Incredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 220/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1989/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.220
Ședința publică de la 17.02.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Aurora Herold Petre
JUDECĂTOR 2: Elena Vlad
JUDECĂTOR: - - -
GREFIER:
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul - pârât - reclamant -, împotriva deciziei civile nr. 777 din data de 05.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă () - și cu Autoritățile tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 1 B și PRIMĂRIA SECTORULUI 2
Obiectul pricinii - încredințare minor.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurentul - pârât - reclamant -, personal și asistat de avocați (în baza împuternicirii avocațiale nr.79173/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual - fila 31), și (în baza împuternicirii avocațiale nr. 38044/20009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual - fila 32), intimata - reclamantă - pârâtă () -, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual (fila 29), lipsind reprezentanții Autorităților tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 1 B și PRIMĂRIA SECTORULUI 2.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurentului - pârât - reclamant, prin avocat, depune ultimul mandat poștal reprezentând sumele de bani trimise minorului.
Curtea, din oficiu, întreabă recurentul - pârât - reclamant:
1). - În afara de faptul că mama împiedică legătura copilului cu tatăl său și are o atitudine necorespunzătoare din acest punct de vedere și încalcă acest drept al copilului, celelalte obligații sunt îndeplinite de către aceasta?
Răspuns: - Recurentul - pârât - reclamant declară că minorul nu este educat bine, anul acesta a vizitat copilul doar de 2 ori, de altfel, nu poate aprecia acest aspect, întrucât nu are cunoștință.
2). - în condițiile în care recursul va fi admis, cum consideră că va pune în executare decizia, fiul său va dori să îl urmeze?
Răspuns: - Recurentul - pârât - reclamant declară că minorul este bucuros la momentul vizitelor și ar vrea să meargă cu tatăl său, și la ultima întâlnire nu mai vroia să se întoarcă acasă, consideră că acesta a fost abuzat emoțional.
Curtea, din oficiu, întreabă intimata - reclamantă - pârâtă:
1). - Este real că minorul nu dorește să aibă legături cu tatăl său, copilul refuză să meargă cu tatăl său?
2). - De ce influențează voința copilului și dacă comentează atitudinea tatălui în fața acestuia?
Răspuns: - Intimata declară că uneori minorul dorește alteori nu dorește să stea cu tatăl său, nu influențează voința copilului și nu comentează, în fața acestuia, aspecte privind pe tatăl său.
Curtea constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Recurentului - pârât - reclamant -, prin avocat, solicită admiterea recursului, având în vedere următoarele considerente:
Recursul vizează decizia civilă nr. 777 din 05.06.2009, precum și încheierea de ședință prin care au fost respinse, în parte, evaluarea psihosocială. Consideră că hotărârea este nelegală, întrucât instanța nu a putut să-și formeze o imagine de ansamblu a situației de fapt și au fost încălcate drepturile copilului.
Pe fond, susține că Tribunalul Bucureștia încredințat provizoriu copilul mamei și după o perioadă de 4 ani, se constată că acesta are nevoie de consiliere psihologică; acesta refuză să aibă contacte cu tatăl său, pe care îl alungă la momentul vizitării, sens în care solicită a se avea în vedere rapoartele psihologice și din care se poate constata că tatăl nu este un pericol pentru copil, motiv pentru care persoanele care au întocmit acest raport, recomandă mamei să facă totul pentru a consolida relația dintre minor și tatăl său; din actele depuse rezultă că mama copilului nu își îndeplinește obligațiile față de copil, încalcă drepturile propriului copilului. Mama copilului este un părinte alienator, având în vedere comportamentul agitat al copilului.
La termenul anterior, în fața instanței, mama a declarat că nu dorește să se prezinte la terapie împreună cu copilul, sens în care solicită ase reține concluziile raportului întocmit de Direcția Socială de Protecția Copilului sector 2
În opinia sa, interesul copilului nu este respectat, aceasta este incapabilă să îi respecte drepturile. Incapacitatea rezultă din atitudinea și comportamentul copilului. Întrucât este incapabilă să poarte o discuție cu tatăl, nu îi permite acestuia să ia legături cu copilului. Tatăl își vede sporadic copilul.
