vedere, dispunându-se respingerea apelului.
În ceea ce privește data primei zile de înfățișare, în opinia sa, consideră că potrivit art.134 din Codul d e procedură civilă, a fost la termenul de judecată din 03.03.2009, termen la care a fost depus raportul de expertiză medico - legală.
Cât privește aspectul vizând renunțarea la judecarea cererii reconvenționale, arată că în temeiul prevederilor art. 246 din Codul d e procedură civilă, renunțarea trebuie să fie expresă; nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimata - reclamantă, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat.
Arată că recurentul - pârât a achiesat la acțiunea principală și a renunțat la judecarea cererii reconvenționale formulate în cauză, situație reținută de către instanța de fond prin sentința civilă nr.3944/10.03.2009 și a compensat cheltuielile de judecată; ulterior, a fost formulat apel care a fost respins.
Consideră că reclamanta nu a căzut în pretenții și nici nu se poate reține culpa procesuală a acesteia.
Mai arată că pârâtul a recunoscut pretențiile reclamantei după administrarea probatoriilor, iar partea care a pierdut procesul, va pierde cheltuielile făcute de aceasta, cât și cheltuielile părții adverse.
Cheltuielile de judecată în ce o privește, vor forma obiectul unei acțiuni separate.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3944 din 10 martie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr-, s-a admis acțiunea privind pe reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul și Autoritatea tutelară - Primăria Sectorului 1 B; a fost încredințat reclamantei spre creștere și educare, minorul, născut la data de 28 iulie 2008; s-a respins cererea reconvențională; s-au compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut faptul că minorul s-a născut la data de 28 iulie 2008, din căsătoria părților, căsătorie care a fost declarată desfăcută prin sentința civilă nr. 4330 din 31martie 2008.
Potrivit art. 53 Codul familiei, copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei, iar alin. 2 al aceluiași articol dispune: copilul conceput în timpul căsătoriei, născut după desfacerea căsătoriei, dar înainte ca mama să fi intrat în altă căsătorie, are ca tată pe fostul soț al mamei.
În acest sens, instanța de fond a reținut faptul că potrivit concluziilor raportului de expertiza ADN nr. /13259 din 14 noiembrie 2008 și 13 februarie 2009 efectuat de Institutul Național de Medicina Legala " Minovici", pârâtul este cu certitudine tatăl minorului.
La data de 10 octombrie 2008, pârâtul a formulat cerere reconvențională care avea ca obiect tăgada paternității minorului, iar la data de 03 martie 2009, pârâtul - reclamant a achiesat la cererea introductivă, arătând că renunță la judecarea cererii reconvenționale, având în vedere conținutul raportului de expertiză.
În cadrul dezbaterilor, atât reclamanta - pârâtă, cât și pârâtul - reclamant au solicitat cheltuieli de judecată.
Față de cele expuse, instanța a admis acțiunea și în consecință, constatând că pârâtul este tatăl minorului, a admis cererea formulată, a încredințat reclamantei spre creștere și educare pe minorul, născut la data de 28 iulie 2008, respins cererea reconvențională și a compensat cheltuielile de judecată, în baza art. 274 Cod de procedură civilă.
Împotriva sentinței mai sus menționate, în termen legal a formulat recurs pârâtul, înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III a Civilă, la data de 26 iunie 2009.
La 05 noiembrie 2009, instanța de apel a calificat apel calea de atac promovată.
Prin cererea de apel, apelantul pârât solicită instanței admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței recurate, în raport de prevederile art. 274 - 276 Cod de procedură civilă, obligarea reclamantei la plata sumei de 3.690 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în urma compensării cheltuielilor efectuate de părți în dosar.
A mai arătat apelantul faptul că așa cum rezultă din încheierea de ședință de la termenul din data de 04 noiembrie 2008, pentru soluționarea acestei cereri, instanța a încuviințat probele cu înscrisuri, interogatorii reciproce, proba testimonială și respectiv proba cu expertiză medico-legală - examen ADN care să stabilească dacă poate fi tatăl minorului.
