Stabilire program vizitare minor. Decizia 1005/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (867/2009)
Completul 6
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1005
Ședința publică de la 11.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Rodica Susanu
JUDECĂTOR 3: Ilie MARI -
GREFIER - I -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta - reclamantă precum și de recurentul - pârât, împotriva deciziei civile nr. 1698 A din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu autoritatea tutelară din cadrul PRIMĂRIEI SECTORULUI 4
are ca obiect - stabilire program vizitare minor.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta - reclamantă personal și asistată de avocat cu delegație de substituire nr. 49 la dosar (fila 19) și recurentul - pârât personal și asistat de avocat cu împuternicire avocațială la dosar (fila 2), lipsind autoritatea tutelară din cadrul Primăriei sectorului 4
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură, la data de 09.06.2009 recurenta - reclamantă a depus un set de înscrisuri, în dublu exemplar.
Apărătorul recurentului - pârât solicită să-i fie comunicate înscrisurile depuse la dosar prin serviciul registratură de către recurenta - reclamantă, precizând că nu solicită acordarea unui termen de judecată pentru a lua cunoștință de acestea.
Curtea înmânează apărătorului recurentului - pârât un set din înscrisurile depuse la dosar de către recurenta - reclamantă, după care, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentei - reclamante, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate, în principal respingerea acțiunii principale și a cererii reconvenționale ca admiterii excepției autorității de lucru judecat invocată în motivele de recurs și în subsidiar modificarea deciziei civile recurate cât și a sentinței civile pronunțate în sensul modificării programului de vizitare, astfel cum este precizat în motivele de recurs.
Arată că prima critică adusă este cea cu privire la disp. art. 1201 cod civil, deoarece instanțele anterioare nu au avut în vedere la soluționarea acțiunii aceste dispoziții, față de împrejurarea că mai există o hotărâre judecătorească care a modificat programul de vizitare a minorului, stabilit prin sentința civilă nr. 4110/2007, acțiune ce a fost formulată de recurentul - pârât pentru programul de vizitare stabilit prin sentința civilă 4918/2006, așa încât apreciază nu se poate pronunța o nouă hotărâre în acest sens.
Față de cele menționate mai sus, apreciază că se impune modificarea deciziei civile pronunțate de tribunal cât și a sentinței civile pronunțate de instanță de fond, cât și admiterea excepției autorității de lucru judecat.
C de al doilea motiv criticat, este cel privind nerespectarea disp. art. 14 - 16 din Legea 272/2004 și art. 43 Cod familie, deoarece aceste articole stabilesc interesul superior al minorului, aspecte care nu au fost avute de instanțele anterioare, deoarece apreciază că prin programul de vizitare stabilit de acestea, minorul este foarte tracasat prin vizitele făcute o dată la 2 săptămâni la tată sau voința minorului, care este obligat să petreacă vacanțele de Paste și de iarnă, cu tatăl său, cu toate că se poate ca minorul să aibă o altă dorință. Față de cele de mai sus menționează că, prin raportul medical depus la dosar, medicul a stabilit ca ambii părinți trebuie să seama de opinia cât și voința acestuia, făcându-se vorbire și de teama pe care o are minorul la momentul la care se duce la domiciliul tatălui său, în sensul că îi este frică că nu va mai fi dus înapoi la mama sa.
Având în vedere cele de mai sus apreciază că este necesar a se diminua programul de vizitare, în sensul stabilirii unui week-end pe lună, o singură zi, iar cu privire la vacanța de vară 2 săptămâni, așa cum este solicitat prin acțiune.
Apărătorul recurentului - pârât arată, cu privire la excepția autorității de lucru judecat, că este vorba de acțiunea principală formulată de reclamantă, și că acțiunea privește un program de vizitare a minorului care poate fi pe modificat pe parcursul timpului, având în vedere vârsta, viața socială, preocupările avute de minor, aspecte care conduc la inexistența autorității de lucru judecat.
Arată în continuare, că recurentul - pârât își dorește să aibă legături cât mai strânse cu minorul, dorește să se implice în creșterea și educarea acestuia, neputându-se vorbi de vreo abatere din partea recurentului - pârât, motiv pentru care nu se poate spune că, o săptămână în vacanța de Paște cât și de iarnă, într-un an cu tatăl sau și în celălalt an cu mama, este o perioadă de timp mare pentru ca acesta să fie împreună cu minorul. În continuare, arată că la dosarul cauzei există dovezi din care rezultă clar că recurentul - pârât dorește foarte mult să își vadă și să își petreacă împreună cu copilul un timp mai îndelungat. Așa încât având în vedere cele de mai sus, solicită respingerea recursului formulat de către recurenta - reclamantă.
Cu privire la recursul formulat de către recurentul - pârât solicită admiterea acestuia, deoarece nu au fost motivate aspectele privind programul de vizitare al minorului în week-end și nici cea privind vacanță de vară, pentru care s-a stabilit o perioadă fixă adică 15.07 - 1.08, deoarece așa cum rezultă din adeverința emisă de locul de muncă al recurentului - pârât, perioada de concediu este mai greu a fi stabilit cu mult înainte. Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Apărătorul recurentei - reclamante, cu privire la recursul formulat de recurentul - pârât, solicită respingerea acestuia, față de împrejurarea că, așa cum a arătat în întâmpinare, apreciază că este vorba de o nulitate a recursului, deoarece motivele dezvoltate de recurentul - pârât nu sunt încadrate în disp. art. 304 cod procedură civilă, deoarece nu sunt menționate actele juridice ce ar fi fost interpretate in mod greșit și nici dispozițiile încălcate de instanța de fond, azi vorbindu-se de o nemotivare a hotărârilor atacate.
