Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 1169/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 1169
Ședința publică de la 27 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Sorin Drăguț
JUDECĂTOR 2: Costinela Sălan
JUDECĂTOR 3: Oana Ghiță
Grefier - -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din data de 20 octombrie 2009 privind judecarea recursului declarat de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr. 113 din 28 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata pârâtă escu, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal, au lipsit părțile.
Procedură legal îndeplinită.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 20 octombrie 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie, și când instanța, pentru a da posibilitatea apărătorului recurentului reclamant, avocat să depună concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării pentru data de azi 27octombrie 2009.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Prin cererea înregistrată sub nr. 20653/215/01.10.2007 pe rolul Judecătoriei Craiova, eclamantul a chemat în judecată pe pârâta escu (fostă ), solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dreptul de proprietate exclusiv al reclamantului asupra apartamentului situat în C, str. - -, - 7,. 1,. 10, jud.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 09.10.1988, căsătoria fiind desfăcută prin sentința civilă nr. 11687/1998 pronunțată în dosarul nr. 3017/1998, rămasă definitivă și irevocabilă, însă s-a despărțit în fapt de pârâtă în luna iulie 1991.
Reclamantul a arătat că apartamentul i-a fost repartizat de Regia Autonomă de Transport C, al cărui angajat era, pe bază de repartiție internă ca locuință de serviciu, iar pe baza acestei repartiții a fost încheiat contractul de închiriere nr. 49/13.02.1991, contract accesoriu la contractul de muncă.
A precizat că apartamentul a fost cumpărat la data de 25.02.1998, pe cheltuiala sa exclusivă, după o despărțire în fapt de fosta soție de aproximativ 7 ani, iar pârâta nu a avut nici o contribuție la cumpărarea acestui apartament.
A mai susținut că apartamentul este bun propriu, cumpărat cu banii economisiți după despărțirea definitivă în fapt și prin desființarea unor depozite CEC pe care le constituise după despărțirea în fapt de pârâtă.
Reclamantul a învederat că a mai formulat o acțiune în constatarea calității de bun propriu cu privire la același imobil, acțiune care a constituit obiectul dosarului nr. 6494/1999, însă în respectiva cauză s-a constatat intervenită perimarea, dosarul fiind suspendat ca urmare a formulării unei plângeri penale de către pârâtă care a susținut că nu are cunoștință despre contractul de vânzare-cumpărare, plângere soluționată prin neînceperea urmăririi penale.
S-a mai arătat că apartamentul situat în C, str. - - compus din 2 camere și dependințe, este proprietatea sa exclusivă, pârâta fiind menționată în contractul de vânzare-cumpărare, întrucât la data încheierii acestuia avea încă calitatea de soție.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 Cod pr. Civilă.
La data de 17.01.2008 pârâta escu (fostă ) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă, arătând că nu este posibilă promovarea unei acțiuni în constatare, aceasta având caracter subsidiar față de acțiunea în realizare care este oportună în acest caz.
Pârâta a arătat că apartamentul a fost atribuit reclamantului ca locuință de serviciu în luna februarie 1991 și a locuit împreună cu reclamantul din februarie 1991 până în iulie 1991, când s-a produs despărțirea în fapt.
A arătat că, după despărțirea în fapt reclamantul nu a mai vrut să păstreze locuința de serviciu, motiv pentru care a atribuit apartamentul în baza unui nou contract de închiriere numitului, iar pârâta, dorind să păstreze beneficiul contractului de închiriere, a introdus acțiune în anularea contractului de închiriere încheiat între și numitul, acțiune în urma căreia i s-a recunoscut pârâtei un drept locativ propriu asupra apartamentului, perioadă în care reclamantul a arătat un total dezinteres față de această locuință.
Pârâta a mai arătat că a aflat despre faptul că soțul său a cumpărat acest apartament la data divorțului, în septembrie 1998, iar prin sentința de divorț i s-a atribuit beneficiul spațiului de locuit asupra acestei locuințe în care locuiește și în prezent împreună cu fiica sa.