Prin urmare, solicită instanței a pronunța o hotărâre având în vedere exclusiv interesul copilului, cu încredințarea acestuia acelui părinte care îi oferă garanția respectării drepturilor sale.
Să se aibă în vedere studiul de caz depus la dosar, din care rezultă că mama copilului este un părinte alienator, fără cheltuieli de judecată.
Avocatul, în calitate de reprezentant al recurentului - pârât - reclamant -, arată că primul motiv este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 din Codul d e procedură civilă, este o hotărâre nemotivată câtă vreme tribunalul doar a copiat concluziile anterioare.
În cauză, practic, s-a eliminat controlul judiciar. Solicită a se reține dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța trebuie să mențină justul echilibrul între interesul public și interesul individual. Este evident că nu s-a motivat, iar interesul superior al minorului nu a fost identificat, stabilit ca atare și nu a reprezentat o bază a jurisdicției tribunalului.
Să se aibă în vedere faptul că tribunalul doar a aprobat concluziile unei jurisdicții inferioare.
În urma rezoluției Consiliului Justiției al Consiliului Europei s-au adoptat linii directoare pentru o justiție adaptată copiilor, care obligă România, în aplicarea acesteia. directoare indică statelor, care exprimă suveranitatea națională, prin actul de jurisdicție că trebuie să faciliteze un acces direct și autonom la nivelul său de înțelegere în legătură cu accesul său la un tribunal.
Solicită a se avea în vedere faptul că minorul nu a fost audiat în cauză.
Susține că hotărârea nu este legală în raport de art.304 pct.9 raportat la art.1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care interzice orice discriminare nejustificată în raport de beneficiul unui drept recunoscut.
Intimata - reclamantă - pârâtă () -, prin avocat, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
Hotărârea este perfect motivată, instanța a avut în vedere întreg materialul probator administrat în cauză, a avut în vedere vârsta copilului, posibilitățile materiale, legăturile afective dintre minor și părinți săi, precum și modul în care aceștia se implică în creșterea și educarea minorului.
Din raportul de evaluare rezultă clar motivul pentru care minorul nu vrea să-și petreacă mult timp cu tatăl său, întrucât este nemulțumit pentru că este lăsat în grija bunicii sau a concubinei tatălui său, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoria Sectorului 1 B sub nr- (nr.vechi 26191/2005) reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul solicitând instanței, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelara Primăria Sector 1 B desfacerea căsătoriei părților încheiată la data de 08 septembrie 2001 în B sector 1 și înregistrată sub nr.1235 în Registrul stării civile Sector 1 B, încredințarea către reclamantă spre creștere și educare a minorului născut la 20 octombrie 2003, obligarea pârâtului să contribuie la cheltuielile de creștere, învățătură, pregătire profesională a minorului, reluarea de către-reclamantă a numelui purtat înainte de căsătorie, cu cheltuieli de judecata.
Prin cererea reconvențională, formulată la data de 16.01.2006, pârâtul reclamant a solicitat desfacerea căsătoriei părților din culpa reclamantei, încredințarea minorului către acesta, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei și partajarea bunurilor comune.
La termenul de judecată de la 27 februarie 2006, pârâtul - reclamant, prin apărător a depus la dosar note scrise arătând că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.43 alin.3 Cod familiei în raport de dispozițiile art.16, alin.1 respectiv art.53 din Constituția României.
Curtea Constituțională prin decizia nr.411 din 16 mai 2006 respins excepția de neconstituționalitate, arătând în considerente că în ceea ce privește pretinsa încălcare a art.53 din Constituția României, acestea sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângerea a exercitării drepturilor și libertăților fundamentale, restrângere care nu s-a constatat.
Prin sentința civila nr.12896/04.09.2006 Judecătoria Sectorului 1 B, a admis acțiunea principală, a admis, în parte cererea reconvențională, a dispus desfacerea căsătoriei părților din culpa comuna a celor doi soți, a încredințat spre creștere și educare către mama pe minorul rezultat din căsătorie, a obligat pârâtul reclamant la plata unei pensii de întreținere de 900 RON, în favoarea minorului, a dispus revenirea reclamantei pârâte la numele de "", a stabilit programul de vizitare a minorului în primul și al treilea week-end de sâmbăta ora 1000până duminica ora 2000la domiciliul pârâtului reclamant, o săptămâna în luna decembrie, o săptămâna în luna aprilie și 2 săptămâni în luna iulie, a compensat cheltuielile de judecată și a disjuns capetele de cerere având că obiect partajul bunurilor comune.
