Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 106/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
Complet specializat pentru cauze cu minori și de familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 106/FM
Ședința publică din 18 noiembrie 2009
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Mihaela Popoacă
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă -, domiciliată în C,-, -,.D,.3,.72, împotriva deciziei civile nr. 279, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 23 aprilie 2009, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în localitatea,-, județul C, având ca obiectpartaj bunuri comune.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 04 noiembrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, pentru a da posibilitatea apărătorului recurentei pârâte să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 11 noiembrie 2009 și, respectiv, 18 noiembrie 2009, pentru când a soluționat astfel:
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
La 18 august 2005 reclamantul a chemat în judecată pârâta, solicitând instanței să dispună partajarea bunurilor comune dobândite în perioada concubinajului.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că a conviețuit împreună cu pârâta din septembrie 1992 și, până la data formulării cererii, părțile au dobândit prin contribuție egală un apartament în C,-, o casă și un teren de 3000. situate în Comuna,-, un adăpost de animale situat în localitatea, Comuna și bunurile mobile enumerate.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii cu motivarea că bunurile a căror partajare se solicită sunt bunuri proprii, între părți nu au existat relații de concubinaj ci doar o relație de prietenie născută din faptul că până în anul 2003 au fost asociați la SC Co SRL. Reclamantul nu a contribuit cu nicio sumă de bani la achiziționarea bunurilor imobile.
Prin sentința civilă nr. 19713 din 6 noiembrie 2008 Judecătoria Constanțaa respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.
În considerentele hotărârii prima instanță a reținut că, deși relațiile dintre părți depășesc cadrul de afaceri, aceste relații nu au avut un caracter de continuitate, specific relațiilor dintre soți.
Analizând modalitatea de dobândire pentru fiecare bun solicitat de reclamant prin acțiune, prima instanță a stabilit că reclamantul are doar un drept de creanță asupra imobilului din C și a imobilului din Comuna. În privința imobilului din localitatea și cu privire la bunurile mobile, judecătoria a înlăturat toate susținerile cu privire la contribuția reclamantului la dobândirea lor.
Apelul declarat împotriva sentinței Judecătoriei Constanța de către reclamantul a fost admis prin decizia civilă nr. 279 din 23 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța.
Instanța de apel a schimbat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea, a constatat că părțile au un drept de coproprietate, în cote părți de 1/2 fiecare asupra apartamentului din C,-, a imobilului din Comuna,- și asupra grajdului din localitatea și a bunurilor mobile solicitate de reclamant.
A dispus partajarea masei de împărțit prin formarea de loturi și a atribuit lotul I, compus din locuința din Comuna și grajdul și magazia din localitatea către reclamant și lotul II, compus din apartamentul din C și bunurile mobile către pârâtă. Pentru egalizarea valorică a loturilor tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului o sultă de 123.719,68 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut din probele administrate că relațiile dintre părți nu au fost simple relații de afaceri, ci au avut un caracter mult mai complex, părțile fiind percepute ca o adevărată familie care dobândea venituri din activități comerciale, venituri care apoi erau cheltuite în comun, fie în scopul achiziționării unor bunuri de folosință îndelungată, fie în scopuri pur recreative.
A stabilit instanța de apel și că a existat o rezoluție comună a părților privind dobândirea de bunuri în regimul proprietății în indiviziune pe cote părți, ambii concubini contribuind în mod egal la dobândirea bunurilor imobile și a bunurilor mobile solicitate prin acțiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, care a criticat soluția din perspectiva art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă susținând că în mod greșit tribunalul a apreciat din probele administrate că s-a dovedit existența între părți a unei relații de concubinaj asimilată căsătoriei, contribuția efectivă a reclamantului la dobândirea fiecărui bun litigios și voința comună a părților de a dobândi în coproprietate bunurile litigioase.