Prin aceeași încheiere, s-a dispus și prorogarea administrării celorlalte probatorii până după efectuarea expertizei medico-legale.
La termenul din data de 03 martie 2009, fost atașat la dosar raportul de expertiză medico-legală și față de concluziile acestui raport, a achiesat la cererea de chemare în judecată și a renunțat la judecarea cererii reconvenționale, fapt reținut întocmai de către instanță prin sentința pronunțată, solicitând de asemenea și compensarea cheltuielilor de judecată, cerere cu care reclamanta s-a declarat de acord.
A arătat apelantul că în conformitate cu prevederile art. 274 alin. 1 Cod de procedură civilă "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată", iar conform prevederilor art. 276 Cod de procedură civilă, "când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai in parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor".
Consideră că, tocmai această recunoaștere a pretențiilor reclamantei, exprimată efectiv de către apelant și reținută ca atare de instanța de fond, exclude culpa procesuală a sa, această culpă fiind de fapt temeiul juridic al restituirii și stând la baza obligației părții "care a căzut în pretenții" să achite cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă sau să suporte propriile cheltuieli, așa cum este cazul în speță.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul a constatat următoarele:
În soluționarea prezentului apel, tribunalul a subliniat că trebuie făcută o distincție între achiesarea pârâtului - reclamant la cererea principală a reclamantei care avea ca obiect încredințarea minorului și renunțarea pe care pârâtul - reclamant a făcut-o la data de 03 martie 2009 față de judecarea cererii sale reconvenționale având ca obiect tăgada paternității, ținând cont de finalitatea diferită a celor două acte procesuale de dispoziție ale pârâtului - reclamant.
În ceea ce privește achiesarea la cererea principală, tribunalul a constatat conform art. 275 Cod de procedură civilă, că pârâtul - reclamant nu ar fi putut fi obligat la plata cheltuielilor de judecată doar în ipoteza în care această recunoaștere ar fi avut loc la prima zi de înfățișare și doar dacă nu ar fi fost pus în întârziere înainte de cererea de chemare în judecată.
În dosar, prima zi de înfățișare a avut loc la 04 noiembrie 2008, iar recunoaștere expresă a pretențiilor reclamantei din cererea principală a avut loc la 03 martie 2009, cu mult după prima zi de înfățișare.
Relativ la desistarea pârâtului - reclamant față de cererea lui reconvențională, potrivit art. 246 alin. 3 Cod de procedură civilă dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
Asupra cererii reconvenționale formulată la 10 octombrie 2008, care a avut ca obiect tăgada paternității minorului născut în căsătorie, tribunalul a constatat că pârâtul - reclamant a renunțat la această cerere la data de 03 martie 2009, cu mult după comunicarea acesteia către partea adversă și după administrarea probelor asupra acestei cereri.
Prin urmare, în mod corect s-ar fi impus obligarea pârâtului - reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate atât de cererea principală cât și față de cererea reconvențională, în măsura în care actele procesuale de dispoziție ale pârâtului - reclamant nu au îndeplinit condițiile prevăzute de art. 275 Cod de procedură civilă și art. 246 alin. 3 Cod de procedură civilă sub aspectul scutirii acestuia de la plata cheltuielilor de judecată.
Pe cale de consecință, apelul formulat este nefondat.
Tribunalul a observat că în mod nelegal, deși reclamanta - pârâtă nu a căzut în pretenții față de pârâtul - reclamant, instanța de fond a dispus compensarea cheltuielilor de judecată. Totuși, având în vedere principiul non reformatio in pejus și în măsura în care reclamanta - pârâtă nu a formulat cale de atac împotriva sentinței civile sub aspectul compensării cheltuielilor de judecată, tribunalul nu a fost în măsură să analizeze în apelul pârâtului - reclamant acest aspect, care ar fi de natură să îi agraveze situația în propria cale de atac.