Pentru a se dispune astfel, prima instanța a reținut că părțile au încheiat căsătoria la data de 08 septembrie 2001 în fața delegatului de stare civilă al Primăriei Sector 1 B, așa cum rezultă din certificatul de căsătorie seria - nr.- eliberat la 08 septembrie 2001 de Primăria sectorului 1 Soții au împreună un copil minor - născut la 20.10.2003.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză instanța a reținut că soții sunt despărțiți de fapt în prezent, iar despărțirea s-a produs prin părăsirea domiciliului de către reclamanta - pârâtă, din cauza neînțelegerilor grave dintre soți și a certurilor frecvente, pe fondul unor păreri diferite cu privire la atitudinea pârâtului - reclamant față de familie.
Totodată, din declarațiile martorilor rezultă că soții au locuit împreună într-un imobil aparținând mamei pârâtului - reclamant situat în B-ul - - nr.172, -.1,. 27, sector 1, iar ulterior într-un apartament cumpărat cu credit ipotecar situat în-,. 1,.1,.16, sector 1, iar martora propusă de reclamanta - pârâtă a arătat că pârâtul reclamant avea o atitudine lipsită de respect față de reclamanta - pârâtă, adresându-i cuvinte insultătoare atât în fața copilului cât și a musafirilor, coroborate cu atitudinea agresivă și ostilă a mamei acestuia pe care pârâtul - reclamant nu o împiedica în nici un fel.
În ceea ce privește declarațiile martorelor și audiate la propunerea pârâtului - reclamant, acestea au apreciat că vina aparține reclamantei - pârâte pentru deteriorarea raporturilor de familie, declarând că pârâtul - reclamant a încercat să se împace cu reclamanta pârâtă, dar fără rezultat.
Pentru aceste considerente și apreciind că împrejurările de fapt reținute mai sus sunt imputabile ambilor soți care aveau obligația de a face toate eforturile pentru menținerea relațiilor de familie și care au încălcat obligațiile de sprijin material și moral reciproc, instanța a admis acțiunea, astfel cum a fost precizata și în parte cererea reconvențională și a dispus desfacerea căsătoriei părților din culpa comuna a soților în temeiul art.38 alin.1 Codul familiei.
În temeiul dispozițiilor art.40 Cod familie, s-a dispus ca reclamanta-pârâtă să revină la numele anterior purtat înainte de căsătorie, acela de.
Dispunând asupra încredințării spre creștere și educare a minorului născut la 12 octombrie 2003 în conformitate cu dispozițiile art.65 raportat la art.42 Codul familiei instanța a avut în vedere poziția părților exprimată în cererile formulate, concluziile referatului de anchetă socială întocmit, și a apreciat că interesul copilului este cel mai bine protejat prin încredințarea lui spre creștere și educare mamei reclamante - pârâtei.
În conformitate cu dispozițiile art.42 alin.3, art.86 și art.94 Codul familiei instanța a obligat pârâtul - reclamant la plata în favoarea minorului a unei pensii de întreținere în cuantum de 900 RON de la pronunțarea hotărârii și până la majoratul minorului.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin decizia civilă nr.777 A din 05.06.2009 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - pârât - reclamant împotriva acestei sentințe.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că:
Prin motivele de apel formulate, apelantul a solicitat admiterea cererii sale de divorț (filele 26-29-dosar prima instanță), cerere prin care a solicitat desfacerea căsătoriei părților, încredințarea minorului, stabilirea unei pensii de întreținere pentru minor în raport de veniturile realizate de reclamantă, revenirea reclamantei la numele purtat anterior căsătoriei, acela de, și partajarea bunurilor dobândite de părți în timpul căsătoriei.
Din ansamblul probelor administrate în cauză, tribunalul a apreciat că în mod corect prima instanță a dispus desfacerea căsătoriei încheiată de părți din culpă comună.
Deși apelantul - pârât-reclamant atât prin cererea de divorț formulată, cât și prin motivele de apel a încercat să creeze aparența că relațiile dintre el și intimata - reclamantă - pârâtă sunt bune, aceste susțineri sunt contrazise de depozițiile martorilor audiați, atât de prima instanță, cât și de instanța de apel.