Reclamantul a solicitat în dovedirea acțiunii proba cu înscrisuri, cu martorul - și cu interogatoriul pârâtei, iar pârâta a solicitat în apărare proba cu înscrisuri, cu martorul și cu interogatoriul reclamantului, probe care au fost încuviințate de instanță.
Au fost audiați martorul -, propus de reclamant și martorul, propus de pârâtă, ale căror declarații s-au consemnat și s-au atașat la dosar.
La cererea reclamantului, instanța a dispus atașarea dosarului cu nr. 6494/1999 al Judecătoriei Craiova și a încuviințat reclamantului suplimentarea probatoriului, în cauză fiind audiată martora -, a cărei declarație a fost consemnată și atașată la dosar. Instanța a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 13014/22.09.2008, pronunțată de Judecătoria Craiova, s-a admis acțiunea civilă în constatare formulată de reclamantul, împotriva pârâtei escu (fostă ),
S-a constatat că apartamentul situat în C, str. - -, - 7,. 1,. 10, jud. D, este bunul propriu al reclamantului, dobândit prin contribuția sa exclusivă.
A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1040,50 lei cheltuieli de judecată.
S-a reținut că reclamantul și pârâta s-au căsătorit la data de 09.10.1988, căsătoria fiind desfăcută prin sentința civilă nr. 11687/17.09.1998, pronunțată de Judecătoria Craiova (fila 6).
Că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiat la data de 01.10.1997 (filele 8-10), reclamantul și pârâta au cumpărat de la C apartamentul situat în C, str. -, - 7,. 1,. 10, jud. D, prețul apartamentului fiind achitat integral de către reclamant cu chitanța din 19.09.1997 (fila 59).
Reclamantul a mai formulat o acțiune, însă în dosarul cu nr. 6494/1999 al Judecătoriei Craiovas -a constatat intervenită perimarea, dosarul fiind suspendat pentru soluționarea plângerii penale formulată de pârâtă împotriva reclamantului, plângere soluționată prin neînceperea urmăririi penale.
La interogatoriul luat pârâtei în dosarul cu nr. 6494/1999 al Judecătoriei Craiova (fila 11), pârâta a recunoscut că la data cumpărării erau despărțiți definitiv în fapt din anul 1991 și a recunoscut că nu a avut nici o contribuție la plata prețului apartamentului.
La interogatoriul luat pârâtei la termenul din 31.03.2008 (fila 45), la cererea reclamantului, pârâta a recunoscut că părțile s-au despărțit în fapt la începutul lunii iulie 1991, dată de la care nu au mai reluat conviețuirea, însă a susținut că a avut o contribuție la plata prețului în sensul că i-a achitat reclamantului suma de 50 milioane lei în anul 2003, în prezența a doi martori.
La interogatoriul luat reclamantului la cererea pârâtei (fila 46), reclamantul a recunoscut că apartamentul a fost cumpărat în timpul căsătoriei, că între părți nu s-a realizat partajul, dar nu a recunoscut că pârâta i-ar fi dat suma de 50 milioane lei vechi.
Martorul - propus de reclamant (fila 52), a relatat că apartamentul a fost cumpărat în perioada separației în fapt a soților și că pârâta nu a contribuit cu nici o sumă de bani la plata prețului, care a fost achitat numai de reclamant cu bani pe care i-a luat de la și pe care i-a pus la CEC până la achitarea prețului.
Martorul propus de pârâtă (fila 53) a relatat că, în luna iulie sau august 2003, fost de față în stația de autobuz din Nouă, când pârâta i-a dat un plic reclamantului cu suma de 50 milioane lei, ocazie cu care reclamantul i-a spus pârâtei să rămână în apartament împreună cu fiica lor, fără să se încheie vreun înscris. Martorul a relatat că nu știe ce reprezenta acea sumă.
Martorul a mai relatat că numai el a fost de față la întâlnirea dintre reclamant și pârâtă, susținere care nu se coroborează cu răspunsul la interogatoriu al pârâtei care a susținut că i-a dat acești bani reclamantului în prezența a doi martori. De altfel, prețul apartamentului fusese achitat integral de către reclamant încă din data de 19.09.1997.
