Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 146/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr-

(1889/2009)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILI

DECIZIA CIVILĂ NR.146.

Ședința publică de la 4 februarie 2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Cristian Olteanu

JUDECĂTOR 2: Mihai Andrei Negoescu Gândac

JUDECĂTOR - MARI

GREFIER -

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta reclamantă pârâtă (), împotriva deciziei civile nr. 717 din 4.06.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât reclamant.

are ca obiect - partaj bunuri comune.

Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 28.01.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea - pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea la 4.02.2010, hotărând următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 B la data de 26.02.2008, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea acestuia din apartamentul nr.16 situat în B,-,.1,. 1,.3, sector 6, pentru lipsă de titlu, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr.7456/19.11.2007 s-a desfăcut căsătoria dintre părți. După desfacerea căsătoriei, pârâtul a început să aibă un comportament necorespunzător, reclamanta fiind amenințată, conviețuirea cu acesta devenind imposibilă. S-a mai arătat de către reclamantă că imobilul în cauză este bun propriu, aceasta locuind cu contract de închiriere încă din anul 1984, fiind dobândit ulterior prin contractul de vânzare cumpărare nr.1615/21.07.2003, reclamanta achitând acest apartament din bani proprii, pârâtul neavând nicio contribuție.

În drept au fost invocate dispozițiile art.25 din Legea nr.114/1996.

La data de 27.03.2008, pârâtul a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională. Prin cererea reconvențională, pârâtul reclamant a solicitat partajarea apartamentului în cauză, bun comun dobândit în timpul căsătoriei în cote egale de 50% fiecare.

În motivarea acestei cereri, pârâtul reclamant a arătat că atât înainte de încheierea căsătoriei, cât și în timpul căsătoriei a realizat venituri substanțiale ca liber profesionist fiind artist de muzică populară, membru al Uniunii și din România.

În luna ianuarie a anului 1990 început relația dintre părți, pârâtul reclamant mutându-se în apartamentul pe care reclamanta pârâtă îl deținea cu contract de închiriere.

S-a mai arătat că în perioada 1990-1991, reclamanta pârâtă era tâmplar (lustragiu) la de Mobilă și, și câștiga în medie 700-800 lei pe lună, în timp ce câștigurile acestuia erau în medie pe lună de 4500 lei. Reclamanta pârâtă s-a îmbolnăvit în timpul căsătoriei, singurul care a deținut familia și s-a ocupat de treburile gospodărești a fost pârâtul reclamant (filele 1619 dosar).

La termenul din data de 09.05.20081 reclamanta pârâtă a depus la dosar o cerere de scutire de la plata taxei de timbru aferentă cererii de chemare în judecată, cerere care a fost soluționată în sensul admiterii acesteia (fila 68).

Prin sentința civilă nr. 6716/17.10.2008, Judecătoria Sectorului 6 Bar espins cererea principală ca neîntemeiată, a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant, a constatat ca părțile au dobândit în timpul căsătoriei, apartamentul nr.16 situat în B,-, bI.1,.1,.3, sector 6, în cota de 50% fiecare, a sistat starea de indiviziune, a atribuit în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.16, de la adresa susmenționată, reclamantei pârâte, a obligat reclamanta pârâtă la plata sumei de 130.369,5 lei cu titlu de sulta, în favoarea pârâtului reclamant, în termen de 4 luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă hotărârii. A obligat reclamanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 lei în favoarea pârâtului reclamant.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr.7456/19.11.2007 s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între părți.

Părțile s-au căsătorit la data de 09.07.1993, iar apartamentul nr.16 situat în B-.1,.1.3, sector 6, fost cumpărat la data de 21.07.1993 (filele 5-6 dosar).

Din declarațiile martorilor audiați în cauză a rezultat că între părți a existat o relație de prieteniei de concubinaj urmată de căsătorie și faptul că părțile au locuit și gospodărit împreună aproximativ un an de zile înainte de încheierea căsătoriei. S-a apreciat că singura concluzie ce se poate trage este că niciun moment reclamanta pârâtă nu a înțeles și nici pârâtul reclamant să-i împrumute acesteia sumele cu care a contribuit la plata apartamentului integral pentru ca apoi să i le restituie. Când unul dintre viitorii soți construiește un imobil pe numele său, dar și cu contribuția celuilalt rezultă că ambii au convenit ca imobilul să devină bun comun în codevălmășie la data căsătoriei lor convenția astfel încheiată fiind deplin valabilă și urmând să-și producă efectele.

Așa fiind apartamentul în cauză a devenit la data căsătoriei părților bun comun al ambilor soți intrând în masa bunurilor supuse împărțelii.

În ceea ce privește cota de contribuție la dobândirea acestui bun instanța a apreciat că ambele părți au contribuit în mod egal.

Susținerea reclamantei pârâte conform căreia apartamentul în cauză ar fi bun propriul nu este dovedită prin toate probele administrate.

Martora propusă de reclamanta pârâtă, vecină cu aceasta a declarat că părțile erau prieteni. Aceeași martoră a declarat că avea cunoștință că reclamanta pârâtă lucra și în particular ca sculptor în lemn, dar reclamanta pârâtă nu a făcut nicio dovadă din care să rezulte cât de bine era plătită această activitate pe care o presta. De reținut este faptul că de toate acestea, martora nu a luat cunoștință în mod nemijlocit, ci din relatările reclamantei pârâte. De altfel, martora a declarat că a fost de față când s-a achitat integral apartamentul, având cunoștință că au provenit din economiile reclamantei pârâte și că fostul soț i-a adus acesteia 3000, sumă necesară pentru cumpărarea apartamentului. Acestea au fost singurele momente în care martora a avut cunoștință în mod direct.