Astfel părțile s-au separat în fapt din momentul promovării acțiunii de divorț de către reclamantă, iar relațiile dintre aceștia sunt tensionate ca urmare a lipsei de comunicare, și atitudinii ostile pe care aceștia o manifestă unul față de celălalt. apelantului-pârât de a relua relațiile de căsătorie cu intimata-reclamantă nu s-au putut concretiza ca urmare a atitudinii jignitoare a acestuia față de reclamantă, astfel că este clar că, în aceste condiții căsătoria părților nu mai poate continua. Având în vedere că niciunul dintre soți nu a încercat în concret menținerea acestei căsătorii, tribunalul a apreciat că ambii soți sunt în egală măsură vinovați de imposibilitatea continuării căsătoriei, aspecte reținute corect și de prima instanță care a reținut culpa comună a acestora, în pronunțarea divorțului potrivit art.38 alin.1 din Codul familiei.
Cererea accesorie divorțului referitoare la numele soțului care a luat prin căsătorie numele celuilalt soț, a fost corect soluționată de prima instanță în baza art.40 din Codul familiei, reclamanta revenind la numele avut anterior căsătoriei, acela de, în lipsa unei învoieli a părților ca aceasta să rămână cu numele dobândit prin căsătorie.
În ceea ce privește încredințarea minorului, născut la data de 20 octombrie 2003, tribunalul a avut în vedere exclusiv interesul minorului, potrivit dispozițiilor art.2 din Legea nr.272/2004 care consacră principiul interesului superior al copilului ce trebuie să prevaleze în toate deciziile și demersurile care privesc copiii.
Deși ambele părți au solicitat încredințarea minorului, tribunalul a ținut seama de interesul minorului ce trebuie avut în vedere cu ocazia încredințării care este legat nu numai de posibilitățile materiale ale părinților, ci și de vârsta copilului, precum și de comportarea părinților înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de atașament și preocupare pe care l-au manifestat față de copil, precum și de legăturile afective care s-au stabilit între părinți și copil.
A reținut instanța de apel că din probele administrate în cauză rezultă că minorul este atașat de ambii părinți, iar aceștia s-au ocupat în egală măsură de copil. Dar, promovarea prezentei acțiuni de divorț, separarea în fapt a soților și-a pus amprenta asupra dezvoltării afective a minorului, care manifestă simptome de stres posttraumatic, anxietate, depresie, astfel cum rezultă din raportul de evaluare detaliată a minorului efectuat de Centrul de Consiliere din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 2, la data de 27 aprilie 2009. Din același raport rezultă că minorul are o relație de atașament puternică față de mamă, iar față de tată are sentimente ambivalente:dorește să petreacă timp împreună, dar în același timp este furios pe acesta întrucât este neglijat de tată când este lăsat cu bunica paternă sau în compania concubinei tatălui.
În raport de vârsta minorului, ținând seama că intimata - reclamantă a fost cea care s-a ocupat permanent de minor, faptul că minorul este mai atașat de mamă în prezența cărei se simte în siguranță, tribunalul a apreciat că este în interesul copilului ca acesta să fie încredințat spre creștere și educarea mamei, astfel cum a stabilit și prima instanță, în baza art.42 din Codul familiei.
Raportat la veniturile realizate de apelantul - pârât - reclamant (astfel cum rezultă din adeverința emisă de România - fila 36 dosar prima instanță), tribunalul a apreciat că în mod corect a stabilit prima instanță cuantumul lunar al pensiei de întreținere la suma de 900 lei, în conformitate cu dispozițiile art.9 alin.1 și 3 Codul Familiei.
Susținerile apelantului în sensul că nevoile minorului ar fi mai mici decât cuantumul acestei pensii lunare, iar intimata are și ea obligația de a întreține minorul, au fost apreciate ca neîntemeiate. Intimata își îndeplinește obligația de a întreține minorul zi de zi, având în vedere că acesteia i s-a încredințat copilul, iar suma pe care apelantul va trebui să o plătească lunar în favoarea minorului corespunde nevilor acestuia, având în vedere că minorul este la vârsta la care merge la grădiniță, apoi la școală, având nevoie de jucării, de cărți specifice vârstei sale, de haine, precum și suportarea cheltuielilor grădiniței.