Apărătorul recurentului - pârât solicită respingerea excepția nulității recursului invocat de către recurenta - reclamantă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, Curtea constată următoarele;
Prin sentința civilă nr.7116/14.12.2007, Judecătoria Sectorului 4 Baa dmis în parte, cererea principală formulată de reclamanta - pârâtă și cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară Sector 4 B, a modificat programul de vizitare al minorului, născut la data de 16.09.2000, stabilit prin sentința civilă nr.4918/14.09.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B, în dosarul nr-, a încuviințat ca pârâtul - reclamant să aibă legături personale cu minorul la domiciliul tatălui după următorul program:în a doua și a patra săptămână a lunii de sâmbătă orele 1200până duminică orele 1600, o săptămână în cursul vacanței de iarnă în anii pari în perioada 24 decembrie - 30 decembrie, vacanța de Paște în anii impari și două săptămâni în cursul vacanței de vară în perioada 15 iulie - 1 august, cu obligarea acestuia de a-l readuce pe minor la domiciliul mamei sale, a compensat în totalitate cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept;
Prin sentința civilă nr. 4918//14.09.2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B, în dosar nr-, definitivă și irevocabilă, s-dispus încredințarea minorului, spre creștere și educare reclamantei pârâte și s-a stabilit în favoarea pârâtului reclamant un program de vizitare a minorului, o dată pe săptămână între orele 19,00 - 21,00, în primul și al treilea sfârșit de săptămână, sâmbăta sau duminica de la ora 10 până la ora 18, la domiciliul reclamantei pârâte, iar după 6 luni de la rămânerea definitivă a sentinței, o data pe lună - de sâmbăta ora 10,00 până duminica ora 14,00, la domiciliul pârâtului reclamant.
Din probatoriul cauzei, în special din interogatoriile administrate celor două părți, instanța de fond a reținut că ambele părți au respectat în general programul de vizitare, existând însă cazuri în care părțile nu au putut conveni asupra condițiilor concrete de desfășurare a acestui program.
S-a apreciat că nu se poate reține o culpă în sarcina vreunei părți cu privire la modul în care au înțeles să-și execute obligațiile, ceea ce a determinat instanța să constate că în executarea hotărârii judecătorești mai sus menționate, ambele părți și-au exercitat drepturile și și-au respectat obligațiile cu bună credință.
Din conținutul normativ al art.43 alin.3, art.41 alin.1 din Codul Familiei, respectiv art.2 alin.2 și 3 din Legea nr.272/2004, prima instanță a considerat că stabilirea programului de vizitare a copilului se face potrivit principiului că dreptul părintelui trebuie exercitat în raport cu interesul superior al copilului.
Exercitarea acestui drept trebuie, însă, să se facă în așa fel încât să se creeze părintelui posibilitatea de a întreține legături personale reale și directe cu copilul, într-o asemenea manieră încât să nu aibă o influență negativă asupra dezvoltării acestuia și, totodată, părintele nu trebuie să fie stânjenit de prezența celuilalt părinte, pentru a se putea realiza o comunicare firească, fără nici o constrângere, iar limitarea acestui drept poate fi acceptată doar ca situație de excepție, cu o justificare temeinică, cum ar fi situația în care relația stabilită ar avea consecință dăunătoare asupra copilului (art. 14 alin. 1 și 3 și art. 16 din Legea nr. 272/2004).
Legăturile personale cu minorul au ca scop consolidarea raporturilor afective dintre părintele căruia nu i-a fost încredințat spre creștere și educare copilul și acesta din urmă și, în realizarea efectivă a acestei legături, în opinia instanței, trebuie să se țină cont și de durata de timp în care părintele are legături personale cu minorul, de interesul manifestat de părinte în acest sens, de vârsta copilului, respectiv 7 ani și 3 luni, care permite luarea acestuia de la domiciliul mamei, de capacitatea sa de a înțelege nevoia legăturilor mai strânse cu tatăl, specifică vârstei și sexului.
Acest drept urmează să fie însă exercitat în așa fel, încât să nu aibă o influență negativă asupra dezvoltării copilului, trebuind să fie respectate condițiile normale în privința întreținerii acestor legături.
În acest sens, din cauza dedusă judecății instanța a reținut că reclamanta pârâtă nu se opune la stabilirea unor relații personale între minor și pârâtul reclamant prin întâlniri între cei doi, ci dorește ca aceste întâlniri să se desfășoare exclusiv în prezența sa și la domiciliul său.
Din răspunsul părților la interogatoriile administrate, dar și din declarațiile tuturor martorilor rezultă că între cele două părți există o situație tensionată din cauza modului de respectare a acestui program.
În speță, față de obiectul cauzei, respectiv programul de vizitare al minorului, instanța a avut în vedere, în primul rând, interesul superior al minorului și a ținut cont de faptul că relațiile tensionate dintre părinți nu trebuie să producă efecte, nici asupra minorului și nici cu privire la relațiile normale pe care minorul trebuie să le dezvolte cu ambii părinți.
În acest sens, instanța a considerat că vizitele pe care pârâtul reclamant le-ar face minorului, în prezența mamei, ar îngreuna dezvoltare pe viitor unei relații firești între minor și tatăl său, chiar și în cadrul familiilor biparentale fiind indicat ca fiecare dintre părinți să petreacă timp și să desfășarea activități separat cu minorul, iar din probele administrate nu rezultă că s-ar crea pentru minor o situație și mai dificilă în cazul în care vizitele s-ar desfășura la domiciliul tatălui.
Din acest punct de vedere, instanța a reținut, din declarațiile martorilor audiați, că pârâtul reclamant manifesta afecțiune față de minor, dorește ca acesta să vină la domiciliul său și să mențină relațiile personale cu copilul, este o persoană responsabilă, preocupat de creșterea și educarea minorului
De asemenea, instanța a reținut din referatul de anchetă efectuat de Primăria Sectorului 4 B (fila 102) că locuința pârâtului reclamant este foarte bine mobilată și ofertă condiții bune de locuit, existând spațiul necesar pentru ca fiul să poată rămâne peste noapte în locuința tatălui, existând deci premisele pentru ca programul de vizitare să se desfășoare într-un cadru normal, necesar pentru menținerea unei relații de familie normale, bazate pe, afecțiune și respect reciproc.