În ceea ce privește veniturile, din înscrisurile depuse la dosar, din audierea martorilor, a rezultat că veniturile pârâtului reclamant au fost mai mari decât cele ale reclamantei pârâte care, potrivit carnetului de muncă depus Ia dosar, avea funcția de tâmplar la lustruit.

Martorul propus de pârâtul reclamant a declarat că atunci când pârâtul reclamant era liber profesionist, câștigul era foarte bun și avea și câștiguri modeste în calitate de colaborator Ia radio. Martorul a avut cunoștință de acest lucru în mod direct, fiind coordonatorul de la Radio România.

Față de dispozițiile art.30 Codul familiei ce instituie prezumția de comunitate de bunuri în lipsa unor probe care să formeze convingerea instanței că reclamanta pârâtă ar fi dobândit bunul din economiile proprii, văzând și dispozițiile art.36 Codul familiei și cele ale art.673¹și următoarele Cod procedură civilă, instanța a apreciat că bunul imobil este comun.

În ceea ce privește cererea principală formulată de reclamantă, privind evacuarea pârâtului din imobil pentru lipsă titlu, având în vedere cele de mai sus, precum și faptul că pârâtul nu are calitatea de chiriaș ci de proprietar codevălmaș, instanța a respins această cerere ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr-, Ia data de 9.12.2008.

În dezvoltarea motivelor de apel apelanta a arătat că instanța de fond a constatat doar pe baza declarațiilor martorilor audiați contribuția comuna a parților Ia dobândirea apartamentului.

S-a arătat, de asemenea, că în anul 1992 apelanta a formulat cererea de cumpărare a apartamentului pe care deja îl deținea în baza contractului de închiriere nr.147/13.05.1992, având în vedere dispozițiile Decretului nr.61/1990 și a actelor normative emise de societatea angajatoare în speța hotărârea nr.7/15.05.1992, locuințe repartizate cu chirie angajaților deținute de aceștia conform contractelor de închiriere aferente puteau fi cumpărate pe baza de cerere de către aceștia.

Având în vedere perioada de timp extrem de scurtă - numai 12 zile - între data încheierii căsătoriei - 9 iulie 1993 și data încheierii contractului de vânzare-cumpărare - 21.07.1993 al apartamentului, nu se putea reține, nici măcar Ia nivel de intenție existența vreunei contribuții a intimatului la achiziționarea apartamentului, cel mult minimale,cu atât mai mult cu cât acesta nu a locuit nici măcar o zi împreuna cu apelanta înainte de încheierea căsătoriei în apartamentul sus menționat, pentru a fi cel mult, reținută existența stării de concubinaj, care să ducă, în cel mai fericit caz, Ia contribuția vreunui ajutor financiar din partea intimatului, dar mai ales faptul că acesta, deși căsătorit fiind cu apelanta, a refuzat în mod ferm de nenumărate ori să locuiască împreună cu apelanta-care între timp îi devenise soție, acesta mutându-se în apartament în luna ianuarie 1994, deci cu mult timp după perfectarea contractului de vânzare cumpărare.

Mai mult, potrivit adeverinței eliberate de societatea angajatoare, cât și mențiunilor din cartea de muncă a apelantei, veniturile obținute de aceasta în perioada sus menționată 1992-1993 erau suficient de îndestulătoare pentru traiul zilnic al apelantei, media lunară a acestora situându-se între 16.800 potrivit anului 1992, respectiv 54.000 lunar în anul 1993, la aceste venituri cumulându-se și pensia alimentară pe care apelanta a primit-o în perioada 1992-1993 de la fostul soț - potrivit mandatelor poștale atașate la dosar, pensie al cărei cuantum era considerabil (31.000 lei, 40.000 lei, 100.000 lei).

Este adevărat ca, potrivit dreptului familiei, bunurile dobândite de oricare dintre soți in timpul căsătoriei sunt considerate bunuri comune, deoarece legea presupune ca ambii soți au avut o contribuție la dobândirea acestora; prin urmare, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune este doar presupusa de lege, dar nu este o condiție pentru considerarea bunurilor ca fiind comune; prin urmare, legea nu garantează, nu certifica sub nici o modalitate contribuția soților la achiziționarea bunurilor comune, de lege,ci aceasta trebuie dovedita cu toate mijloacele de proba admise de lege.

Potrivit dispozițiilor Codului familiei, ceea ce justifică și determină caracterul comunitar al bunului este convenția parților, în sensul dobândirii imobilului doar pe numele unuia dintre soți, dar cu contribuția și a celuilalt soț, convenție care trebuie probată prin orice mijloc de proba admis; or, în speța, nu a existat nicicând o astfel de înțelegere, nici măcar la nivel declarativ, între apelantă și intimat, pentru a se putea, cel mult, presupune participația sa financiară la plata prețului imobilului.

Raționamentul pentru care s-a ajuns la această soluție unanim acceptată de doctrina judiciară este acea ca dobândirea dreptului de proprietate este efectul cauzei; prin urmare, efectul, respectiv dreptul de proprietate s-a născut ca urmare a existenței unei cauze-respectiv existența contractului de închiriere, întrucât efectul nu poate fi mai important decât cauza care l-a generat.

Nu este dovedită, probată destinația acestor venituri, care putea fi oricare alta, cu atât mai mult cu cât achitarea prețului a fost efectuata integral din veniturile obținute de apelanta; nefiind nicicum probata existenta unui minim de efort financiar din partea intimatului, nu poate fi reținuta existenta vreunei contribuții a acestuia la dobândirea bunului.

Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat, apreciind soluția instanței ca fiind legală, dar și temeinică.

Instanța a avut în vedere faptul că, anterior căsătoriei intimatul și apelanta au avut o relație de prietenie apoi de concubinaj de 3 ani de zile înainte de încheierea căsătoriei. Sub acest aspect a fost evident că nici un moment intimatul și soția sa, pe atunci, nu au înțeles că banii pentru achitarea apartamentului să-i fi dat cu împrumut, cu un termen de restituire a împrumutului. Deci amândoi au convenit ca apartamentul sa devină bun comun.

Prin decizia civilă nr.717 A din 4.06.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta (fostă ), aceasta fiind obligată la plata către reclamant a sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Criticile apelantei vizează în principal ceea ce prima instanță a reținut cu privire la natura bunului imobil, susținându-se că pe baza probelor administrate a rezultat că acesta, deși a fost dobândit în timpul căsătoriei, este bun propriu al apelantei ca urmare a achiziționării lui cu sume de bani aparținând apelantei (donate de fostul soț al acesteia ori economisite anterior încheierii căsătoriei cu intimatul).

În ceea ce privește aceste din urmă susțineri, tribunalul a constatat că nu au fost dovedite prin probele administrate în fața primei instanțe ori în apel, sub aspectul economiilor realizate anterior încheierii căsătoriei (situație în care având în vedere cuantumul relativ redus-comparativ cu suma achitată ca preț al apartamentului al veniturilor realizate de apelantă în perioada imediat anterioară cumpărării acestuia, în medie de 10-20.000 de lei lunar, astfel cum rezultă din copia carnetului de muncă - fila 110 dosar judecătorie, afirmația apelantei nu poate fi reținută).

De asemenea, nici susținerea apelantei potrivit cu care o parte din prețul achitat pentru apartament i-a fost donat de fostul său soț (reprezentând, în fapt, potrivit tot susținerilor acesteia, o parte din sumele pe care acesta i le remitea în executarea obligației pe care acesta o avea față de minor), nu poate fi considerată ca dovedită. Astfel, deși aspectul privind contribuția fostului soț al apelantei la întreținerea minorului, prin anumite sume de bani, rezultă din înscrisurile depuse în fața primei instanțe (fila 46) constând în copii a patru mandate poștale, concluzia pe care o susține apelanta nu poate fi dedusă exclusiv pe baza acestora și în lipsa unor probe în același sens, dată fiind chiar destinația acestor sume de bani, afirmată de apelanta însăși. Cât privește declarația martorei audiată la propunerea apelantei, tribunalul a constatat că aceasta declară că a fost de față când fostul soț al apelantei i-a adus acesteia suma de bani necesară cumpărării apartamentului, respectiv suma de 3000 de lei, afirmația fiind în contradicție cu susținerile apelantei, aceasta arătând, în cuprinsul întâmpinării la cererea reconvențională formulate de intimatul pârât (fila 43 dosar judecătorie) că a achitat prețul apartamentului cu sume provenind din ceea ce fostul său soț îi trimitea cu titlu de întreținere datorată copilului pe care cei doi îl aveau împreună. De altfel, împrejurarea că aceste sume de bani îi erau remiși apelantei prin mandat poștal rezultă chiar din copia cupoanelor depuse la dosar de către aceasta.

În aceste condiții, reținând că declarația martorei cuprinde și alte aspecte ce nu corespund realității, ca de exemplu, susținerea că la momentul dobândirii imobilului părțile nu erau căsătorite (deși data la care s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare este ulterioară datei încheierii căsătoriei), astfel că, apreciind drept nesinceră declarația martorei, tribunalul nu a putut ține seama nici de declarația acesteia conform cu care este cei doi soți nu au avut o relație de concubinaj anterior încheierii căsătoriei.

Cu privire la acest din urmă aspect, tribunalul a constatat că martorul audiat la propunerea intimatului, declară că părțile s-au aflat într-o relație de concubinaj înainte de încheierea căsătoriei, iar pe baza discuțiilor purtate între părți și de care avea cunoștință în calitate de prieten de familie, a tras concluzia că cei doi soți au locuit în apartamentul pe care apelanta îl deținea cu chirie aproximativ un an înainte de a se căsători.

Așadar, câtă vreme apelanta nu a dovedit că suma de bani cu care prețul apartamentului cu privire la care susține că are calitatea de bun propriu a fost achitat avea la rândul său regimul juridic al unui bun propriu, pentru a fi astfel aplicabile dispozițiile art. 31 lit. f Codul Familiei, tribunalul a considerat că în cauză nu se poate reține că a fost înlăturată prezumția ce funcționează în temeiul art.30 alin1 Codul Familiei potrivit cu care bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune, dat fiind că, în cauză, imobilul a fost dobândit în timpul căsătoriei.

De asemenea, referitor la susținerea apelantei în sensul lipsei oricărei contribuții a intimatului la achiziționarea imobilului, dat fiind că acesta nu a avut niciodată un loc de muncă, nerealizând venituri decât în sume foarte mici și numai ca artist de muzică populară, tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută. Astfel, chiar dacă în cadrul probelor administrate intimatul nu a dovedit constanța veniturilor realizate din activitățile desfășurate, este fără dubiu că aceste venituri existau, împrejurare rezultând atât din declarația martorului care afirmă că în perioada în care intimatul a desfășurat activități de liber profesionist "câștigul era foarte bun", iar ulterior intimatul dobândind venituri (modeste) și în calitate de colaborator la radio, cât și din adeverința eliberată de SC SRL, potrivit căreia intimatul a prestat zilnic servicii în calitate de solist vocal la Restaurantul, în perioada ianuarie - decembrie 1992, în urma cărora obținând suma de 103.200 vechi, cântând, de asemenea, la evenimente organizate în restaurant (nunți, botezuri).