În ceea ce privește programul de vizitare a minorului, s-au avut în vedere dispozițiile art.43 alin.3 Codul Familiei, potrivit cărora, părintele căruia nu i s-a încredințat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională.
Tribunalul a apreciat că programul de vizitare a minorului de către apelantul-pârât reclamant a fost corect stabilit de prima instanță, în raport de vârsta minorului și de interesul superior al copilului că programul de vizitare solicitat de apelantul - pârât prin cererea reconvențională (filele 17-19 dosar prima instanță) nu corespunde interesului superior al copilului și contravine măsurii încredințării acestuia către mamă, cât timp apelantul dorește să ia zilnic copilul între orele 18-21, iar în week-end, de sâmbătă dimineața de la ora 1000până duminică la orele 2000,acest program fiind obositor pentru minor, care ar fi zilnic plecat de acasă până la orele 2100, iar mama sa nu ar putea petrece cu minorul nici un sfârșit de săptămână, când intimata nu merge la serviciu, iar copilul nu merge la grădiniță.
Acest program de vizitare solicitat de apelantul - pârât-reclamant nu are în vedere faptul că dreptul de a avea legături cu minorul reprezintă în realitate mijlocul pentru îndeplinirea obligației pe care acesta o are față de copilul său de a veghea la creșterea și educarea acestuia, drept care însă este recunoscut în considerarea interesului exclusiv al copilului.
Tribunalul a apreciat astfel că programul de vizitarea avut în vedere de prima instanță este corect stabilit în raport de vârsta minorului, starea emoțională a acestuia, accentuată și de divorțul părinților. S-a reținut de tribunal că această măsură nu are caracter definitiv, art.44 Codul Familiei, permițând schimbarea acestui program dacă se vor schimba împrejurările avute în vedere la stabilirea acestui program.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelantul.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală, fiind incidente, în opinia recurentului, dispozițiile art.304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
Un prim motiv de recurs îl reprezintă împrejurarea că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, argumentele instanței nereflectând situația de fapt și de drept dedusă judecății.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că din cuprinsul hotărârii nu rezultă situația de fapt concretă la care s-a raportat instanța atunci când a statuat că hotărârea instanței de fond, pronunțată în urmă cu 3 ani, corespunde și în prezent interesului superior al copilului.
Instanța de apel, prin hotărârea pronunțată nu a avut în vedere niciunul dintre criteriile de apreciere a interesului superior al copilului, raportat la situația de fapt astfel cum a evoluat ea în cursul procedurii judiciare.
Susține recurentul că instanța nu a avut în vedere faptul că mama copilului exercită o influență negativă asupra acestuia, supunându-l unor presiuni psihologice.
Această situație de fapt a fost demonstrată în fața instanței de apel, care însă a ignorat în mod evident probele administrate în cauză, precum și recomandările făcute de către psiholog, pronunțând o hotărâre prin care a încredințat copilul părintelui care a dovedit probleme de natură psihologică grave.
presiuni psihologice exercitate de mamă, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere întreaga atitudine a acesteia, chiar din cursul procesului, în care a relatat că ia deciziile în privința copilului de una singură, că nu înțelege să dialogheze cu recurentul - pârât decât parțial, că i se pare firesc ca legăturile dintre mamă și fiul părților să fie stabilite într-un "program" limitat, cu excluderea oricărei posibilități de a lua legătura, chiar și telefonic cu fiul său, în afara orelor fixate de instanță, negând ferm și explicit dreptul pârâtului și al copilului de a sta unul cu altul. Reclamanta însăși a recunoscut că pârâtul nu a reușit să aibă o comunicare efectivă - în ciuda numeroaselor încercări din partea sa de a menține o relație civilizată care să nu se răsfrângă asupra copilului, ceea ce dovedește că aceasta are o incapacitate naturală de relaționare, confundând relația dintre pârât și reclamantă, ca soți, cu relația dintre ei ca părinți.