Împotriva deciziei civile nr. 1015 din 05 noiembrie 2009 Tribunalului București - Secția a III Civilă, pârâtul apelant a declarat recurs la data de 30 decembrie 2009, în termen legal.
În motivare, a arătat că în baza prevederilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă decizia recurată este nelegală.
În fapt, prin cererea inițială, reclamanta a solicitat instanței ca în contradictoriu cu recurentul, să se dispună încredințarea spre creștere și educare către aceasta, a minorului.
De asemenea, recurentul a formulat pe calea cererii reconvenționale, acțiune în tăgăduirea paternității minorului, considerând la acel moment, că este cu neputință ca acesta să fie tatăl minorului.
Așa cum rezultă din încheierea de ședință de la termenul din data de 04 noiembrie 2008, pentru soluționarea acestei cereri, instanța a încuviințat probele cu înscrisuri, interogatorii reciproce, proba testimonială și respectiv proba cu expertiză medico-legală - examen ADN care să stabilească dacă recurentul poate fi tatăl minorului.
Prin aceeași încheiere, s-a dispus și prorogarea administrării celorlalte probatorii până după efectuarea expertizei medico-legale.
La termenul din data de 03 martie 2009, fost atașat la dosar raportul de expertiză medico-legală și față de concluziile acestui raport, recurentul a achiesat la cererea de chemare în judecată și a solicitat să se ia act că cererea reconvențională a rămas fără obiect, renunțând la administrarea celorlalte probatorii, fapt reținut întocmai de către instanță prin sentința pronunțată, solicitând de asemenea și compensarea cheltuielilor de judecată, cerere cu care reclamanta s-a declarat de acord.
Recurentul arată instanței, conform prevederilor art. 274 alin. 1 Cod de procedură civilă conform cărora "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată" și conform prevederilor art. 276 Cod de procedură civilă, "când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor", că cheltuielile de judecată cuprind taxele de timbru și de procedură, plata expertizelor, a onorariului de avocat, precum și orice alte cheltuieli pe care partea poate dovedi că le-a făcut, dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecații.
Așa cum rezultă din actele depuse la dosar, cheltuielile efectuate de recurent au constat în plata contravalorii expertizei ADN, respectiv a onorariului de avocat, cuantumul total al cheltuielilor fiind de 3.700 lei. A fost atașată la dosar în acest sens chitanța nr. 37959 din 17 decembrie 2008, în valoare de 2.700 lei (fila 49 dosar fond), reprezentând dovada achitării contravalorii expertizei medico-legale și chitanța nr. 144 din 02 martie 2009 în valoare de 1.000 lei (fila 77 dosar fond), reprezentând dovada achitării onorariului de avocat.
Pe de altă parte, în ceea ce privește cheltuielile făcute de reclamanta, aceasta nu a depus la dosar decât o chitanță în valoare de 10 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată și un timbru judiciar de 0,15 lei.
În aceste condiții, față și de prevederile art. 276 Cod de procedură civilă și având în vedere și acordul expres al reclamantei cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată, instanța era datoare ca la momentul efectuării compensării, să stabilească și limitele acesteia, respectiv să arate care este suma exactă care se compensează, pentru restul urmând să fie aplicată regula de drept comun instituită de art. 274 Cod de procedură civilă.
Or, după cum se poate observa, instanța de fond s-a mulțumit doar la a admite cererea părților și a compensa cheltuielile de judecată, fără însă a stabili în ce măsură se mai aplică sau nu regula de drept comun.
Făcând un simplu calcul matematic al cheltuielilor care au fost efectuate de părți ar rezulta că în urma compensării, reclamanta i-ar datora suma de 3.690 lei, din totalul de 3.700 lei pe care recurentul i-a achitat cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere achiesarea sa la cererea principală.