De asemenea, martorul a mai declarat că pârâta a fost angajată cu carte de muncă, susținere care nu se coroborează cu recunoașterea pârâtei din fața instanței că nu are carnet de muncă.
La interogatoriul luat pârâtei la cererea reclamantului la termenul din 12.05.2008 (fila 54), pârâta a recunoscut că în cadrul anchetei penale care s-a desfășurat și în anul 2004 nu a afirmat niciodată că i-ar fi dat reclamantului vreo sumă de bani.
Martora - propusă de reclamant (fila 69) a relatat că reclamantul a venit singur și a plătit prețul apartamentului, iar când pârâta a venit să semneze contractul de vânzare-cumpărare, după ce fusese plătit prețul, i-a spus martorei că erau despărțiți în fapt și ar fi vrut să se încheie contractul numai pe numele pârâtei.
S-a dovedit că apartamentul a fost achitat numai prin contribuția reclamantului, după o separație în fapt a părților de 7 ani, pârâta negând chiar semnarea contractului.
Dispozițiile art. 30 din Codul familiei, instituie regimul proprietății comune în codevălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
Din modul de redactare al acțiunii, a rezultat că obiectul acțiunii reclamantului este constatarea calității de bun propriu a apartamentului, ca urmare a faptului că acesta a fost plătit numai de reclamant, prin contribuția sa, după despărțirea în fapt, ci nu stabilirea contribuției exclusive a acestuia la dobândirea unui bun prezumat comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei cu pârâta, prezenta acțiune fiind întemeiată pe dispozițiile art. 111 Cod pr. civilă.
Este adevărat că bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, însă oricare dintre ei poate solicita, pe calea acțiunii în constatare prevăzută de art. 111 Cod. pr. civilă, stabilirea naturii juridice a unuia sau mai multor bunuri considerate comune, în funcție de contribuția la achiziționarea lor.
Întrucât reclamantul nu a solicitat stabilirea contribuției sale exclusive la dobândirea unui bun comun, ceea ce nu se poate realiza decât în cadrul procesului de partaj, ci a solicitat să se constate că apartamentul este un bun propriu, asupra căruia reclamantul are un drept de proprietate exclusiv prin contribuția avută, cererea sa este admisibilă pe cale separată.
Din probele administrate a rezultat că apartamentul a fost cumpărat numai de către reclamant, fără ca pârâta să aibă vreo contribuție la prețul achitat, astfel că acțiunea civilă este întemeiată și urmează a fi admisă, urmând a se constata că apartamentul este bunul propriu al reclamantului, dobândit prin contribuția sa exclusivă.
Potrivit art. 274.proc.civ. pârâta a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 1040,50 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, taxă de timbru și timbru judiciar.
Împotriva sentinței a declarat apel pârâta escu, considerând-o nelegală și netemeinică.
În motivarea apelului, s-a arătat că cțiunea în constatare are un caracter subsidiar și poate fi promovată numai în situația în care reclamantul nu are la îndemâna o acțiune în realizarea dreptului.
În speță, reclamantul are la îndemână calea partajului judiciar,ocazie cu care instanța va stabili masa bunurilor de împărțit și cota-parte ce se cuvine fiecărui soț în funcție de contribuția la dobândirea respectivelor bunuri.
De altfel, observând dispozitivul hotărârii de divorț pronunțată în anul 1998 se poate constata că instanța i-a atribuit beneficiul spațiului de locuit pârâtei, respectiv apartamentul din speța de față în mod provizoriu până la partaj.
Demersul promovat de către reclamant este în acest fel și lipsit de interes practic întrucât este știut că hotărârile pronunțate în astfel de cazuri sunt declarative de drepturi și nu constitutive de drepturi iar beneficiul spațiului de locuit operează în favoarea pârâtei până la partaj.
Pe fond, a considerat că hotărârea pronunțată de către instanță este netemeinică fiind dată printr-o eronată apreciere a probatoriului administrat n cauză.