Atitudinea și comportamentul mamei au fost constatate inclusiv de raportul de evaluare întocmit de DGASPC sector 2, prin care s-a recomandat consilierea mamei copilului având ca obiective conștientizarea faptului că acesta are nevoie atât acum și mai ales în viitor de o imagine pozitivă și o relație armonioasă cu tatăl său, precum și asupra faptului că mama trebuie să încurajeze băiatul, să-l determine la respectarea programului stabilit, având în vedere că orice neînțelegeri dintre părinți au efecte negative asupra dezvoltării acestuia.
Nici unul dintre aceste aspecte nu este reflectat în hotărârea pronunțată de instanța de apel, care astfel, nu a dat eficiență principiului interesului superior al copilului. Hotărârea nu cuprinde nici măcar o frază din care să rezulte că instanța ar fi analizat situația de fapt existentă, ar fi circumscris-o drepturilor copilului și obligațiilor părinților săi, și, în mod concret, că măsura adoptată de instanță - a încredințării copilului către mamă - este în interesul copilului.
În condițiile în care din probatoriul administrat în cauză rezultă cu claritate că mama copilului nu dovedește responsabilitate cu privire la exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești ce-i revin, nu îi rămâne decât să "se întrebe retoric dacă este în interesul copilului să fie încredințat unui astfel de părinte".
Aceste argumente nu au fost analizate de instanța de apel.
Este de neconceput, susține apelantul, ca instanța să aprecieze interesul copilului exclusiv prin raportare la posibilitățile materiale ale părinților, ori în raport de vârsta acestuia.
Potrivit art.32 din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, părinții având obligații corelative cum ar fi: obligația de a supraveghea și coopera cu copilul, de a-l informa cu privire la toate actele și faptele care l-ar putea afecta, de a lua în considerare opinia acestuia, de a întreprinde toate măsurile pentru realizarea drepturilor copilului.
În speța de față, mama copilului își încalcă aceste obligații, aspecte care ar fi trebuit să fie avute în vedere și analizate de instanță, numai astfel putându-se pronunța o hotărâre legală privind încredințarea copilului către unul dintre părinți.
Hotărârea nu cuprinde nici o referire la vreo recomandare făcută de instanță mamei, menită să o responsabilizeze pe aceasta cu privire la obligațiile părintești care-i revin și care trebuie îndeplinite tocmai pentru ca drepturile copilului să fie respectate și astfel interesul superior al acestuia prin măsura judiciară luată să fie respectate.
În acest fel, instanța a încălcat dispozițiile legale aplicabile, enunțate la rag de principiu în art.6 din Legea nr.272/2004, Convenția din 1989 cu privire la drepturile copilului.
Deși instanța judecătorească este potrivit legii (art.38 din Legea nr.272/2004), singura autoritate competentă să se pronunțe cu privire la modalitățile în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești, Tribunalul Bucureștia încălcat atribuția legală ce-i revenea, nepronunțându-se în nici un fel asupra susținerilor pârâtului în sensul că mama copilului, părintele căruia i-a fost încredințat copilul, nu își îndeplinește obligațiile părintești ce-i revin.
Practic, soluția de respingere a apelului declarat de pârât sub aspectul întinderii dreptului de a avea legături cu copilul nu este altceva decât o limitare a exercițiului unuia dintre drepturile părintești pe care și le păstrează ca efect al încredințării copilului către mamă.
Această limitare nu are nici o justificare, neexistând nici un argument în cuprinsul hotărârii care să fundamenteze decizia instanței de a restricționa contactul dintre recurent și copil.
Argumentul instanței de apel conform căruia "programul ar fi obositor pentru minor" și că ar contraveni măsurii încredințării copilului către mamă, nu constituie un motiv temeinic, serios în sensul dispozițiilor legale pe care instanța era datoare a le avea în vedere la pronunțarea acestei hotărâri.
În final, recurentul - pârât arată că hotărârea este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr.272/2004.
În ceea ce privește încheierea din 01.06.2009, recurentul arată că este nelegală, pentru că în fața instanței învestită cu judecarea apelului a solicitat drept probe și ascultarea copilului în prezența unui psiholog și efectuarea unui raport de evaluare psihologică a familiei și a copilului în temeiul art.4 din Legea nr.272/2004. Probele au fost solicitate de părți la data de 13.04.2009, instanța prorogând la acel moment discutarea admisibilității lor.
Aceste probe au fost respinse de instanță la 01.06.2009, soluție pe care înțelege să o critice în prezentul recurs.