În ceea ce privește atitudinea minorului referitoare la programul de vizitare, instanța a reținut că, potrivit art. 42 alin. 1 Cod familie și art. 24 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, audierea minorilor sub 10 ani nu este obligatorie, audierea acesteia fiind posibilă însă în raport cu dispozițiile art. 24 alin. 2 teza 2 din Legea nr. 272/2004.
În raport de actele medicale depuse la dosar și de depozițiile martorilor, instanța a apreciat că nu s-a impus audierea acestuia pentru soluționarea cauzei, întrucât aducerea minorului în instanță ar fi fost de natură să-l, creând un dezechilibru emoțional prin implicarea sa în conflictele existente între părinți.
În cauză, din declarațiile martorilor și fotografiile depuse la dosar, reiese poziția minorului față de tatăl său, în sensul că între aceștia există afecțiune, minorul fiind însă afectat momentan de despărțirea părinților, dar și de faptul că nu libertatea sa de a si organiza timpul liber este afectată de o hotărâre judecătorească, neexistând dovezi concrete cu privire la refuzul minorului de a fi in contact cu tatăl, fiind însă necesar ca ambii părinții să depună mai multe eforturi pentru ca minorul să înțeleagă mai bine situația sa.
Având în vedere faptul că minorul este în primul an de școală și desfășoară activități extrașcolare pe parcursul week-endului, respectiv sâmbăta dimineața, instanța a apreciat că în acest moment programul de vizitare solicitat de pârâtul reclamant este prea larg și poate afecta activitatea școlară a minorului.
De asemenea, este necesară pentru început o perioadă de adaptare a minorului și de creare a unei situații de acceptare din partea minorului față viața personală a tatălui, care nu se poate realiza decât fără prezența mamei sau a bunicilor materni, într-un mediu lipsit de tensiunile create între părinți, care sunt de natură să îngrădească comunicarea firească ce trebuie să existe între un copil și tatăl său, iar prin luarea minorului la domiciliul pârâtului reclamant se evită consumarea unor incidente în prezența acestuia, ceea ce este în interesul copilului.
Atât timp cât starea de sensibilitate afectivă și emoțională a copilului nu fac imposibilă comunicarea cu tatăl său, vizitarea copilului la domiciliul mamei sale nu este în acord cu principiile prevăzute de art. 14 - 16 din Legea nr. 272/2004, art. 43 alin. 3 și art. 97 alin. 2 din Codul familiei, din actele medicale depuse la dosar rezultând că minorul este suferind de astm bronșic, dar la nivelul lunii septembrie 2007 minorul se prezenta clinic sănătos, boala de care acesta suferă nefiind de natură să împiedice comunicarea cu alte persoane decât mama sa, iar apropierea tatălui de copil nu periclitează sănătatea minorului, buna sa educație și siguranță, întrucât minorul are o vârstă ce-i permite adaptarea și deplasarea într-o altă locuință.
De asemenea, instanța a reținut și faptul că reclamantul pârât nu a fost decăzut din drepturile părintești, iar în cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul reclamant are un comportament neadecvat în prezența copilului, relația pe care acesta o are cu o altă femeie, în lipsa unor dovezi concrete privind caracterul imoral al acestei persoane, nu reprezintă în sine o dovadă că reclamantul pârât ar avea un comportament care să pună în pericol integritatea fizică sau morală a minorului, declarațiile martorelor și, în acest sens, nefiind marturii directe, ci indirecte și parțiale ale unor situații, care însă nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Prin decizia civilă nr.1698 A/19.12.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta - reclamantă și de apelantul - pârât, a respins cererile părților privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondate.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Programul de relații personale se impune a fi stabilit de o așa manieră încât să fie în interesul superior al copilului în cauză, dar în același timp să favorizeze dezvoltarea unei vieți de familie a copilului cu ambii părinți, în mod egal.
Or, viața de familie presupune în primul rând posibilitatea celor în cauză de a se bucura cât mai mult timp posibil unul de prezența celuilalt.
Pe de altă parte, copilul nu poate fi împiedicat să mențină relații personale cu ambii părinți și cu rudele sale, așa cum proclamă art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Se presupune însă că părțile cooperează, această atitudine a lor fiind absolut necesară pentru ca programul de relații personale să poată fi realizat.
De principiu, părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul trebuie să i se recunoască dreptul de a avea legături personale cu acesta cât mai mult timp posibil, având în vedere că numai astfel poate veghea la creșterea și educarea copilului, cu condiția însă, de a se stabili un program care să respecte în cel mai înalt grad interesul superior al copilului.
Aceasta este și opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat în cauza Ignaccolo - Zenide contra României (cererea nr. 31679/1996), că autoritățile trebuie să țină seama de interesele, de drepturile și libertățile minorilor, în special de interesul superior al copilului și de drepturile sale stipulate în art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. În ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autoritățile naționale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporționalitate între ele. Acest argument este reluat și în cauza Pini, Manera și Atripaldi contra României, (cererile nr. 78028/2001 și -).
Potrivit Legii 272/21.06.2004 (publicată în Of. Partea 1 nr.557 din 23.06.2004), principiul interesului superior al copilului prevalează în toate demersurile și deciziile care privesc copii.
Articolul 3 alin. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului (ratificată prin Legea 18/1990, republicată în Of. nr.314 din data de 13.06.2001) consacră același principiu al interesului superior al copilului. Astfel, potrivit acestui articol, "în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotire sociala, de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate".