Astfel, instanța a acordat valoare probatorie absolută unor prezumții relative și a înlăturat într-un mod nejustificat depoziția unui martor audiat sub prestare de jurământ. Martorul BACA a afirmat că în anul 2003 asistat la o întâlnire între pârâtă și reclamant, ocazie cu care aceasta i-a înmânat acestuia suma de 50.000.000 lei, auzindu-l pe reclamant "spunând ca pârâta să rămână în apartament împreună cu fiica acestora".
Este evidentă destinația acestei sume de bani și anume despăgubirea reclamantului pentru acordarea dreptului de folosință și ulterior de proprietate asupra apartamentului.
Nu poate fi primită nici motivarea instanței în sensul că pârâta nu a relatat aceste aspecte în fața organelor de urmărire penală, aceasta oferind o explicație logică în sensul că nu a fost întrebată.
În condițiile în care ancheta s-a desfășurat pentru fals, aceste aspecte legate de contribuția soților la dobândirea apartamentului erau irelevante în ceea ce privește latura penală.
Martorii propuși de către reclamant relatează aspecte cunoscute indirect din relatările acestuia, astfel încât nu pot căpăta valoare probantă absolută.
Demersurile judiciare promovate exclusiv de către pârâtă de anulare a contractului de închiriere pe numele unui coleg al reclamantului într-o perioadă în care acesta se desesizase evident de folosința acestuia confirmă aspectele relatate de martorul BACA în sensul că în schimbul sumei primite pârâta prelua toate drepturile asupra apartamentului.
Instanța nu s-a pronunțat deloc asupra unui mijloc de probă esențial și anume,declarația dată de reclamant la data de 09.02.1997 în care arata că nu mai locuiește în apartament, cedându-l întreprinderii și ca pârâta nu mai locuiește nici ea acolo, apartamentul fiind repartizat salariatului. La întrebarea nr.4 din interogatoriul luat reclamantului de către instanță acesta răspunde "nu știu" la întrebarea "este adevărat că după renunțarea dvs. la apartament acesta a fost atribuit de către unui alt angajat al Regiei?"
Se poate observa cu ușurință reaua-credință a reclamantului de la momentul semnării unei astfel de declarații prin care prejudiciază grav interesul propriei familii și în special al minorei și la momentul actual când "nu-si mai amintește" de această declarație de desesizare și nici de demersurile promovate exclusiv de pârâtă pentru recăpătarea beneficiului contractului de închiriere fără de care nu se putea ulterior cumpăra acest bun.
Instanța nu face în nici un fel referire la considerentele Deciziei nv.3338/22.11.1995 prin care s-a respins recursul promovat de și care constată că "chiar dacă ar fi existat o astfel de cerere de renunțare din partea soțului reclamantei aceasta ar fi fost neopozabilă reclamantei care are drepturi locative proprii". Tot din considerentele deciziei rezultă că "reaua-credință a pârâtului este vădită".
Prin decizia civilă nr.113 din 28 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, s-a admis apelul declarat de pârâta escu.
A fost schimbată în totalitate sentința, în sensul că pe fond s- respins acțiunea formulată de reclamant.
S-a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
S-a reținut că excepția inadmisibilității acțiunii în constatare este neîntemeiată, întrucât oricare dintre soți poate introduce o astfel de cerere pentru constatarea anumitor bunuri ca fiind proprii, potrivit art. 111 Cod civil, acesta neavând la îndemână calea acțiunii în realizare a partajului de vreme ce bunul este al său și nu trebuie să-l împartă.
Că, potrivit practicii și literaturii de specialitate, bunurile dobândite în perioada separației în fapt sunt bunuri comune și nu proprii.
De altfel, acest aspect că bunul este comun și nu propriu, este recunoscut chiar și de către reclamant, care, în declarația din cadrul dosarului penal nr. 4085/P/2000 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova, a arătat că soția sa l-a rugat, deși erau despărțiți în fapt, să meargă împreună cu aceasta să cumpere apartamentul și astfel, a mers împreună cu aceasta la data de 01.10.1997 la C și împreună au semnat la rubrica "cumpărători", fiecare în dreptul său.