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, recurenta a arătat că motivarea hotărârii judecătorești este de esența acesteia și reprezintă o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate minuțios de către instanța de judecată cât și mijlocul prin care se dă posibilitatea instanței de control judiciar să verifice justețea soluției raportat la criticile formulate.

Analiza actelor dosarului pe care instanța o face trebuie să fie raportată la motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, în sensul unei anumite soluții-care trebuie să aibă putere de convingere, să fie fermă, concisă și clară. În caz contrar, nemotivarea hotărârii ori o motivarea necorespunzătoare atrage casarea hotărârii judecătorești respective.

Astfel, instanța de apel nu și-a argumentat soluția sa de respingere a apelului nerăspunzând criticilor formulate. Trimiterea la considerentele reținute de instanța de fond și raportate la situația de fapt nu poate constitui o motivare a deciziei pronunțate. Din considerentele deciziei sus menționate nu rezultă care sunt motivele care au format convingerea instanței de apel și au întemeiat motivarea deciziei, pentru care a pronunțat o asemenea soluție.

Imobilul a fost achitat exclusiv din veniturile salariale obținute de recurentă anterior încheierii căsătoriei cât și cu sprijinul financiar acordat de fostul soț, tatăl copilului său.

Conform dispozițiilor prevăzute în Codul familiei, venitul din muncă este bun propriu, fiind un mijloc de dobândire atât a bunurilor comune, cât și a celor proprii, iar soții sunt datori să contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu veniturile fiecăruia (art.29 Codul Familiei). Obligația de întreținere intre soți se stabilește în raport cu veniturile fiecăruia" (art. 86.fam).

Bunurile comune nu pot fi urmărite pentru datoriile personale ale soților decât după urmărirea bunurilor proprii (art.409.pr.civ)".

Astfel, arată recurenta, a fost angajată a societății Mobila și în perioada 1982-2004, așa cum rezultă și din copia carnetului de muncă aflat la dosar, iar în anul 1984 i-a fost repartizat cu chirie apartamentul în litigiu, încheind în acest sens cu societatea contract de închiriere, până în anul 1992 când, societatea a oferit spre vânzare angajaților săi apartamentele pe care le ocupau în baza contractelor de închiriere.

În anul 1992, recurenta a depus cerere pentru aprobarea cumpărării apartamentului pe care îl deținea în baza contractului de închiriere încheiat cu societatea, însă perfectarea contractului de vânzare - cumpărare s-a efectuat la data 21 iulie 1993, data la care era deja căsătorită, așa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare aflat la dosar.

Conform carnetului de muncă veniturile salariale lunare obținute de recurentă erau de 9.600 lei/luna (luna ianuarie 1992) ajungând până la suma de 42.000 lei/lună în luna iunie 1993, cu puțin timp înaintea perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu.

Astfel, media lunară a veniturilor salariale obținute de recurentă anterior încheierii căsătoriei - mai exact în perioada ianuarie 1993-iunie 1993 fost de 30.000 lei lunar, (potrivit mențiunilor din carnetul de muncă) mai exact de 35.800 lei începând din martie 1993, respectiv 42.000 în iunie 1993, ceea ce îi permitea să plătească din bani proprii prețul apartamentului în litigiu.

Prin urmare, făcând un simplu calcul, rezultă fără îndoială că recurenta a avut posibilitatea financiară să achite prețul apartamentului din venituri salariale proprii obținute anterior încheierii căsătoriei.

Instanța de apel, a înlăturat acest aspect fundamental, al veniturilor salariale realizate anterior încheierii căsătoriei, menționând vag, lipsită de orice fundamentare că media lunara a veniturilor salariale anterioara cumpărării apartamentului era de 10-20.000 lei pe lună.

Or, această motivare echivalează cu necercetarea fondului cauzei, instanța nu s-a aplecat asupra documentelor care atestă realizarea veniturilor obținute de recurentă anterior încheierii căsătoriei, venituri care demonstrează faptul ca a avut posibilitatea financiară să economisească banii pentru cumpărarea apartamentului - cu atât mai mult cu cât a depus cerere pentru cumpărarea acestuia în cursul anului 1992, deci cu un an înainte de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare.

În mod greșit s-a reținut de către instanța de apel faptul că recurenta a achitat o parte din prețul apartamentului cu banii trimiși de fostul soț cu titlu de pensie de întreținere pentru minorul.

In realitate, a primit de la fostul soț cu titlu de donație suma suplimentară de 3000 lei, în plus, față de cea trimisă lunar cu titlu de pensie de întreținere în executarea obligației sale de întreținere pentru minor, conform declarației sale atașate la dosar.

De altfel,din declarația martorei (atașată la dosarul de fond) aceasta susține și recunoaște că a fost de față când fostul soț - i-a dat această sumă de 3000 lei-sumă ce i-a fost necesară pentru completarea prețului apartamentului.

Ca atare, banii proveniți de la intervenient (în speța, fostul soț) sunt considerați dar manual și, așa cum s-a arătat mai sus, profită recurentei, nicidecum aceștia ar fi fost dați și în folosul intimatului.