În speță, nu s-a dovedit că tatăl ar avea o influență nefastă asupra copilului, că ar provoca acestuia traume de natură a-i periclita dezvoltarea fizico psihică, sau că ar fi fost decăzut din drepturile părintești, sau că legăturile personale dintre copil și apelantul-pârât ar dăuna celui dintâi, fiind, dimpotrivă, de principiu, că este în interesul copilului în principal să mențină legături personale cu ambii părinți, în speță mai ales cu pârâtul, câtă vreme a fost încredințat spre creștere și educare mamei reclamante.
S-a apreciat că în spiritul bunei-credințe și al înțelegerii, în interesul superior al copilului, principial, ambii părinți trebuie să manifeste o disponibilitate maximă și o cooperare deplină, fiind excluse șicanele, de așa manieră încât copilul să se bucure de prezența, de afecțiunea, de grija și de creștere din partea ambilor părinți.
Afirmațiile apelantei-reclamante referitoare la nerespectarea obligațiilor părintești de către tată, pe de o parte, nu au putut fi dovedite, iar pe de altă parte, nu pot forma obiect al negocierii între părinți, cu privire la drepturile personale nepatrimoniale ale copilului de a menține legăturile cu tatăl, dreptul la pensie de întreținere al copilului fiind distinct de cel de a avea legături cu ambii părinți.
Este de reținut și 864 (1979) a Adunării a Consiliului Europei al cărui prim principiu general stipulează: "copii nu trebuie să mai fie considerați ca proprietate a părinților lor, ci să fie recunoscuți ca persoane cu drepturile și necesitățile proprii".
Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului consacră dreptul copilului de a avea legături personale atât cu ambii părinți cât și cu rudele sale și cu celelalte persoane față de care a dezvoltat relații apropiate. Art. 15 din lege reglementează modalitățile de exercitare a relațiilor personale.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004, nu numai părintele este îndreptățit la a avea legături personale cu copilul său, ci și copilului îi este recunoscut dreptul de a menține legături cu ambii părinți, cu rudele și cu persoanele față de care a dezvoltat relații apropiate, atât timp cât asemenea legături nu sunt contrare interesului său.
Cererea formulată s-a impus a fi analizată și în contextul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 272/2004, ce consacră dreptul copilului la protecția vieții sale de familie, art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, în acest sens fiind întemeiate susținerile pârâtului, deoarece împiedicarea ori limitarea legăturilor firești dintre părinte și copil afectează dreptul la respectul vieții de familie, așa cum conținutul acestui drept a fost dezvoltat în jurisprudența Curții.
Pe lângă aceste considerente de fapt și de drept particulare speței, se au în vedere și dispozițiile art. 8 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ce reglementează dreptul persoanei la viața de familie, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului creată în aplicarea acestor dispoziții. Este în interesul copilului în cauză, dar și al pârâtului, de a avea o viață de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menținerea legăturilor personale în mod efectiv și fără nici o ingerință din partea reclamantei.
Aspectele invocate de apelanta-reclamantă nu sunt de natura a înlătura posibilitatea pe care legea o da unui tată de a-și exercita drepturile împreună cu copilul său, în condițiile în care, manifestările de autoînvinuire ale copilului nu s-au dovedit a fi datorate relației copilului cu tatăl, fiind notoriu cunoscut faptul că divorțul părinților poate produce copilului traume psihice majore, care să-i afecteze buna dezvoltare, și pentru remedierea cărora responsabilitatea revine în mod primordial părinților, iar nu instanțelor de judecată; de asemenea, nu poate fi privat copilul de dreptul de a avea o relație bună cu tatăl, numai pentru ca între părinții săi nu se pot desfășura relații civilizate.
Această situație este recunoscută chiar de apelanta reclamantă, care, în expunerea din concluziile scrise, a afirmat că " este un copil normal și foarte isteț, sensibil, trăiește o experiență neplăcută, aceea că părinții săi nu sunt împreună".
În aceste condiții, orice manifestări egoiste din partea părinților, de a-și satisface propriile orgolii în raport cu celălalt părinte cu care nu mai au o relație de afecțiune, tind să încalce interesul superior al copilului, atitudine ce nu poate rămâne nesancționată prin chiar urmările pe care le poate avea asupra unei dezvoltări psihice normale a copilului lor.
Mai trebuie menționat că nu numai instanțele trebuie să respecte principiul interesului superior al copilului, ci mai ales părinții copiilor care exercită permanent drepturile și obligațiile ce le revin față de aceștia și care, prin comportamentul lor, ar trebui sa aibă în vedere în permanență acest principiu.
Este neîntemeiată și critica apelantului-pârât în ceea ce privește programul de legături personale cu minorul stabilit de instanța de fond pe durata vacanței de vară, care nu concordă cu cererea sa, reținându-se că instanța de fond a motivat în raport de situația de fapt avută în vedere, în sensul că în acest moment este necesară o perioadă de adaptare treptată a programului minorului și de creare a unei situații de acceptare a acestuia față de viața personală a tatălui.
(I)Împotriva deciziei civile a formulat cerere de recurs pârâtul, la data de 19.03.2009, prin care a criticat-o pentru următoarele considerente:
Recurentul-pârât a arătat că nu înțelege de ce un părinte nu se poate implica și în activitățile extrașcolare ale propriului copil și nu înțelege de ce nu și-ar putea duce și el propriul copilul la cursurile de înot pe care acesta le frecventează sâmbăta.
Recurentul a demonstrat constant pe parcursul judecării cauzei că reclamanta-pârâtă se considera unic părinte al minorului, singura posibilitate pe care a avut-o reclamanta să se răzbune pe el a fost copilul și nu a ezitat niciodată să facă tot posibilul sa-l înstrăineze de el și să îl excludă din viața lui.
Recurentul nu a fost niciodată consultat sau informat în legătura cu pregătirea suplimentara a acestuia și nu i s-au comunicat datele la care aveau loc evenimentele importante pentru copil.