Tocmai această recunoaștere a pretențiilor reclamantei, exprimată efectiv de către recurent și reținută ca atare de instanța de fond, exclude culpa procesuală a acestuia, această culpă fiind de fapt temeiul juridic al restituirii și stând la baza obligației părții "care a căzut în pretenții" să achite cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă sau să suporte propriile cheltuieli, așa cum este cazul în speță.
Este adevărat că art. 275 Cod de procedură civilă prevede că "pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".
Această prevedere legală însă nu își găsește aplicarea în cazul de față, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât încredințarea minorului unuia dintre părinți nu poate fi rezolvată numai prin înțelegerea părților, pentru rezolvarea acestei situații fiind necesară introducerea unei acțiuni în justiție.
Deși a adus la cunoștința instanței de apel toate aceste aspecte, aceasta a refuzat să le ia în considerare, dispunând respingerea apelului recurentului și reținând în esență că atât timp cât a achiesat la cererea principală după prima zi de înfățișare, nu poate fi avută în vedere cererea sa de obligare la restituirea cheltuielilor de judecată.
Recurentul consideră nelegală soluția pronunțată de instanța de apel, aceasta fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 134, art. 274 - 276 și art. 246 Cod de procedură civilă, ceea ce face incidente în cauză prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Astfel, instanța de apel pleacă de la premisa greșită, în opinia recurentului, că prima zi de înfățișare în cauză a fost la termenul din data de 04 noiembrie 2008. Este adevărat că acesta a fost primul termen de judecată în dosar, însă nu a fost și prima zi de înfățișare.
Conform prevederilor art. 134 Cod de procedură civilă, "este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile legal citate, pot pune concluzii". A putea pune concluzii în sensul arătat de art. 134 Cod de procedură civilă, înseamnă că partea este în măsură să-și exprime poziția, punctul de vedere, în legătură cu orice aspect din procesul respectiv. Nu se pot pune însă concluzii dacă de exemplu, una din părți a formulat o cerere de lipsă de apărare găsită întemeiată de către instanță sau dacă cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate nu au fost comunicate pârâtului.
Or, în cauza de față, la termenul din data de 04 noiembrie 2008 pe care instanța de apel l-a reținut ca fiind prima zi de înfățișare, recurentul a depus cererea reconvențională care conține acțiunea sa în tăgada paternității minorului a cărui încredințare s-a cerut, cerere care la acel termen a fost comunicată reclamantei.
Mai mult, din încheierea de ședință de la același termen de judecată, rezultă că instanța a încuviințat și probatoriile cu înscrisuri, interogatoriu, proba testimonială și proba cu expertiză medico-legală - examen ADN, care să stabilească dacă recurentul poate fi tatăl minorului, fiind prorogată administrarea celorlalte probatorii până după depunerea la dosar a rezultatului examenului ADN.
În aceste condiții, având în vedere pe de o parte, obiectul cererii reconvenționale și al acțiunii inițiale, respectiv acțiune în tăgada paternității și încredințare minor și pe de altă parte, ordinea de administrare a probatoriilor stabilită de instanță, în opinia recurentului, prima zi de înfățișare în sensul arătat de prevederile art. 134 Cod de procedură civilă, a fost termenul la care s-a depus raportul de expertiză medico-legală, respectiv data de 03 martie 2009.
În aceste condiții, așa cum rezultă și din încheierea de ședință de la acel termen, recurentul a arătat că este de acord cu cererea principală și a solicitat să se ia act de faptul că cererea reconvențională a rămas fără obiect, renunțând doar la administrarea celorlalte probatorii încuviințate și nicidecum la cererea reconvențională, așa cum a reținut instanța de apel.