Administrarea acestor probe ar fi asigurat o informare completă a instanței asupra situației de fapt deduse judecății, asigurând astfel pronunțarea unei hotărâri cu respectarea art.7 lit.c din Convenția din 2003 asupra relațiilor personale care privesc copilul.
Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.
Curtea, examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, reține următoarele:
În ceea ce privește încredințarea minorului către mamă se constată că hotărârea cuprinde considerentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și este dată cu respectarea Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea dreptului copilului dar și dispozițiilor Codului familiei, art.42 potrivit căruia "Instanța judecătorească va hotăra, odată cu pronunțarea divorțului, căruia dintre părinți vor fi încredințați copiii minori. În acest scop, instanța va asculta părinții și autoritatea tutelară și, ținând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta, dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî, pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredințat tatălui sau mamei.
Interesul superior al copilului prevăzut și de art.6 din Legea nr.272/2004 este o noțiune complexă ce are în vedere factori multipli, respectiv vârsta minorului, atașamentul față de unul dintre părinți.
Toate aceste aspecte au fost avute în vedere de instanțele de fond și de apel, acestea reținând, pe baza probatoriului administrat în cauză, că minorul are o relație puternică de atașament față de mamă, că intimata - reclamantă a fost cea care s-a preocupat permanent de minor, că față de vârsta acestuia este în interesul lui să fie încredințat mamei.
Faptul că instanța de apel nu a analizat în concret fiecare argument al apelantului - recurent privind atitudinea și comportamentul mamei nu conduc la nelegalitatea hotărârii, tribunalul argumentând, așa cum am arătat, de ce a considerat că este în interesul minorului să fie încredințat mamei, nefiind incidente astfel dispozițiile art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă
Dispozițiile art.32 din Legea nr.272/2004 prevăd obligațiile pe care le au părinții, independent de încredințarea acestuia, unuia sau altuia, pentru ca minorul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.
Este obligația ambilor părinți de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al copilului (art.5 din Legea nr.272/2004).
Se solicită de către recurent să se reevalueze probatoriul administrat în cauză, respectiv raportul de evaluare întocmit de DGASPC sector 2, raportul psihologic întocmit în cadrul Centrului de Consiliere, răspunsurile la interogatoriu, ceea ce echivalează cu o reapreciere a probelor care nu mai este permisă instanței de recurs în condițiile în care dispozițiile art.304 pct.10 și 11 Cod procedură civilă au fost abrogate.
În ceea ce privește stabilirea programului de vizitare Curtea constată că:
Minorul s-a născut din căsătoria părților la data de 20.10.2003, la data soluționării recursului având vârsta de 6 ani și 4 luni.
Prin urmare, minorul este suficient de mare încât să poată petrece împreună cu tatăl său mai mult timp în vacanța de vară, astfel încât din acest punct de vedere instanța va admite recursul și va lărgi programul de vizitare din această perioadă la 3 săptămâni, program care să le permită, atât tatălui, cât și minorului să se cunoască mai bine și să dezvolte relații de atașament.
Nu este însă în interesul minorului, așa cum a reținut în mod corect instanța de apel, ca recurentul să ia copilul zilnic între orele 1800- 2100.
Potrivit art.4 din Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 17 iulie 2006: "1. Copilul și părinții săi au dreptul de a obține și a întreține relații personale constante. Aceste relații personale nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când acest lucru este în interesul superior al copilului. 3. Atunci când nu este în interesul superior al copilului să întrețină relații personale nesupravegheate cu unul dintre părinții săi, să ia în considerare posibilitatea de întreținere a unor relații personale sub supraveghere".
De asemenea, potrivit art.9 pct.3 din Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a organizației Națiunilor Unite la data de 20.11.1989, ratificată de România prin Legea nr.18/1990 "Statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, excepțional, în cazul în care acest lucru contravine interesului superior al copilului".
Din analiza acestor dispoziții rezultă, cum de altfel afirmă însuși recurentul prin motivele de recurs că relațiile personale dintre părinți și copii, pentru motive temeinice, pot fi restrânse.