De asemenea, recurentul precizează că ține legătura cu învățătoarea copilului său, fiind preocupat de activitatea școlară a acestuia.
Din depozițiile martorilor propuși de reclamantă reiese în mod evident faptul că aceasta a încercat prin toate mijloacele posibile să îndepărteze copilul de recurentul-pârât și să-l facă părtaș la suferința ei cauzată de divorț.
Rezultatul acestui comportament nefiresc al reclamantei a fost o maturizare precoce a copilului, teama de a-i spune mamei că se simte bine alături de tatăl său, nesiguranța și incertitudinea acestuia față de sentimentele părinților.
Recurentul-pârât a susținut că a divorțat de reclamantă, dar nu și-a părăsit niciodată copilul, considerând că era datoria lor, ca părinți, să-I ferească cât mai mult de această despărțire, să nu îl traumatizeze și să-I împovăreze cu probleme care nu ar trebui să preocupe un copil de 8 ani.
Recurentul-pârât consideră că este inacceptabil și în detrimentul copilului ca mama acestuia să-I implice într-un divorț care a avut loc acum aproape 3 ani, între doi oameni maturi, care au capacitatea de a înțelege anumite lucruri despre viață, fapt care nu se întâmplă cu un copil în vârstă de 8 ani și
Este inacceptabil și, de asemenea, este în detrimentul copilului ca mama acestuia sa-i arate și să-I implice în suferința ei cauzată de divorț, cu atât mai mult cu cât este un copil care îi iubește pe amândoi, în egală măsură, și astfel îi sunt manipulate sentimentele, ajungând să se considere el vinovat pentru neînțelegerile care au avut loc între părinți și vinovat pentru faptul că își iubește tatăl și se simte bine în prezența acestuia.
Din depozițiile martorilor propuși de recurentul-pârât a reieșit faptul firesc că minorul este dornic de joacă în compania copiilor de vârsta lui, că a solicitat mamei să îl mai lase la joacă (la piscină), dar reclamanta nu a fost de acord.
Reclamanta nu a fost de acord să îl lase in compania recurentului-pârât și a copiilor nici la pomul de C și niciodată în afara programului de vizitare foarte restrictiv.
De altfel, la întrebarea nr.12 din interogatoriul propus de recurentul-pârât în care o întreba dacă este adevărat că "de fiecare dată când copilul este la mine vă sună și vă roagă să îl mai lăsați?" reclamanta a răspuns: "Da. Este adevărat."
În concluzie, de la divorț, din septembrie 2006 și până în prezent recurentul-pârât a încercat permanent să petreacă cât mai mult timp cu fiul său, dar acest lucru nu a fost posibil din cauza opoziției acerbe a reclamantei, care a ajuns să îi spună minorului că are voie cu tatăl său doar atât cât zice " judecătorul".
Având în vedere vârsta minorului, precum și faptul că este băiat, recurentul-pârât consideră că 2 weekend-uri pe săptămână - de vineri până duminică, nu reprezintă un program excesiv.
În tot acest timp, recurentul-pârât îl pot duce la toate activitățile extrașcolare și poate face temele cu el.
Mai mult, având în vedere o astfel de perioadă, pot organiza o excursie la M sau la mare sau îl poate duce la bunicii paterni sau la rudele sale care domiciliază în provincie.
În ceea ce privește solicitarea recurentului-pârât de a petrece o și, J în vacanta de vară, din data de 15 iunie până la data de 1 august, instanța de fond, deși i-a admis în parte această cerere, acordându-i doar două săptămâni în perioada 15 iulie - 1 august, nu a motivat în niciun fel care a fost rațiunea pentru care a redus atât de mult perioada solicitată.
Nici instanța de apel nu motivează, ci doar afirmă că "este necesară o perioadă de adaptare treptată a programului minorului și de creare a unei situații de acceptare a acestuia față de viața personală a tatălui."
Fiind încredințat mamei, minorul s-a acomodat foarte repede cu viața personală a acesteia și recurentul-pârât nu înțelege de ce i-ar trebui un timp atât de pentru a se acomoda și cu viata sa personală.
Solicită a se ține cont de faptul că atâta timp cât minorul se află la bunici în aceeași localitate cu familia sa din provincie (Târgu Ocna), copilului nu i se comunică faptul că tatăl sau rudele doresc să îl vadă, mai mult nu este lăsat să vină să îi viziteze.
Este păcat ca pe timpul vacanței de vara un copil să fie ținut numai într-un apartament de bloc, unde are grijă de un verișor de 2 ani, neputând să iasă afară din casă să se joace cu copiii, decât după ora 16:00, când vine să îl ia pe verișor, când la nici 100 de metri se află casa recurentului-pârât, proprietate personală, la care și el are dreptul, cu curte și piscina, aer curat și iarbă.
Recurentul-pârât menționează faptul că, deși au trecut aproape trei ani de la data pronunțării divorțului între părți, deși exista un program fixat de către instanța judecătorească, (existând în acest sens sentința civilă nr. 41 10/29.06.2007, rămasă definitivă și irevocabilă), părțile nu am ajuns la niciun consens în legătură cu programul de vizitare al minorului, în sensul că reclamanta nu înțelege să respecte hotărârea judecătorească la care s-a făcut referire mai sus.
Acest lucru l-a determinat, în ultimă instanță, să apeleze la dna. executor judecătoresc, pentru a-și putea exercita drepturile părintești obținute prin sentința civilă nr. 4110/29.06.2007 (anexând în acest sens înscrisurile din dosarul de executare înregistrat sub nr. 437/2008).
Având în vedere relațiile tensionate dintre părți, intenția vădită a reclamantei de a monopoliza copilul, de a-l îndepărta în mod constant de recurent, de a-l determina să-și schimbe sentimentele firești pe care le are față de tatăl său, acesta este de părere că singura soluție este stabilirea unui program de vizitare clar și care să-i permită în mod efectiv implicarea în viața copilului săi și să-și petreacă cât mai mult timp posibil alături de el.