Nu se poate interpreta poziția sa ca o renunțare la judecarea cererii reconvenționale, așa cum a susținut instanța de apel, deoarece conform prevederilor art. 246 Cod de procedură civilă, renunțarea trebuie să fie expresă și constatată ca atare de către instanță, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Este evident deci că achiesarea sa la cererea principală s-a făcut la prima zi de înfățișare, contrar celor reținute de instanța de apel și atât timp cât, față de obiectul cererii inițiale, nu este posibilă punerea în întârziere, încredințarea minorului unuia dintre părinți neputând fi rezolvată numai prin înțelegerea părților, pentru rezolvarea acestei situații fiind necesară introducerea unei acțiuni în justiție, rezultă că în cauză, instanța trebuia să facă aplicarea regulii generale instituite de prevederile art. 274 Cod de procedură civilă.
Față de aceste motive, recurentul solicită să se admită recursul așa cum a fost formulat, să se modifice în parte sentința civilă recurată și pe cale de consecință, obligarea reclamantei la plata sumei de 3690 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în urma compensării cheltuielilor efectuate în dosar.
În drept, și-a întemeiat prezentul recurs pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, raportate la prevederile art. 134, art. 274 - 276, art. 246 Cod de procedură civilă.
Intimata-reclamantă-pârâtă nu a formulat întâmpinare, deși potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligație, însă a depus note scrise, invocând excepția nulității recursului, ca urmare a faptului că de fapt, doar se reiterează motivele de apel, iar pe de altă parte, motivele nu se încadrează în motivele limitativ prevăzute de art. 304 Cod Procedură Civilă.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Soluționând cu prioritate, conform art.137 Cod procedură civilă, excepția de procedură, peremptorie și absolută, a nulității recursului, Curtea constată că excepția este nefondată, deoarece recurentul a formulat critici exprese de nelegalitate, relative la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 134, art. 274 - 276 și art. 246 Cod de procedură civilă, de către tribunal, dezvoltându-le, critici care într-adevăr, sub cel de-al doilea aspect invocat, determină incidența în cauză, a prevederilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă. Așadar, raportat la ambele elemente ale excepției invocate, Curtea nu o consideră întemeiată.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: "Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: 9.când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
C de-al nouălea motiv de recurs enunțat cuprinde două ipoteze:
când hotărârea atacată este lipsită de temei legal - În acest caz, soluția nu este juridică, pentru că nu se poate determina din modul cum este redactată hotărârea, dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Altfel spus, motivele hotărârii nu permit să se constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii, se găsesc în cauză. Tot aici, s-ar încadra și situația în care instanța se "rătăcește" într-un domeniu al dreptului cu totul străin cauzei, în loc să aplice normele de drept substanțial potrivite.
. încălcarea sau aplicarea greșită a legii -Se referă la situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Și de această dată, este vorba în principal, de aplicarea normelor de drept substanțial, iar pentru a putea fi incident acest motiv de modificare, este nevoie ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii, să se reflecte în dispozitivul hotărârii atacate. Noțiunea de lege trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând și actele normative subordonate.
În literatura și practica judiciară, s-a arătat că ipoteza secundă poate viza și nesocotirea legii procesuale, pentru acele situații care nu pot fi încadrate în nici unul dintre celelalte motive de recurs, precum ar fi nerespectarea termenelor prohibitive, neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanței, depunerea cererii de apel la o altă instanță decât cea care a pronunțat hotărârea atacată ( în acest sens,;, - " Codul d e Procedură Civilă și ", a II-a revizuită și adăugită, Editura, B, 1996, pag. 487-488 ).
Curtea constată că recurentul invocă prin criticile sale, ipoteza secundă a motivului de recurs în discuție, respectiv aplicarea greșită în cauză, a prevederilor de drept procesual ale art. 134, art. 274 - 276 și art. 246 Cod de procedură civilă.
2.În ceea ce privește prevederile art. 134 Cod de procedură civilă,conform cărora:"Este socotită ca prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii", Curtea apreciază că decizia recurată este legală, Tribunalul realizând o corectă interpretare și aplicare în cauză a acestor prevederi legale, atunci când a stabilit că prima zi de înfățișare de la fond, a fost la data de 4.11.2008 și nu la data de 3.03.2009, cum eronat apreciază recurentul.