Mai mult, instanța de apel a reținut astfel că recurenta ar fi achitat o parte din prețul apartamentului cu acești banii trimiși lunar de către fostul șot-cu titlu de pensie de întreținere pentru minorul, schimbând astfel destinația acestora.

Intimatul recunoaște în mod vădit proveniența acestei sume de banii de 3000 lei - anume de la fostul soț-potrivit interogatoriul luat de acesta recurentei (întrebările nr.5 și 6 - fila 91 din dosarul de fond).

În acest condiții, cum prețul apartamentului a fost de 71.000 lei, iar potrivit carnetului de muncă-care face pe deplin dovada veniturilor recurentei ca venituri proprii, obținute înaintea încheierii căsătoriei, rezultă că aceasta a avut posibilitatea achitării prețului apartamentului cu bani obținuți din veniturile salariale sus menționate

În dezvoltarea celui de al doilea motiv de recurs privind încălcarea principiului disponibilității (art. 129 alin.4 și alin.5 Cod procedură civilă, lipsa rolului activ al instanței pentru aflarea adevărului, necercetarea fondului cauzei deduse judecații, recurenta a arătat că instanța de judecată are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii, putând chiar să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Instanța nu a motivat în nici un fel argumentele care au format convingerea instanței sub aspectul stabilirii contribuției intimatului la dobândirea bunului imobil, ceea ce echivalează cu nepronunțarea asupra fondului pricinii.

Chiar dacă din cadrul probelor administrate intimatul nu a dovedit existența veniturilor, este fără dubiu că aceste venituri existau, conform declarației martorului propus de acesta.

Prin urmare, instanța de apel și-a argumentat contribuția intimatului la achiziționarea bunului având în vedere depoziția martorului propus de intimat (fila 66 din dosarul instanței de fond.

Declarația acestuia, prin care se arată că venitul intimatului era unul foarte bun este contrazisă chiar de cele învederate de atât de intimat cât și de răspunsurile martorului său.

Recurenta învederează faptul că intimatul recunoaște de bună voie și nesilit de nimeni în mod ferm și explicit ). fila 95 din dosarul de fond - întrebarea nr. 2) că în perioada de început a căsătoriei-deci după 9 iulie 1993 - nu a avut nici un fel de venituri, angajamente financiare cu care să fi contribuit Ia plata prețului imobilului, argumentat de faptul că "nu i-a spus" să și găsească loc de munca.

Un asemenea răspuns sigur, din partea intimatului dat în deplină cunoștință de cauză reprezintă o mărturisire a faptului că în perioada de început a căsătorii, nu a obținut venituri cu care să fi contribuit Ia achiziționarea imobilului.

Prin urmare, având în vedere răspunsurile ferme, clare ale intimatului - care a recunoscut ca nu a avut venituri Ia începutul căsătoriei - datorită faptului că recurenta nu i-a spus să lucreze", cât și perioada extrem de scurtă de 10 zile (exceptând zilele libere) între data încheierii căsătoriei și data semnării contractului de vânzare cumpărare, este mai mult decât evidentă inexistența vreunei contribuții a intimatului.

Mai mult, sub prestare de jurământ, martorul declară, Ia începutul depoziției, că este prieten cu ambele părți, pentru ca ulterior sa declare "cred că o cunosc pe reclamanta"; or, în aceste condiții, este limpede că cele declarate nu reflectă realitatea, fiind presupuneri, bănuieli ale martorului.

Mai mult, martorul apreciază că părțile aveau venituri sensibile, presupune că le-au achitat împreună, "necunoscând în mod real, cert, modul în care a fost achitat prețul apartamentului

În altă ordine de idei, părțile s-au căsătorit la data de 9 iulie 1993, iar apartamentul a fost achiziționat la data de 21 iulie 1993, la un interval de aproximativ 10 zile de la căsătorie, când părțile nu puteau să economisească atât de mulți bani pentru a achita apartamentul.

Ca urmare a celor arătate mai sus, recunoscute explicit de intimat, rezultă că acesta nu a avut nici o contribuție la achiziționarea acestui apartament în litigiu.

Nu poate fi reținuta depoziția martorului propus de intimat ca suport fundamental pentru dezlegarea pricinii și pentru formarea convingerii instanței, ci aceasta trebuie coroborată și cu alte mijloace de proba (înscrisuri, de exemplu) pentru a forma convingerea instanței că depoziția martorului reflectă realitatea, și nu este doar o simplă supoziție, părere. a martorului respectiv.

In speță, nu există nici un document care să ateste, să demonstreze fără îndoială existența unei contribuții financiare a intimatului, ci doar de poziția martorului, nefiind nici un document care să confirme negru pe alb că la momentul achitării prețului imobilului intimatul ar fi obținut venituri.

Chiar și în situația în care intimatul ar fi obținut venituri în perioada dobândirii apartamentului, instanța de judecată nu trebuie să pornească de la premisa contribuției egale a soților la dobândirea bunurilor comune, ci trebuie,să administreze probe pentru lămurirea acestui aspect, întrucât este posibilă stabilirea de cote inegale, ori inexistența vreunei contribuții la dobândirea bunurilor comune.

Faptul că intimatul a solicitat partajarea bunului în cote egale, nu înseamnă că, în situația dovedirii unei cote mai mari de către celălalt soț, instanța nu putea reține o cotă mai mare pentru acesta întrucât pentru constatarea unei cote mai mari nu trebuie formulată o cerere expresă.

În acest sens este și decizia civilă nr.1738/1978 a fostului Tribunal Suprem, unde se arată,La determinarea cotelor ce se cuvin soților din bunurile comune, instanța nu trebuie să pornească de la prezumția că fiecare soț are dreptul la o cotă invariabilă de 50%, ci urmează să stabilească în concret, pe bază de probe, care este întinderea drepturilor fiecărui soț asupra bunurilor comune, în raport de contribuția lor efectiva la dobândirea acestora".