Arată că instanța a înlăturat greșit ca nesincere probele administrate de pârâtă pentru că înscrisurile considerate doveditoare de către tribunal fac referire la evenimente petrecute mult ulterior perioadei în care au fost dobândite bunurile litigioase, aceste înscrisuri nefiind concludente pentru dovedirea caracterului relațiilor părților la data dobândirii bunurilor. În plus, instanța a analizat trunchiat depozițiilor martorilor audiați la propunerea reclamantului.
Instanța a reținut greșit faptul că părțile au avut o contribuție egală la dobândirea bunurilor din litigiu pentru că a analizat, pe de o parte, în mod global veniturile realizate de reclamant pe parcursul pretinsei perioade de concubinaj, iar nu contribuția la dobândirea fiecărui bun în parte, iar pe de altă parte pentru că a avut în vedere numai veniturile reclamantului, fără să aibă în vedere și veniturile realizate de pârâtă în aceeași perioadă.
Susține că la momentul achiziționării bunurilor imobile activitatea SC SRL nu era de asemenea proporții încât să permită reclamantului să realizeze veniturile necesare dobândirii acestora. La momentul achiziționării imobilului din Comuna (1994) reclamantul nu realiza venituri, iar la momentul achiziționării imobilului din localitatea (1997) și a celui din C (1999) reclamantul era remunerat ca primar, astfel că instanța a stabilit eronat că reclamantul a probat contribuția sa efectivă la achiziționarea fiecărui bun.
În privința bunurilor mobile instanța de apel a reținut ca unic argument existența unei relații de concubinaj, deși reclamantul nu a dovedit în niciun fel contribuția sa la achiziționarea acestor bunuri.
Susține că nu s-a făcut nici dovada unei voințe comune, neechivoce a concubinilor în sensul de a dobândi bunurile în proprietate comună și nici nu s-au arătat motivele pentru care actele autentice translative de proprietate nu au putut fi întocmite pe numele ambilor concubini.
Examinând legalitatea deciziei recurate în raport de motivele de recurs invocate de pârâtă, Curtea constată că recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Este real că art. 30 din Codul familiei reglementează numai regimul legal al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei și că acest regim nu este aplicabil, de regulă, și relațiilor de concubinaj, consecința neaplicării acestui regim fiind aceea că în cazul concubinilor nu se aplică prezumția de comunitate privind bunurile dobândite de ei.
Prevederea legală sus arătată, nefiind aplicabilă în ceea ce îi privește pe concubini, consecința este că ei nu sunt socotiți, în baza legii, proprietari în codevălmășie asupra bunurilor dobândite în perioada conviețuirii în comun și nu pot fi deci considerați în virtutea legii coproprietari ai bunurilor dobândite în această perioadă. Aceasta nu împiedică însă constatarea existenței unor drepturi de proprietate în indiviziune a concubinilor asupra bunurilor dobândite de ei, în funcție de contribuția fiecăruia în parte.
Existența elementelor regimului juridic general al raporturilor patrimoniale dintre concubini, respectiv existența unei relații de concubinaj, contribuția fiecăruia dintre concubini la dobândirea bunurilor litigioase și existența unei convenții a concubinilor de a dobândi bunurile în regim de coproprietate, a fost analizată de instanța de apel care a apreciat, prin analiza în detaliu a probelor administrate, că acest regim juridic este prezent în cazul fiecăruia dintre bunurile solicitate de către reclamant.
Tribunalul a reținut astfel că relațiile dintre părți nu au fost simple relații de afaceri, părțile fiind percepute ca o adevărată familie, ai cărei membri au convenit de comun acord să dobândească bunuri în regimul proprietății indivize dar
și să aloce o parte dintre veniturile dobândite în scopuri pur recreative. De asemenea, a analizat sursa sumelor plătite la dobândirea fiecărui bun solicitat prin acțiune arătând explicit motivele pentru care au fost reținute sau înlăturate probele administrate.