Norma procedurală enunțată instituie două condiții cumulative pentru calificarea unui termen de judecată, ca prima zi de înfățișare și anume, ca la acel termen, părțile să fie legal citate și părțile să poată pune concluzii.
Din modul de reglementare al primei zile de înfățișare, în dreptul procesual român, rezultă cu evidență caracterul său unitar, deoarece potrivit prevederii legale expuse enunțate, la acel termen, ambele părți pot formula în deplină cunoștință de cauză, concluziile lor. Pentru acest argument, nu poate fi admisă teza contrară, în sensul că pentru o parte, prima zi de înfățișare ar putea fi diferită decât pentru altă parte. Scopul edictării acestei dispoziții procesuale, a fost acela de a proteja părțile și de aceea, neregularitatea constând în nesocotirea sa, dacă nu a fost invocată de partea vătămată la termenul săvârșirii ei sau, dacă partea - personal sau prin reprezentant - nu a fost prezentă la acel termen, la termenul de judecată următor, în ambele cazuri, înainte de a mai pune în discuție alte aspecte ale procesului, se acoperă, după cum rezultă din prevederile art.108 alin.3 Cod procedură civilă.
În cauză, la termenul de judecată din data de 4.11.2008, reclamanta intimată a precizat că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinarea și cererea reconvențională depusă de recurentul pârât anterior acestui termen, respectiv la data de 30.10.2008, solicitând în continuare, încuviințarea de probe. Recurentul - pârât a propus la rândul său, mai multe probe cu acea ocazie.
În consecință, raportat la argumentele de ordin teoretic evidențiate anterior, acel termen constituie prima zi de înfățișare, procedura fiind completă, părțile prezente, formulând concluzii, cereri de probe în cauză.
Așadar, argumentul recurentului privitor la faptul că acel termen nu putea constitui prima zi de înfățișare, deoarece intimata nu avea cunoștință de cererea reconvențională, nu este întemeiat, întrucât reclamanta - intimată a precizat în mod expres faptul că nu dorește amânarea pentru acest motiv, precizare echivalentă din punct de vedere juridic, cu aptitudinea de a formula cereri, concluzii, la acel termen de judecată, ceea ce s-a și întâmplat, partea solicitând încuviințarea de probe.
De asemenea, dispoziția judecătorului fondului de prorogare a administrării celorlalte probe, după efectuarea expertizei medico-legale, nu impietează cu nimic, caracterul termenului de judecată în discuție, de primă zi de înfățișare, deoarece administrarea probelor reprezintă un aspect distinct și de regulă, ulterior primei zile de înfățișare.
Nici argumentul specificului cauzei - încredințare minor și tăgada paternității, nu este unul fondat, atât timp cât modul legal de reglementare al primei zile de înfățișare este unul unitar, neinstituindu-se excepții în privința stabilirii, în funcție de obiectul cauzelor deduse judecății. Pentru același considerent, același caracter îl va avea și critica referitoare la împrejurarea că încredințarea minorului nu poate fi dispusă de instanță în baza simplei învoiri a părților.
3. Sub aspectul prevederilor art. 246 Cod Procedură Civilă, conform cărora:"Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.
Renunțarea la judecată se constată prin încheiere dată fără drept de apel.
Dacă renunțarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli.
Când părțile au intrat în dezbaterea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți".
Curtea constată că urmare a administrării probei cu expertiza medico-legale, care a atestat paternitatea sa în ceea ce îl privește pe minor, recurentul prezent personal, asistat de avocatul său, a precizat prin intermediul avocatului său, la termenul de judecată din data de 3.03.2009, că înțelege să fie de acord cu cererea principală, renunțând la proba cu interogatoriu și precizând că cererea reconvențională rămâne astfel, fără obiect.