Că, odată recunoscut acest fapt, reclamantul nu se poate prevala ulterior de împrejurarea expusă de pârâtă, că aceasta nu a știut de cumpărarea apartamentului și ca atare să obțină un drept de pe urma acestei atitudini a pârâtei, reclamantul neputându-și schimba poziția în funcție de natura procesului.
S-a mai reținut că, chiar dacă reclamantul a făcut dovada că el a achitat întregul preț al apartamentului, aceasta nu înseamnă că are o contribuție de 100%, devreme ce și pârâta a avut o contribuție la achiziționarea acestuia.
Instanța a reținut că, contribuția pârâtei se raportează la următoarea împrejurare:
În luna noiembrie 1991, ca urmare a despărțirii în fapt a soților, reclamantul a renunțat la apartament, fiind apartament de serviciu și astfel unitatea angajatoare a închiriat apartamentul unei alte persoane, pe nume.
În anul 1992, pârâta a introdus acțiune împotriva acestui nou chiriaș, cauza judecându-se până în anul 1995, când Curtea de APEL CRAIOVA, prin decizia civilă nr. 3338/22.11.1995, a constatat că "pârâta are un drept locativ propriu asupra apartamentului, calitate care nu poate fi afectată de renunțarea soțului la contract, acest drept păstrându-se în continuare; această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât reaua credință a soțului este vădită".
În atare situație, dacă pârâta nu ar fi obținut dreptul locativ prin instanță, reclamantul, nemaiavând calitatea de chiriaș, ca urmare a renunțării la contractul de închiriere, n-ar fi putut cumpăra, potrivit Decretului - Lege 61/1990, HG 562/1991 sau Legii 85/1992, în anul 1998 acest apartament la un preț privilegiat, știut fiind că prețul acestor apartamente nu corespundea valorii de circulație.
Tribunalul a concluzionat că această contribuție a pârâtei trebuie apreciată prin raportate la diferența de preț pe care ar fi plătit-o reclamantul pentru un apartament similar, dar pe care l-ar fi cumpărat la adevărata valoare de piață și prețul efectiv plătit pentru apartamentul în cauză, în calitate de privilegiat.
S-a reținut de asemenea, că aspectul invocat de pârâtă cum că i-ar fi dat reclamantului, după cumpărarea apartamentului, suma de 50.000.000 ROL, ca urmare a înțelegerii dintre cei doi, pentru ca pârâta și fiica sa să rămână proprietare ale acestui apartament, nu constituie o contribuție la dobândirea bunului, ci eventual parte din sulta pe care ar urma s-o primească reclamantul în urma partajării bunului, dacă apartamentul ar fi atribuit în lot pârâtei și astfel nu poate fi analizat în prezenta cauză.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 Cod pr. civilă.
A susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 Cod pr. civilă.
În același timp instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivele de apel invocate de apelanta pârâtă escu, pronunțându-se pe aspecte pe care nici una din părți nu le-a invocat.
A mai susținut că instanța a interpretat greșit actul jur5idic dedus judecății și că hotărârea a fost dată cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 30 și 31 din Codul familiei, care reglementează regimul juridic al bunurilor comune și bunurilor proprii.
Totodată, a arătat că deși instanța de apel a reținut corect că pârâta nu a avut nici o contribuție bănească la cumpărarea apartamentului, în mod greșit a respins acțiunea reclamantului cu motivarea că, dacă pârâta n-ar fi făcut demersuri pentru anularea contractului de închiriere încheiat unui terț, ulterior reclamantul nu ar fi putut cumpăra locuința ce a făcut obiectul acestui contract.
Că, o astfel de contribuție nu este reglementată în nici un text de lege, că mai mult, pârâta nu a invocat o asemenea contribuție și prin urmare cele reținute de instanța de apel sunt străine de natura pricinii.
Cât privește suma de 50 milioane lei pe care pârâta i-ar fi remis-o reclamantului în anul 2003 în fața martorului, recurentul reclamant a arătat că s-a făcut dovada că martorul și-a retras ulterior declarația, arătând că în anul 2003 nici nu o cunoștea pe intimata pârâtă.
Recursul este fondat.