Or, a admite cererea recurentului - reclamant de a lua în fiecare zi un minor de numai 6 ani și 4 luni timp de 3 ore zilnic ar fi obositor pentru minor care trebuie să aibă o viață ordonată, timp de odihnă și de joacă, într-un mediu cu care este obișnuit, interesul superior al minorului fiind prioritar și în acest caz.
Într-adevăr este de dorit ca ambii părinți să se ocupe de minor în aceeași măsură, dar în cazul de față suntem în prezența unor părinți divorțați, cu domicilii separate, astfel încât stabilirea unui program de vizitare este legală.
Părintele căruia nu i s-a încredințat copilul păstrează exercițiul drepturilor părintești, chiar dacă acesta apare ca fiind diferit față de exercițiul drepturilor părintești din timpul căsătoriei și față de exercițiul drepturilor părintești al părintelui căruia i s-a încredințat copilul. Aceste diferențieri sunt determinate de separarea părinților și de imposibilitatea obiectivă de menținere și după desfacerea căsătoriei a acelorași modalități de exercițiu a drepturilor și îndatoririlor părintești. De altfel, părintele divorțat căruia nu i s-a încredințat copilul poate solicita instanței judecătorești, în cazul schimbării împrejurărilor, potrivit art.44 din Codul Familiei, modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divorțați și copii. Astfel, el poate introduce acțiune în justiție prin care să solicite încredințarea copilului aflat la celălalt părinte, în situația în care s-au schimbat împrejurările care au fost avute în vedere la încredințarea minorului.
Neîntemeiate sunt și motivele de recurs privind nelegalitatea încheierii din data de 01.06.2009 deoarece:
Prin încheierea din data de 13.04.2009, tribunalul a încuviințat pentru recurentul - pârât proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei, proba testimonială, ancheta socială la domiciliul intimatei, probe ce au și fost administrate.
La termenul din data de 04.05.2009, apelantul revine asupra cererii sale de probatorii și solicită instanței să îi încuviințeze efectuarea unui raport de evaluare psiho-social al mamei și copilului, față de împrejurarea că intimata depune o evaluare psihologică.
Tribunalul, prin încheierea de la aceeași dată prorogă discutarea probei după refacerea anchetelor sociale și după depunerea noului raport de evaluare psihologică.
Prin încheierea din data de 01.06.2009, se respinge această cerere, motivat de faptul că "există rapoarte suficiente la dosar în acest sens, aspect care este și în interesul minorului, având în vedere și vârsta copilului și starea emoțională a acestuia".
Rezultă așadar că tribunalul s-a pronunțat motivat asupra acestei probe solicitate de recurentul-apelant, dispozițiile legale privind încuviințarea probelor, respectiv art.167 Cod procedură civilă - potrivit cărora "dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii", fiind respectate.
Potrivit art.7 lit.c din Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003 și semnată de România la 17 iulie 2006, activitatea judiciară competentă înainte de a lua o hotărârea trebuie să se asigure că dispune de informații suficiente, în special din partea titularilor răspunderii părintești, pentru a decide în interesul superior al copilului și, atunci când este cazul, să obțină informații suplimentare de la alte organisme sau persoane relevante.
Or, în cauză s-au administrat probele cu înscrisuri, interogatorii, anchete sociale, din care a rezultat că este în interesul minorului să fie încredințat mamei.
Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica decizia recurată în sensul că va admite apelul, va schimba, în parte, sentința lărgind programul de vizitare stabilit pentru luna iulie.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul - pârât - reclamant -, împotriva deciziei civile nr. 777 din data de 05.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă () - și cu Autoritățile Tutelare PRIMĂRIA SECTORULUI 1 B și PRIMĂRIA SECTORULUI 2
Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că:
Admite apelul formulat de apelantul - pârât - reclamant - împotriva sentinței civile nr.12896/11.09.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă ().
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că lărgește programul de vizitare stabilit de instanța de fond la trei săptămâni în luna iulie.
Menține restul dispozițiilor sentinței apelate. Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică, azi 17.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/30.03.2010
Secția a IV-a Civ. - -
-
Jud.sector 1. -
Președinte:Ioana Aurora Herold PetreJudecători:Ioana Aurora Herold Petre, Elena Vlad
| ← Plasament. Decizia 1439/2009. Curtea de Apel Brasov | Plasament. Decizia 33/2009. Curtea de Apel Suceava → |
|---|