În cuprinsul hotărârii sale, judecătoria, urmare a rezultatului probei științifice a expertizei medico-legale ADN, privind stabilirea paternității, referitor la calitatea recurentului - pârât de tată biologic al minorului, cu o probabilitate de 99,-%, a dispus în mod corect, admiterea cererii principale de încredințare și respingerea cererii reconvenționale de tăgadă a paternității.
În aceste condiții, raportat și la împrejurarea că în cuprinsul dispozitivului, cererea reconvențională a fost respinsă, este evident că instanța a soluționat pe fond, această cerere și nu a luat act de renunțarea la judecata sa, așa cum în mod eronat și suplimentar, a precizat în cadrul considerentelor sale.
Din acest punct de vedere, este corectă critica recurentului din motivele de recurs, referitoare la împrejurarea că nu a renunțat la judecarea cererii sale reconvenționale, deși același pârât a arătat în cadrul motivelor sale de apel, împrejurarea că a înțeles să renunțe la fond, la judecarea cererii reconvenționale (fila 3 dosar apel). Prezenta instanță de recurs, dată fiind sub acest aspect, poziția ulterioară oscilantă, a recurentului, a concluzionat în sensul evocat, urmare a analizei încheierii de ședință din data de 3.03.2009, înscris autentic, precum și a dispozitivului și expozitivului sentinței civile pronunțate în cauză, constatând faptul că în cauză nu s-a formulat vreo eventuală cerere de îndreptare eroare materială evidentă din cadrul încheierii menționate.
Ca atare, tribunalul în mod nelegal, a apreciat că în cauză, s-au aplicat în mod corect de către prima instanță de judecată, prevederile art. 246 Cod Procedură Civilă, sub aspectul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat recurentul.
4. Nu mai puțin, în pofida acestor constatări,Curtea apreciază că soluția instanței de apel d e respingere a apelului promovat, este una corectă din punct de vedere legal.
Astfel,sub aspect preliminar, Curtea constată că apelul declarat de către pârât împotriva hotărârii de fond, a fost circumscris exclusiv aspectului referitor la cheltuielile de judecată, pârâtul necontestând dispoziția primei instanțe de respingere a cererii reconvenționale.
Or, potrivit prevederilor art.275 Cod Procedură Civilă,"Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".
Această dispoziție exoneratoare își găsește aplicarea doar în situația în care pârâtul a declarat că este de acord cu acțiunea reclamantului la prima zi de înfățișare, fiind nerelevantă poziția sa procesuală de acord, exprimată la un termen ulterior celui care a constituit prima zi de înfățișare, indiferent de administrarea sau nu de probe la acel termen subsecvent. Nu mai puțin, așa cum am arătat și în cadrul paragrafelor precedente, nici aceste dispoziții legale nu condiționează aplicarea lor de specificul sau obiectul acțiunii, așa cum în mod nelegal invocă recurentul, făcând trimitere la particularitățile unei acțiuni privind încredințare minor.
Or, întrucât în speță, recurentul pârât a achiesat la cererea principală la termenul de judecată din data de 3.03.2009, potrivit încheierii de ședință de la acel termen și deoarece la prima zi de înfățișare, recurentul nu a realizat nici o mențiune în acest sens, achiesarea reprezentând un act de dispoziție expres, neputând fi dedus din alte împrejurări decât mărturisirea pură și simplă, Curtea apreciază că într-adevăr, recunoașterea pârâtului a avut loc ulterior primei zile de înfățișare. Față de aceste elemente, devine nerelevantă critica privitoare la vreo eventuală punere în întârziere anterior primei zile de înfățișare.