Așa cum în teorie a motivat foarte instanța de apel că interesul copilului primează, urmează ca instanța să aibă în vedere și în practică, interesul copilului și rolul extrem de important pe care tatăl îl are în viața lui.
(II) Împotriva deciziei civile a formulat cerere de recurs și reclamanta, prin care a criticat-o sub următoarele aspecte:
1. Au fost încălcate dispozițiile art.163 Cod procedură civilă și art.1201 Cod civil, atât în soluționarea cererii principale, dar și a cererii reconvenționale, față de existența sentinței civile nr.4110/29.06.2007.
Astfel, atât în cererea principală, cât și în cea reconvențională, s-a solicitatmodificarea programului de stabilire a legăturilor personale cu minorul dispus prin sentința civila nr.4918/14.09.2006,arătându-se că împrejurările care au stat la baza emiterii acestei ultime sentințe s-au modificat.
Instanța de fond, ca și cea de apel, au soluționat aceste cereri, fără să observe însă căprogramul stabilit prin sentința civilă nr. 4918/14.09.2006 a fost deja modificat prin sentința 4110/29.06.2007, în dosarul nr-.
Prin această sentință a fost admisă în parte acțiunea formulată de actualul pârât, modificându-se programul de vizitare stabilit prin sentința civilă nr.4918/14.09.2006, după cum urmează: a doua și a patra zi de sâmbătă a fiecărei luni de la orele 1000, la orele 1700și timp de două săptămâni în timpul vacanței de vară. De precizat este că această sentință a rămas definitivă prin neapelare.
Prin urmare, cum în cauză programul stabilit prin sentința civilă nr.4918/14.09.2006 a fost modificat anterior printr-o altă sentință, care a avut în vedere modificarea situației în funcție de care se stabilise în 2006 programul de legături personale cu minorul, este evident că o nouă sentință, care vine să modifice același program, stabilit prin sentința nr.4918/14.09.2006, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței nr.4110/29.06.2007.
În materie de legături personale cu minorul nu exista autoritate de lucru judecat, cât timp pentru înlăturarea acesteia este necesară modificarea situației avute în vedere la pronunțarea hotărârii care reprezintă primul element al autoritarii de lucru judecat, ori, în cauza de față, o asemenea modificare a fost avută deja în vedere în momentul în care s-a pronunțat sentința civilă nr.4110/29.06.2007.
Aceasta întrucât, dacă nu ar fi fost constatată o modificare, acțiunea pârâtului din această cauză (reclamant în respectiva cauză) ar fi fost respinsă.
Alta ar fi fost însă situația când prin acțiunea principală ce face obiectul prezentei cauze, dar și prin cererea reconvențională, s-ar fi solicitat modificarea programului stabilit prin sentința civilă nr.4110/29.06.2007, verificându-se dacă s-a schimbat situația avută în vedere de această hotărâre.
Cum acest lucru nu s-a realizat, instanța fiind investită cu soluționarea unor cereri de modificare a programului stabilit în 2006, este evidenta autoritatea de lucru judecat.
Într-o asemenea situație, se impune admiterea excepției, cu consecința respingerii atât a acțiunii principale, cât și a cererii reconvenționale.
2. În cauză au fost greșit aplicate dispozițiile art.14-art.16 din Legea nr.272/2004 și art.43 fam. instanțele dejudecată neprecizând în ce măsură programul stabilit corespunde interesului superior al copilului.
Astfel, dreptului părintelui de a avea legături personale cu minorul (prevăzut de art.43 fam.) îi corespunde dreptul echivalent al copilului de a păstra legături cu ambii părinți, inclusiv cu cel căruia nu i-a fost încredințat (drept prevăzut de art.14-art-16 din Legea nr.272/2004).
De altfel, această dispoziție a legii speciale este interpretată ca reglementând și dreptul părintelui de a păstra legături personale cu copilul, nu doar pe cel al copilului, precizând în plus criteriul în funcție de care se vor exercita aceste drepturi - interesul superior al copilului. De asemenea, legea specială permite și limitări ale dreptului respectiv (în art.16 al.2), bazate pe același criteriu și numai dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea psihică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Aceste principii sunt reluate în mod teoretic și de către cele două instanțe, însăniciuna dintre ele nu motivează pentru ce considerente programul stabilit ar corespunde interesului superior al copilului, și nici pentru ce motive o diminuare a acestui program ar reprezenta o limitare în sensul art.16 al.2 din Legea nr.272/2004.
Nefăcând asemenea precizări, este evident că hotărârea este lipsită de temei legal, întrucât nu poate fi verificată respectarea în cauză a dispozițiilor art.38 din legea speciala, potrivit cărora instanța se pronunță, luând în considerare cu prioritate interesul superior al copilului, asupra modalităților în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești.
În cauză, este evident că programul stabilit este foarte generos, față de vârsta destul de mică a copilului, față de necesitatea de a se asigura un mediu familial stabil, fără modificări dese sau de lungă durată.
Recurenta-reclamantă precizează că nu este necesar a se face dovada că acest program ar periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului deoarece, așa cum a arătat, diminuarea programului nu ar constitui o limitare a dreptului părintelui de a păstra legături personale cu copilul, în sensul art.16 al.2, ci, încă de la început, acest program a fost stabilit fără a se avea în vedere interesul superior al copilului în exercitarea dreptului sau de a menține relații personale și contacte directe cu părinții.
Recurenta-reclamantă susține acest lucru întrucât, în perioada sfârșitului de săptămână, minorul trebuie să respecte un program strict de pregătire a temelor, dar și de relaxare, iar modificarea acestui program la fiecare săptămână (una în domiciliul său, alta la domiciliul tatălui), va face ca acest program să nu fie respectat, fiind evident că părțile nu au aceleași păreri în legătură cu modul în care copilul ar trebui să-și petreacă sfârșitul de săptămână.