Criticile recurentei, deși întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, depășesc însă limitele analizei de legalitate impuse prin acest text, recurenta solicitând, pe lângă analiza regimului juridic aplicabil în cazul relațiilor dintre părți, cu consecința excluderii acestor relații din cadrul regimului juridic general al raporturilor patrimoniale dintre concubini și o reapreciere a probelor administrate, arătând că în speță nu se verifică îndeplinirea nici unei dintre condiții.
Conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Art. 304 pct.9 Cod procedură civilă vizează deci esențialmente nelegalitatea hotărârii atacate si conține două ipoteze distincte. Pentru ipoteza pronunțării unei hotărâri lipsite de temei legal, legiuitorul a avut în vedere acele situații în care hotărârea este lipsită de un fundament juridic iar a doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greșită a legii, prin nesocotirea normelor de drept material.
Astfel, în etapa procesuală a recursului, instanța de control judiciar cercetează numai nelegalitatea hotărârii, spre deosebire de etapa procesuală a apelului, cale de atac căreia îi este specifică devoluțiunea care înseamnă o analiză a sentinței pronunțate de instanța de fond atât sub aspectul nelegalității cât si al netemeiniciei, putându-se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță.
Criticile recurentei - pârâte referitoare la faptul că instanța de apel a înlăturat greșit unele probe administrate pe motiv de nesinceritate a martorilor ori a reținut trunchiat depozițiile martorilor pârâtei și că, în final, a făcut o apreciere greșită a probelor administrate reținând neîntemeiat că între părți a existat o relație de concubinaj, o convenție între concubini și contribuția efectivă a reclamantului la dobândirea fiecărui bun solicitat, sunt critici care privesc modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate în stabilirea situației de fapt și pe care recurenta - pârâtă îl consideră a fi greșit.
Aceste critici vizează, cu alte cuvinte, netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea ei, nefiind vorba despre nici una din ipotezele avute în vedere de legiuitor prin edictarea dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Or, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 11 Cod procedură civilă care permitea exercitarea acestei căi de atac pentru netemeinicia hotărârii ("casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate"), a fost abrogat prin art. 1 pct.112 din OUG nr. 138/2000, menirea instanței de recurs fiind aceea de a verifica modul în care instanța de apel a aplicat și interpretat legea în raportul juridic dedus judecății si nicidecum modul de interpretare a probelor de către instanța respectivă.
Oricum, stabilind judicios pe baza probelor administrate că între părți au existat relații de concubinaj și că bunurile solicitate prin acțiune au fost dobândite în această perioadă, în baza rezoluției comune a părților de a dobândi aceste bunuri în proprietate comună, problema contribuției concubinilor la dobândirea bunurilor, fiind o chestiune de fapt, a fost corect analizată de instanță prin analiza probelor administrate în raport cu fiecare bun.
Constatând că soluția tribunalului este legală, recursul va fi respins ca nefondat.
Intimatul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 274 Cod procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere să plătească cheltuielile de judecată. Aceste cheltuieli se acordă însă numai în măsura în care au fost dovedite și instanța reține realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță, deși prin respingerea recursului s-a stabilit culpa procesuală a recurentei, Curtea nu o poate obliga pe aceasta la rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimat pentru că nici un act doveditor al cuantumului acestor cheltuieli nu a fost depus. Prin urmare, cererea intimatului de cheltuieli de judecată va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de recurenta pârâtă -, domiciliată în C,-, -,.D,.3,.72, împotriva deciziei civile nr. 279, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 23 aprilie 2009, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, domiciliat în localitatea,-, județul
Respinge ca nefondată cererea intimatului de obligare a recurentei la cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 noiembrie 2009.
Președinte, Judecători,
Pt. Grefier
- -
aflată în concediu medical
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează
Grefier șef secție,
Jud. fond -
Jud. apel -,
Red. dec. rec. jud. /15.01.2010
gref.
2 ex./8.02.2010
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Gabriel Lefter, Mihaela Popoacă
| ← Reincredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 4/2010. Curtea de... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