Cota parte din bunurile dobândite în timpul căsătoriei ce revine fiecăruia dintre foștii soți se determina în raport de contribuția efectivă, reală, de venitul din muncă al fiecăruia dintre soți la achiziționarea bunurilor comune.

Prezumția că ambii soții au contribuit deopotrivă la dobândirea bunurilor comune operează numai în lipsa unor probe, din care să rezulte că aportul unuia dintre ei a fost mai mare decât altul.

Lipsa contribuției financiare a acestuia-recunoscută explicit - are drept consecință inexistența vreunei cote de contribuție a acestuia cu privire la imobilul în speță.

In speță, având în vedere aspectele menționate, este fără tăgadă că intimatul nu avut nici suport financiar cu care să fi contribuit la achitarea prețului apartamentului, pentru care să fie reținuta contribuția sa.

La data de 28.09.2009, intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de apel ca fiind temeinică și legală, reținând și faptul că motivul de apel invocat de recurentă - art.304 pct.7 Cod procedură civilă - nu este motiv de casare, ci doar de modificare a hotărârii atacate conform art.312 (3) Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor formulate prin întâmpinare intimatul pârât a arătat că recurenta invocă nemotivarea de către instanța de apel a deciziei nr.717/A/04.06.2009 în sensul că aceasta nu ar cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței pentru a se pronunța în acest fel.

Intimatul consideră că afirmațiile recurentei sunt total lipsite de temei și nefondate, având în vedere faptul că decizia civila criticată de aceasta, este pe deplin motivată, atât în fapt cât și îndrept și aceasta deoarece atât instanța de fond cât și cea de apel.au analizat cu minuțiozitate toate dovezile aflate la dosar cât și toate celelalte probe administrate în cauza.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a recurentei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 25 din Legea nr.114/1996, care se referă la evacuarea chiriașului și nu a proprietarului codevălmaș, astfel încât practic acțiunea sa nu are un temei juridic pe care sa-și întemeieze pretențiile.

Prin cererea reconvențională formulată de intimat, s-a solicitat instanței partajarea imobilului bun comun dobândit în timpul căsătoriei încote de 50% fiecare, cerere pe care a susținut-o și dovedit-o cu actele aflate la dosar, în sensul contribuției sale efective și majore la dobândirea apartamentului.

Instanța de apel a reținut că realizate de recurentă au fost în medie de 10-20.000 lei/lunar, lucru care rezultă din copia Carnetului de munca (fila 110 dosar de fond), medie lunară care are în vedere veniturile recurentei obținute până la data încheierii actului de vânzare-cumpărare al apartamentului. Din actele dosarului, instanța a reținut că veniturile obținute de intimat ca liber profesionist au fost net superioare, astfel încât afirmațiile recurentei nu au putut fi reținute, nefiind practic dovedite.

Instanța de apel, nu a putut reține nici susținerea recurentei privitoare la donația fostului sau soț, pentru suma de 3000 lei fiind o declarație dată de acesta în timpul procesului, o probă extrajudiciară la data de 31.03.2009. Instanța de apel, a avut în vedere faptul că pe tot timpul derulării procesului recurenta și-a modificat permanent declarațiile și afirmațiile. De exemplu, la fondul cauzei a susținut că fostul său soț a ajutat-o cu suma de 3000 lei, apoi a susținut ca acești bani reprezentau pensia de întreținere pentru copilul lor, ca mai apoi să susțină că această suma i-a fost donată de fostul sau soț.

Intimatul a demonstrat nerealitatea afirmațiilor recurentei arătând faptul că la data "donației" făcută de fostul sau soț,aceasta era căsătorită cu intimatul, situație în care este total tendențios și neverosibil ca un fost soț să-i doneze fostei soții bani pentru cumpărarea unui apartament, când aceasta era căsătorita cu pârâtul și locuia împreună cu acesta, iar fostul său soț nu era capabil să-i plătească copilului lor nici măcar pensia de întreținere. De asemenea, instanța nu a putut reține nici declarația martorei propuse de recurenta, reținând că declarația acesteia cuprinde aspecte ce nu corespund realității. Mai arată intimatul că instanțele au reținut declarația martorului, deoarece acesta a avut cunoștința în mod direct de toate cele declarate, fiind coordonatorul de la Radio-România și prietenul lor de familie până la divorț acestora. Afirmația recurentei că veniturile sale obținute din munca de tâmplar lustragiu la de Mobila și au fost net superioare celor obținute de intimat, sunt simple afirmații atâta timp cât pârâtul a dovedit cu actele aflate la dosar ca a desfășurat o activitate laborioasă și profitabilă ca interpret de muzica populară, colaborator la Radio România-, cu apariții televizate, cu înregistrări la Radio și TV, prin participări la și în țară, prin realizarea a 15 albume de discuri și 18 casete de muzica populară, prin colaborări cu diferite restaurante, participări la mese festive și filmări, fiind în calitatea sa de compozitor și membru CREDIDAM.

În nici un caz recurenta nu putea obține venituri mai mari decât ale intimatului, nici chiar prin "așa zisa sa munca de sculptor" executată suplimentar și care în timpul procesului nu a fost dovedită.