Într-o asemenea situație, diminuarea programului de vizitare doar la o zi la două săptămâni (duminica) sau la un week-end pe lună, ar fi de natură să asigure minorului stabilitatea de mediu necesară în primii ani de școală, când își dezvoltă o manieră proprie de abordare a studiului și a altor activități școlare.
De asemenea, stabilirea unui program de legături personale practic in fiecare vacanta a copilului (de iarna, de Paste sau cea de vara) face ca acesta, mai ales în perioada vacanțelor scurte (de ex. de Paște), să nu poate să-și exprime opinia în legătură cu modul în care ar dori sa petreacă vacanța respectivă, aspect ce este de natură să nu corespundă interesului său, ci doar să satisfacă dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredințat de a-și petrece timp cu minorul.
Cu prioritate, Curtea a analizat excepția nulității recursului invocată de recurenta-reclamantă, pe care însă a apreciat-o ca nefondată, întrucât din expunerea de motive a cererii de recurs rezultă critici de nelegalitate relative la modul de valorificare la situația particulară a cauzei pendinte a criteriului interesului superior al copilului, pe care instanța le va analiza pe fond.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează;
Expunerea de motive din cuprinsul celor două cereri de recurs, îndreptățesc instanța să precizeze în mod clar că noua formulare a textului art.304 din Codul d e procedură civilă accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai în considerarea faptului că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel ( judecăți de fond) care au stabilit situația de fapt și au aplicat normele juridice incidente cauzei.
Prin urmare, recurenților nu li se vor analiza criticile care nu reprezintă altceva decât propriile considerații asupra situației de fapt și propria apreciere în raport cu probele administrate în cauză și poziția procesuală a părții adverse, situație care, în mod evident, nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează cauza recursului.
O situație de nelegalitate, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.
În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, și nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurenții au beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Cu aceste precizări, Curtea va răspunde punctual criticilor de nelegalitate inserate în cuprinsul celor două cereri de recurs.
Recurentul-pârât a formulat cererea de recurs, cu solicitarea expresă de a i se admite în totalitate cererea reconvenționala, respectiv stabilirea unui program de vizitare pentru minor, după cum urmează; două week-end-uri pe lună, al doilea și al patrulea, de vineri orele 19,00 până duminică orele 18,00; o lună și J în vacanța de vară, din data de 15.06, până la data de 1.08;o săptămână în fiecare vacanță de iarnă, în anii impari să petreacă ultima săptămână din an(Cul) cu recurentul-pârât și în anii impari cu recurenta-reclamantă; vacanța de Paști în anii pari cu recurentul-pârât și în anii impari cu recurenta-reclamantă.
Prima instanță a modificat programul de vizitare al minorului, născut la data de 16.09.2000, stabilit prin sentința civilă nr.4918/14.09.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 B, în dosarul nr-, în sensul căa încuviințat ca pârâtul - reclamant să aibă legături personale cu minorul la domiciliul tatălui după următorul program: în a doua și a patra săptămână a lunii de sâmbătă orele 1200până duminică orele 1600, o săptămână în cursul vacanței de iarnă în anii pari în perioada 24 decembrie - 30 decembrie, vacanța de Paște în anii impari și două săptămâni în cursul vacanței de vară în perioada 15 iulie - 1 august, cu obligarea acestuia de a-l readuce pe minor la domiciliul mamei sale.
Potrivit Legii 272/21.06.2004 (publicată în Of. Partea 1 nr.557 din 23.06.2004),principiul interesului superior al copilului trebuie să prevaleze în toate demersurile și deciziile care privesc copii, iar acest principiu trebuie pus în relație cu drepturile si interesele personale ale parților aflate in conflict judiciar, dar și cu responsabilitățile pe care legea le recunoaște în egală măsură ambilor părinți.
Aceștia din urmă sunt primii chemați de legea cadru-legea nr. 272/21 iunie 2004-să asigure creșterea și educarea copilului.
În cuprinsul acestui act normativ de drept intern s-a stipulat în mod expres și că minorul nu poate fi împiedicat să mențină relații personale cu ambii părinți și cu rudele sale, (art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului).
Dispozițiile de drept intern avute în vedere de instanțele de fond, au fost conjugate cu dispozițiile legale relevante de drept internațional.
În acest sens, în mod judicios s-a reținut opinia Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, încauza Ignaccolo - Zenide contra României (cererea nr. 31679/1996),că autoritățile trebuie să țină seama de interesele, de drepturile și libertățile minorilor, în special de interesul superior al copilului și de drepturile sale stipulate în art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autoritățile naționale(inclusiv autoritatea judecătorească) trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporționalitate între ele.
Acest argument este reluat și în cauza Pini, Manera și Atripaldi contra României.
Cererea formulată s-a impus, așadar, a fi analizată și în contextul dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 272/2004, ce consacră dreptul copilului la protecția vieții sale de familie, art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, în acest sens fiind întemeiate susținerile pârâtului, deoareceîmpiedicarea ori limitarea legăturilor firești dintre părinte și copil afectează dreptul la respectul vieții de familie, așa cum conținutul acestui drept a fost dezvoltat în jurisprudența Curții.
Este în interesul copilului în cauză, dar și al pârâtului, de a avea o viață de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menținerea legăturilor personale în mod efectiv și fără nici o ingerință din partea reclamantei.
.Tot din perspectivă internațională, tribunalul a reținut conținutul normativ alarticolul 3 alin. 1 din Convenția cu privire la drepturile copilului (ratificată prin Legea 18/1990, republicată în Of. nr.314 din data de 13.06.2001), care consacră același principiu al interesului superior al copilului.