Pe de altă parte, sub aspectul cererii reconvenționale, în paragrafele precedente, am arătat că judecătoria a respins-o, neluând act de ipotetica renunțare la judecata sa, astfel încât în ceea ce privește cheltuielile de judecată determinate de această cerere incidentală, devin în mod evident, aplicabile prevederile art. 274 al. 1 Cod Procedură Civilă:"Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
, Curtea constată că cererea principală a fost admisă integral, în condițiile nerecunoașterii pretențiilor reclamantei intimate, până la prima zi de înfățișare, în timp ce cererea reconvențională a recurentului-pârât a fost respinsă.
În consecință, în cauză recurentul trebuia să suporte integral, cheltuielile de judecată determinate de judecarea celor două cereri menționate, în temeiul prevederilor art. 274 al. 1 Cod Procedură Civilă evocate și nu doar o parte din acestea, astfel cum a dispus instanța de fond.
Curtea reiterează însă aprecierea tribunalului referitoare la imposibilitatea agravării situației recurentului în cadrul propriei sale căi de atac, potrivit principiului general de dreptnon reformatio in pejus, principiu consacrat expres de dispozițiile art. 296 teza finală din Codul d e procedură civilă: "Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată"la care fac trimitere prevederile art. 316 Cod Procedură Civilă.
Principiulnon reformatio in pejuspresupune ca părții ce a exercitat o cale de atac, să nu i se înrăutățească situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar.
Deși în materie procesual civilă, spre deosebire de dreptul procesual penal, acest principiu nu a avut o reglementare expresă - până la adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000, s-a recunoscut unanim în doctrina și în practica judiciară, necesitatea aplicării acestui principiu, pentru rațiuni de echitate și logică juridică și în acest domeniu. Așa cum s-a arătat, acest principiu funcționează în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate și umanism social ( Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 1196/1975, II, nr. 252, p. 401).
La baza acestui principiu, se află alte două principii fundamentale ale procesului și anume: principiul asigurării pentru parte, a dreptului la apărare și principiul adevărului obiectiv. lor aplicare garantează buna desfășurare a procesului judiciar, asigurarea ocrotirii drepturilor și intereselor părților, temeinicia și legalitatea soluției exprimate în hotărârea judecătorească civilă.
Principiulnon reformatio in pejusfuncționează deci, și ca o garanție a respectării dreptului de apărare al părților și vine în întâmpinarea unui interes general, acela ca prin declanșarea controlului judiciar, să nu rămână în ființă hotărâri nelegale și netemeinice și să se ajungă la stabilirea adevărului și la aplicarea corectă a legii în pricinile deduse judecății.
Rolul acestui principiu este nu numai acela de a proteja interesul particular al celui care a declarat calea de atac, ci și de a asigura o desfășurare echitabilă a procesului civil, cu finalitatea corespunzătoare: pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Din acest punct de vedere, principiul în discuție nu răspunde numai unui interes particular, ci și unuia de ordin general, care interesează nu numai părțile procesului, ci și societatea. Așadar, principiulnon reformatio în pejusare caracter de ordine publică, ca urmare a finalității instituirii sale, el trebuind să fie respectat de către instanța de judecată, indiferent de aspectul invocării sale sau nu, de către parte.
Revenind, deoarece în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 274 al. 1 Cod Procedură Civilă, instanța de fond a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți, în lipsa unei cereri a părților în acest sens, potrivit mențiunilor din încheierea de ședință din data de 3.03.2009 - când fiecare dintre părți a solicitat cheltuieli de judecată - și contrar susținerii în acest sens, a recurentului, Curtea constată că în mod corect apelul a fost respins de către tribunal ca fiind nefondat, Curtea urmând a substitui motivarea instanței de apel, sub aspectele învederate, cu prezentele considerente.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondată, excepția nulității recursului, precum și recursul promovat, în mod similar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.
Respinge recursul formulat de recurentul - pârât, împotriva deciziei nr. 1015 din 05 noiembrie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și cu Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Sectorului 1 B, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red.
Tehnodact./
2ex./ 20.04.2010
-3.-;
Jud.1.-
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
| ← Stabilire program vizitare minor. Decizia 1797/2009. Curtea de... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