Examinând lucrările dosarului, Curtea constată că în cauză subzistă motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod pr. civilă, hotărârea recurată fiind afectată de nelegalitate.
Acțiunea în constatare prin c are un soț solicită să se stabilească că un bun dobândit în timpul căsătoriei este bun propriu, este admisibilă, așa cum corect a reținut și instanța de apel.
Potrivit art. 30 alin. 1 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soților.
În același timp, art. 31 din Codul familiei arată că unele categorii de bunuri nu devin comune, ci proprii, deși au fost dobândite în timpul căsătoriei.
Legea stabilește o prezumție de comunitate în virtutea căreia, oricare dintre soți este scutit de obligația de a face vreo dovadă că un bun dobândit în timpul căsătoriei, este bun comun.
Prezumția are caracter relativ, în sensul că soțul care pretinde și vrea să se constate că un bun dobândit în timpul căsătoriei este bun propriu, va fi nevoit să facă el această dovadă.
Așadar, prezumția de comunitate poate fi combătută prin administrarea probei contrare.
În speță, recurentul reclamant a răsturnat prezumția de comunitate a bunului ce formează obiectul litigiului de față, demonstrând cu certitudine că apartamentul a fost achiziționat cu veniturile sale proprii, pârâta neavând nici o contribuție la plata prețului.
Situația de fapt cu privire la contribuția exclusivă a reclamantului la achiziționarea apartamentului în litigiu, a fost tranșată în mod definitiv de către Tribunalul Dolj, astfel încât, în raport de această situație de fapt, acțiunea în constatare formulată de reclamant este admisibilă.
Chiar Tribunalul Dolj în considerentele hotărârii pronunțate, reține că s-a demonstrat faptul că prețul apartamentului dobândit în perioada separației în fapt a soților, a fost achitat din veniturile proprii ale reclamantului.
Cu toate acestea, tribunalul a schimbat soluția primei instanțe pentru considerente care sunt străine de natura litigiului, considerente ce nu au fost invocate în apărare de către intimata pârâtă escu.
Demersurile făcute de intimata pârâtă în cadrul unui litigiu anterior ce a avut ca obiect anularea contractului de închiriere încheiat în favoarea unui terț, nu pot fi considerate drept contribuție în sensul prevederilor art. 30 din Codul familiei, la achiziționarea apartamentului din litigiu.
În condițiile în care reclamantul este singurul care a achitat prețul apartamentului din veniturile sale personale, apartamentul dobândit în perioada despărțirii în fapt a soților este bunul său propriu, acțiunea formulată de acesta în temeiul art. 111 Cod pr. civilă, raportat la art. 30 și 31 din Codul familiei, fiind întemeiată.
Critica recurentului cu privire la suma de 50 milioane lei, pe care intimata pârâtă a susținut că i-ar fi remis-o, este lipsită de relevanță juridică, câtă vreme la instanța de apel nu s-a reținut o astfel de contribuție, reținându-se dimpotrivă contribuția exclusivă a reclamantului la achiziționarea bunului.
Or, în recurs nu se mai poate face o rediscutare materialului probator administrat în cauză și oricum aceasta ar fi fără efecte juridice, în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant este fondat și în baza art.312 alin. 3 Cod pr. civilă, urmează a fi admis.
Va fi modificată decizia tribunalului, se va respinge apelul declarat de pârâta escu și va fi menținută sentința primei instanțe, ca legală și temeinică.
În baza art. 274 Cod pr. civilă, intimata pârâtă va fi obligată la 10 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru către recurentul reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul reclamant împotriva deciziei civile nr. 113 din 28 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata pârâtă escu.
Modifică decizia, în sensul că respinge apelul declarat de pârâtă și menține sentința civilă nr.13014/22 septembrie 2008, pronunțată de Judecătoria Craiova.
Obligă intimata pârâtă la plata sumei de 10 lei cheltuieli de judecată, către recurentul reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 27 Octombrie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.Judec.-
Tehn./4 ex.
09.11.2009
Jud.apel
Șt.
Președinte:Sorin DrăguțJudecători:Sorin Drăguț, Costinela Sălan, Oana Ghiță
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