În mod corect ambele instanțe au apreciat ca a avut o contribuție de 50% la cumpărarea imobilului, reținând faptul că anterior căsătoriei au trăit în concubinaj timp de 3 ani cu recurenta și sub acest aspect nici un moment nu s-a pus problema că banii pentru achitarea apartamentului să-i fi dat recurentei cu împrumut și cu termen de restituire a împrumutului. Deci, amândoi au convenit ca apartamentul sa devină bun comun și este evident că împreună doreau acest lucru deoarece, părțile s-au căsătorit cu dorința fermă de a întemeia o familie solidă,bazată pe respect, încredere și ajutor reciproc.

Cu privire la afirmația recurentei în sensul că intimatul ar fi recunoscut proveniența sumei de 3000 lei de la fostul soț, prin întrebările 5 și 6 din interogatoriul formulat de intimatul-pârât, arată faptul că aceasta interpretează întrebările după bunul său plac, când în realitate sensul lor este foarte clar. . 5 și 6 formulate de intimat s-au referit la afirmațiile sale precum că ar fi primit 3000 lei de la fostul sau soț și nu că pârâtul ar fi recunoscut că ar fi primit acești bani. Interpretarea dată de recurentă acestui lucru este tendențioasă și mincinoasă.

Cu privire la al doilea motiv de recurs privind lipsa rolului activ al instanței pentru aflarea adevărului și necercetarea fondului cauzei dedus judecații, intimatul solicită a fi respins ca netemeinic și nefondat.

Intimatul consideră că recurenta nu cunoaște noțiunea rolului activ al instanței și a necercetării fondului cauzei când, din toate actele dosarului rezultă cu prisosința că instanța și-a îndeplinit rolul sau activ și a cercetat minuțios toate actele deduse judecații, a admis probe suplimentare constând în înscrisuri, pe care le-a considerat pertinente și utile aflării adevărului, au fost discutate excepții, iar în final, pe baza tuturor acestor probe, instanța a apreciat justețea solicitărilor intimatului-pârât. Probele administrate de ambele părți, au fost perfect echitabile, iar faptul că recurenta a adus spre audiere un martor necredibil, ale cărui afirmații au fost nereale, este o dovadă în plus a rolului activ al instanței pentru aflarea adevărului, care și-a dat seama că afirmațiile martorei propuse de recurenta sunt în contradicție cu actele aflate la dosar și în necunoștința de cauză.

Intimatul mai arată că, din nou, recurenta interpretează după bunul său plac răspunsul lui la întrebarea nr.2 din interogatoriul, atunci când spune că i-a solicitat de nenumărate ori să-și caute de lucru și a refuzat constant. Răspunsul intimatului-pârât "la început nu mi-a spus" a avut în vedere faptul că în perioada de concubinaj și apoi de căsătorie, aceasta nu și-a manifestat niciodată nemulțumirea cu privire la activitatea muzicală,de liber profesionist, ci era chiar mulțumită ca are contracte, înregistrări și era chemat des la diverse petreceri (nunti, botezuri) etc. de unde aducea în casa importante sume de bani. Contribuția sa efectivă la cumpărarea apartamentului a dovedit-o nu prin vorbe ci prin actele depuse la dosar, spre deosebire de recurenta al cărui unic salariu era mic, insuficient pentru a suporta toate cheltuielile casei, cheltuielile ocazionate de bolile de care suferea, ale spitalizărilor, ale întreținerii copilului minor și întreținerii sale. Deci, practic era imposibil pentru ca ea să suporte toate aceste cheltuieli și să economisească bani pentru cumpărarea apartamentului.

Din cartea de muncă a recurentei, rezultă clar veniturile sale mult mai mici, în comparație cu veniturile intimatului-pârât; mai mult chiar o bună perioadă începând cu anul 1998, recurenta s-a aflat în șomaj.

Intimatul-pârât arată instanței ca în timpul derulării procesului, recurenta a încercat să se folosească de diverse tertipuri în vederea atingerii scopului său de a îl exclude de la dreptul său legal, mergând până acolo de a solicita instanței de apel, înscrierea în fals împotriva semnăturii administratorului Restaurantului, solicitare respinsă de instanța ca și declarațiile ei și ale fostului său soț, privind donarea sumei de 3000 lei, acte încheiate la data de 31.03.2009 în timpul procesului, depuse la instanța de apel.

Deși recurenta în cererea sa de recurs face referire în sprijinul său la decizia civilă nr.1738/1978 a Fostului Tribunal Suprem, în care se arată că la determinarea cotelor ce se cuvin soților din bunurile comune instanța trebuie să stabilească în concret, pe bază de probe care este întinderea drepturilor fiecărui soț asupra acestora, intimatul-pârât consideră că a fost echitabil și de bună credința atunci când a solicitat împărțirea imobilului în cote egale și nu a solicitat o cotă mai mare, deși era îndreptățit având o contribuție majoră la dobândirea bunului. Acest lucru rezultă cu prisosința nu din vorbe ci din toate actele existente la dosar. Afirmația recurentei privind recunoașterea intimatului explicită a contribuției financiare este de-a dreptul hilară și total nesusținută de probele existente la dosar, aceasta căutând prin orice mijloc să se îmbogățească fără justă cauză, pe seama muncii și activității intimatului.

Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Având în vedere dispozițiile art. 306 și art. 302¹lit.c din Codul d procedură civilă, Curtea reține în prealabil că, în actuala sa reglementare, recursul este o cale extraordinară de atac, astfel că, în situația în care litigiul este supus și căii de atac devolutive a apelului - cum este și cazul în speță, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304.proc.civ. motive care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita deci doar asupra problemelor de drept discutate în speță.