Astfel, potrivit acestui articol, "în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice sau private de ocrotire sociala, de către tribunale, autorități administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate".
Dispozițiile exprese ale art.9 pct.3 din Lege nr.18/1990, stipulează totodată dreptul copilului de a întreține relații personale si contacte directe cu cei doi părinți, in mod regulat.
S-a reținut inclusiv 864 (1979) a Adunării a Consiliului Europei al cărui prim principiu general stipulează: "copii nu trebuie să mai fie considerați ca proprietate a părinților lor, ci să fie recunoscuți ca persoane cu drepturile și necesitățile proprii".
Toate aceste considerente de drept care constituie cadrul legal obligatoriu pentru soluționarea oricărei cauze cu privire la copiii minori, au îndreptățit instanța de apel, prin raportare la toate probele administrate în cauză, să concluzioneze că nu s-a dovedit că tatăl ar avea o influență nefastă asupra copilului, că ar provoca acestuia traume de natură a-i periclita dezvoltarea fizico-psihică.
Doar situațiile de excepție pot determina masuri de excepție, respectiv protejarea copilului minor fata de un mediu total nesănătos pentru creșterea, educarea, dezvoltarea sa armonioasa si care s-ar datora părintelui căruia nu i s-a încredințat minorul, consecințele fiind inclusiv in privința programului de vizitare al copilului.
S-a apreciat corect că, în spiritul bunei-credințe și al înțelegerii, în interesul superior al copilului, principial, ambii părinți trebuie să manifeste o disponibilitate maximă și o cooperare deplină, de așa manieră încât copilul să se bucure de prezența, de afecțiunea, de grija și supravegherea din partea ambilor părinți.
În spiritul celor menționate în paragrafele anterioare, s-a impus mențiunea suplimentară a tribunalului conform căreia, nu numai instanțele de judecată trebuie să respecte principiul interesului superior al copilului, ci mai ales părinții copiilor care exercită permanent drepturile și obligațiile ce le revin față de aceștia și care, prin comportamentul lor, ar trebui sa aibă în vedere în permanență acest principiu.
Cat timp probele administrate in cauza nu au semnalat împrejurări de fapt care sa susțină ideea unui mediu inadecvat sau periculos pentru dezvoltarea armonioasa a copilului minor si acestea sa-i poată fi imputata paratului, susținerile recurentei nefundamentate pe un probatoriu pertinent, sunt irelevante pentru soluționarea cauzei in recurs.
Toate aceste considerente de fapt si de drept constituie rațiunea pentru menținerea programului de vizitare stabilit de instanțele de fond, program care nu este de natura a vătăma in vreun fel interesele minorului, ci ii poate asigura acestuia un cadru de stabilitate si echilibru.
În ceea ce privește solicitarea recurentului-pârât de a petrece cu copilul său o lună și J de zile în vacanta de vară, instanțele de fond s-au străduit să găsească o soluție, în contextul probelor administrate în cauză, care să răspundă în egală măsură, atât interesului superior al copilului, cât și intereselor celorlalte părți implicate procesual, cu atât mai mult cu cât există încă reticență, pe de o parte, în înțelegerea exigențelor exercitării dreptului la viața de familie dintre părinte și copilul său minor, și, pe de altă parte, în gestionarea cu deplină maturitate și responsabilitate a relației concrete dintre copilul minor din acest dosar și fiecare din părinții săi.
Considerentele de fapt și de drept expuse anterior nu pot susține justețea și legalitatea pretenției reclamantei, care a solicitat prin cererea înregistrată la data de 26.06.2007, modificarea programului de vizitare a minorului, program stabilit prin sentința civilă nr.4918/14.09.2006 a Judecătoriei sectorului 4 B-solicitarea concretă a recurentei, determinată de începerea cursurilor școlare, a fost aceea de a se stabili un program de vizitare, odată pe lună de vineri orele 18,00 până sâmbătă orele 19,00, la domiciliul stabilit pentru minor și o săptămână în vacanța de vară.
Nu poate fi reținută excepția autorității de lucru judecat, prin raportare la
împrejurarea că s-a pronunțatsentința civilă nr. 4110/29.06.2007, definitivă prin neapelare (în dosarul nr-)- prin care s-a admis în parte acțiunea formulată de actualul pârât, modificându-se programul de vizitare stabilit prin sentința civilă nr.4918/14.09.2006, după cum urmează: a doua și a patra zi de sâmbătă a fiecărei luni de la orele 1000, la orele 1700și timp de două săptămâni în timpul vacanței de vară - pentru considerente ce țin de specificul hotărârilor judecătorești pronunțate în această materie(pe care recurenta l-a cunoscut, chiar inserat în cuprinsul expunerii de motive), respectiv, de exercițiul cu deplină bună-credință a drepturilor procesuale(din partea, în primul rând, a reclamantei, care după ce învestește instanța cu o nouă solicitare relativă la programul de vizitare, ulterior încearcă să se prevaleze de excepția autorității de lucru judecat, cu nesocotirea evidentă a interesului superior al copilului, care, pentru toate considerentele inserate în paragrafele anterioare, trebuie să beneficieze de certitudinea și efectivitatea unei adevărate vieți de familie, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte).
În conformitate cu dispozițiile art.312 alin 1 si 3 din Codul d e procedura civila, Curtea va respinge excepția nulității recursului ca nefondată, va respinge, ca nefondate, și recursurile formulate de recurenta - reclamantă, precum și de recurentul - pârât, împotriva deciziei civile nr.1698 A/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA SECTORULUI 4
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului ca nefondată.
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenta - reclamantă, precum și de recurentul - pârât, împotriva deciziei civile nr.1698 A/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA SECTORULUI 4
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - MARI -
GREFIER
I -
Red.
./
2 ex./02.07.2009
TB-4 -;
Jud.4 -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Rodica Susanu, Ilie
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