Pe de altă parte, recursul este o cale de atac nedevolutivă, astfel că, în recurs controlul asupra hotărârii atacate se realizează fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei, scopul acestei căi de atac fiind o cenzură a legalității hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate in cauză, excede analizei instanței de recurs.

În consecință, în calea de atac a recursului nu mai este posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului administrat, criticându-se modul de interpretare și apreciere a probelor realizate de către instanța de apel, controlul judiciar putându-se exercita doar asupra problemelor de drept - motive de nelegalitate care trebuie să se circumscrie unuia sau unora dintre motivele menționate în cuprinsul art. 304.proc.civ. întrucât legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cât și pentru situația în care cererea se motivează, însă criticile nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurală sus-menționată.

În raport de aceste considerente, la termenul de judecată din data de 20.01.2010, Curtea a pus în discuția contradictorie a părților, asistate de apărătorii angajați în cauză, încadrarea criticilor formulate de recurentă în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din Codul d procedură civilă, urmând ca în cadrul celor ce urmează să procedeze cu prioritate la această analiză.

În acest context, Curtea verificând cuprinsul cererii de recurs, constată că recurenta-reclamantă își expune, în mare parte, propria viziune asupra situației de fapt și propria apreciere asupra probelor administrate în cauză și asupra poziției procesuale a părții adverse, situație care nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează recursul, conform celor anterior expuse.

Recurenta invocă expres numai dispozițiile art. 304 pct.7 proc.civ. susținând că decizia de apel este nemotivată în fapt și în drept și, totodată că ar fi nemotivată necorespunzător, nerăspunzând cu claritate criticilor formulate în apel.

Întrucât recurenta face în cuprinsul cererii de recurs formulate și referiri la încălcarea principiului disponibilității prin raportare la art. 129 alin.4 și 5.proc.civ. invocând însă necercetarea fondului cauzei deduse judecății, dar și lipsa rolului activ al instanței de apel în aflarea adevărului, Curtea, în temeiul art. 306 alin.3 proc.civilă, apreciază că se impune ca aceste critici să fie analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9.proc.civilă.

Prin urmare, analizând în continuare primul motiv de recurs invocat, Curtea constată că acesta este nefondat, reținând că tribunalul a examinat efectiv toate problemele esențiale care i-au fost supuse dezbaterii prin motivele de apel formulate (nefiind necesară existența unui răspuns detaliat la fiecare argument adus de părți în susținerea poziției sale), fiind respectate dispozițiile art. 261 alin.1 pct.5 proc.civ. astfel încât nu se pune problema unei deficiențe a motivării sub acest aspect, cum neîntemeiat se pretinde prin cererea de recurs.

Referirile la modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul în cauză, în sensul ignorării unor mijloace de probă sau al aprecierii eronate a celor administrate, nu face posibilă o evaluare calitativă a argumentării tribunalului din perspectiva art. 304 pct.7 proc.civ. o asemenea evaluare echivalând cu cercetarea a înseși temeiniciei deciziei.

Or, este evident că aceste critici depășesc limitele învestirii legale a instanței de recurs, circumscrise cazurilor prevăzute de art. 304.proc.civ, și urmează deci a fi înlăturate ca atare.

Curtea constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la necercetarea fondului cauzei deduse judecății și lipsa rolului activ al instanței de apel în aflarea adevărului.

Curtea reține în acest sens că invocarea acestor aspecte este mai mult formală, dezvoltarea acestor critici făcând din nou trimitere la reaprecierea probatoriului administrat.

Împrejurarea că instanța de apel nu ar fi administrat anumite probe suplimentare, în completarea celor deja administrate în fața instanței de fond, apreciind asupra utilității lor în cauză, în raport de întregul material probator existent, nu constituie o necercetare a fondului cauzei, cum eronat susține recurenta.

De asemenea, se constată din analiza argumentelor prezentate în considerentele deciziei recurate că, în ceea ce privește stabilirea cotelor de contribuție la dobândirea bunurilor comune, instanța de apel a aplicat prezumția comunității prev. de art. 30 alin.1 din Codul familiei numai după o amplă analiză a probatoriului ce relevat faptul că prin dovezile administrate respectiva prezumție legală nu a fost înlăturată - interpretând și aplicând astfel corect dispozițiile legale incidente.

Fără îndoială că, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin.5 proc.civilă, instanța de judecată are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii, putând chiar să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Rolul activ al instanței, nu poate însă avea drept consecință, nici parțialitatea, nici ingerința în domeniul drepturilor părților - fiind tocmai o garanție a acestor drepturi și interese - și nici substituirea instanței în poziția procesuală a uneia din părți și în apărarea intereselor acesteia, ci trebuind înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte principii ale procesului civil, principiul disponibilității și principiul contradictorialității.

In consecință, în baza art. 312 alin.1 proc.civ. Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Văzând și dispozițiile art. 274.proc.civilă rap. la art. 316 și art. 298.proc.civilă, va fi obligată recurenta să plătească intimatului suma de 1.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată pretinse și dovedite de acesta (respectiv, onorariul apărătorului ales), având în vedere culpa procesuală reținută în calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă-pârâtă () împotriva deciziei civile nr. 717 din 4.06.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât-reclamant.

Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimat, în cuantum de 1.500 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4.02.2010.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

- - Mari

GREFIER,

Red.

Tehnodact.

Ex.2/23.03.2010

Secția a III-a Civ. -

-

Jud.sector 6. -

Președinte:Cristian Olteanu
Judecători:Cristian Olteanu, Mihai Andrei Negoescu Gândac

← Stabilire program vizitare minor. Decizia 1005/2009. Curtea de...		Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță