Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 156/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr- (2380/2009)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III-A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.156

Ședința publică de la 08.02.2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Cristina Nica

JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe

JUDECĂTOR 3: Fănica Pena

GREFIER - - -

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul - reclamant pârât împotriva deciziei civile nr.790 A din 09.06.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă reclamantă .

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul reclamant pârât, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. - din 06.02.2010, emise de Baroul București - Cabinet Individual (pe care o depune) și avocat colaborator OG, pentru intimata pârâtă - reclamantă, în baza delegație pe care o depune - Cabinet Individual de Avocatură " - " (fila 9).

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea procedează la legitimarea recurentului, acesta prezentând seria - nr. - - CNP -.

Avocatul recurentului-reclamant-pârât solicită proba cu înscrisuri, sens în care depune un set de acte, respectiv dovezi privind prețul pieței imobiliare în zonă; - contract de vânzare-cumpărare nr-; decizia civilă nr. 911 din 14.12.2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 3408/2005, decizia civilă nr. 561 din 09.05.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- și decizia civilă nr.1696 din 25.09.2006, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr- (580/2006).

Avocatul intimatei-pârâte nu solicită alte probe, în afara celor deja existente în cauză.

Curtea încuviințează recurentului-reclamant-pârât proba cu înscrisuri și ia act că intimata-pârâtă-reclamantă nu solicită alte probe.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat, constatând cauza în stare de judecată, Curtea acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.

Recurentul-reclamant-pârât, prin avocat, având cuvântul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea, în tot, a deciziei contestate și, în consecință, admiterea acțiunii principale, prin constatarea contribuției părților, în cotă de 50% la dobândirea bunurilor, față de următoarele considerente:

Obiectul cauzei este reprezentat de partajarea bunurilor comune dobândite de către părți în timpul căsătoriei.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de pct. 2 al art. 304 din Codul d e procedură civilă, arată că hotărârea recurată nu a fost redactată de către aceiași judecători care au analizat cauza, această situație putând fi constatată din caseta consemnată pe ultima filă a deciziei.

Din materialul probator administrat în cauză rezulta că reclamantul a contribuit în proporție de 90% la dobândirea bunurilor comune, iar instanța ar fi trebuit să aibă în vedere valoarea actualizată corectată, de 242.212 lei, în loc de valoarea actualizată de piață a apartamentului situat în B,-,.15,. A,.6,.26, sector 4.

Intimata-reclamantă-pârâtă a recunoscut contribuția majoră a reclamantului la dobândirea acestuia, sub aspectul plății avansului imobilului și mai mult, reclamantul, în timpul căsătoriei, a obținut venituri mult mai mari decât soția sa. În acest sens au fost depuse înscrisuri pe care instanța de apel, nu le-a avut în vedere.

Consideră că nici dispozițiile art. 31 alin.1 lit. f din Codul Familiei nu au fost avute în vedere, tribunalul constatând că părțile au avut o contribuție egală la achiziționarea bunurilor.

În opinia sa, instanța de apel trebuia să scadă din valoarea bunurilor comune - autoturismul și apartamentul - valoarea adusă ca și contribuție proprie de către părți, ulterior trebuia să procedeze la partajarea acestora.

Un alt aspect de reținut ar fi cel referitor la bunurile primite de intimata - pârâtă și care se încadrau în prevederile art. 31 alin.1 lit. d din Codul Familiei, în sensul că tribunalul le-a inclus în bunurile comune.

Apreciază că trebuie avut în vedere și faptul că piața imobiliară este în continuă scădere privind valoarea apartamentelor. Solicită cheltuieli de judecată, depune chitanța nr. 34 din 06.02.2010, reprezentând onorariu avocat.

Intimata-pârâtă-reclamantă, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului.

Consideră că întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, instanța nu poate analiza materialul probator deja administrat în cauză, ci se impune invocarea unor motive de nelegalitate a hotărârii atacate.

În opinia sa, criticile invocate nu pot duce la concluzia desființării unei hotărâri în temeiul dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă. Nu solicită cheltuieli de judecată.

În replică, recurentului - reclamant, prin avocat, în ceea ce privește neîncadrearea criticilor în dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă, consideră că motivele expuse pot fi încadrate în acest text de lege.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

La data de 10.05.2007 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 B sub nr- cererea formulată de reclamantul împotriva pârâtei ta, având ca obiect partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.

Prin sentința civilă nr. 3963 din 05.08.2008, Judecătoria Sectorului 4 Baa dmis în parte acțiunea principală formulată de reclamant, a dispus ieșirea părților din indiviziune, a atribuit reclamantului apartamentul și bunurile mobile, a obligat reclamantul la plata unei sulte către pârâtă în cuantum de din valoarea bunurilor atribuite și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 350 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost căsătorit cu pârâta ta din data de 09.07.1989 până la data de 08.03.2007, când a rămas irevocabila sentința de divorț nr. 293/19.01.2007 a Judecătoriei Sectorului 4

În timpul căsătoriei, părțile au dobândit imobilul situat în B,-,. 15,. A,. 6,. 26, sector 4, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 20448/1991 încheiat cu la 25.10.1991. Valoarea imobilului de 484.425 de lei a fost stabilită de către expertul tehnic prin raportul de expertiza întocmit în cauza. Instanța a apreciat că raportul a fost întocmit cu obiectivitate, iar expertul a răspuns tuturor obiecțiunilor formulate de părți.

Părțile au mai dobândit în comun un autoturism Confort, fabricat în anul 2001, cu număr de înmatriculare B 54, conform facturii fiscale, cu o valoare estimată de părți la 8.765 lei.

La stabilirea cotelor de contribuție a soților la dobândirea bunurilor comune, instanța nu a putut reține că plata avansului la apartament din banii obținuți din vânzarea autoturismului proprietate personală a reclamantului a mărit contribuția acestuia la dobândirea totalității bunurilor comune. Așa cum rezultă și din recunoașterea reclamantului la interogatoriu, pârâta a intrat în căsătorie cu un autoturism aceeași marcă, ce a fost folosit de ambii soți la nevoile familiei.

Nici faptul că reclamantul avea venituri substanțial mai mari decât ale pârâtei nu conduce la ideea că a contribuit mai mult la dobândirea bunurilor comune, știut fiind că munca depusă de femeie în gospodărie și pentru creșterea copiilor constituie un aport la sarcinile căsătoriei. Din declarațiile martorilor audiați, și ta, a rezultat faptul că pârâta a depus muncă în gospodărie.

Este fără relevanță sub acest aspect faptul că pârâta avea trei copii din căsătoria anterioară, iar reclamantul unul, de vreme ce a rezultat faptul că treburile gospodărești erau îndeplinite față de toți membrii familiei.

De altfel, toate veniturile pârâtei au fost folosite în interesul căsătoriei, inclusiv suma de bani de 20.000 de lei, pentru amenajarea apartamentului. Și salariul pârâtei a fost grevat de rate până în anul 1990 pentru achitarea mobilei cumpărate pentru apartament.

În ceea ce privește economiile soților până în anul 1995, acestea au fost depuse la și. Suma de 15.000 de euro economisită până în anul 2005 fost împărțită de părți înainte de desfacerea căsătoriei, 10.000 reclamantul și 5.000 pârâta.

Așa fiind, instanța a reținut contribuția comună a soților la dobândirea bunurilor căsătoriei, iar la împărțirea bunurilor comune a avut în vedere dispozițiile art. 673⁹Cod procedură civilă.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 25.11.2008 a declarat apel reclamantul, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 11.12.2008.

Prin decizia civilă nr. 790 din 09.06.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat, a schimbat în parte sentința civilă apelată, a constatând că următoarele bunuri nu fac parte din comunitatea de bunuri a soților: congelator Arctic în valoare de 200 lei; combină audio în valoare de 250 lei, fier de călcat în valoare de 80 lei și 232 cărți bibliotecă în valoare de 100 lei, a obligat reclamantul să plătească sultă pârâtei 250.930 lei, reprezentând din valoarea bunurilor atribuite, a menținut restul dispozițiilor sentinței civile apelate și a obligat intimata la 600 lei cheltuieli de judecată către apelant. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă, ca nefondată, cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate comună în devălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei se caracterizează prin aceea că aparține nefracționat titularilor codevălmășiei, iar la încetarea stării de comunitate împărțeala se va face tot prin unicitate de cote, stabilită pentru fiecare soț, în raport de contribuția reală a fiecăruia la dobândirea bunurilor și nu prin stabilirea mai multor cote în raport cu fiecare bun în parte.

La încetarea stării de comunitate, împărțeala se realizează prin unicitate de cote stabilite pentru fiecare codevălmaș în raport cu contribuția reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, iar nu prin pluralitate de cote, adică prin diferențierea cotelor în raport cu anumite categorii de bunuri. Astfel, cota de contribuție a fiecăruia la dobândirea bunurilor comune urmează a se stabili asupra întregii comunități și nicidecum asupra fiecărui bun în parte

În ceea ce privește motivele de apel nr. 1 și 3, acestea sunt neîntemeiate, dat fiind faptul că, în cadrul acțiunii de împărțire a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, instanța procedează la lichidarea comunității de bunuri a soților privite ca universalitate juridică, stabilind cotele părți ale fiecăruia din soți prin raportare la întreg patrimoniul comun al soților, iar nu prin stabilirea contribuției acestora la dobândirea fiecărui bun ce compune masa partajabilă.

De asemenea, se are în vedere întreaga durată a căsătoriei, inclusiv perioadele în care soții au fost separați în fapt și/sau financiar, astfel cum se pretinde prin motivele de apel.

Pentru aceste argumente, dar și pentru cele prevăzute de art. 30 Codul familiei potrivit căruia "Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită", criticile apelantului referitoare la neluarea în seamă de către instanță a înscrisului intitulat "Înțelegere", din 31.08.2006, prin care s-a stabilit de comun acord faptul că bunurile achiziționate după martie 2005 sunt bunuri proprii ale fiecăruia, sunt neîntemeiate, tocmai datorită faptului că, în timpul căsătoriei, părțile nu pot deroga prin convenție de la regimul comunității de bunuri, aceste argumente fiind avute în vedere de către instanță la stabilirea cotelor de contribuție ale părților.

În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul din soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale și deci împărțirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părți egale.

În eea ce privește criticile de la punctul 2 din motivele de apel, instanța a apreciat că acestea sunt întemeiate în parte, în sensul că în mod greșit instanța de fond a inclus în masa partajabilă o serie de bunuri care nu sunt bunuri comune ale soților, și în privința cărora există dovezi certe și necontestate că sunt bunuri proprii ale apelantului, pe care acesta le-a preluat din prima sa căsătorie, după despărțirea de prima sa soție și anume: un număr de 232 cărți beletristică, un congelator Arctic, o combină audio și un fier de călcat, bunuri ce se aflau în patrimoniul părților la data despărțirii definitive și care au fost evaluate prin raportul de expertiză bunuri mobile efectuat În cauză. În ceea ce privește pretenția apelantului în sensul că și calculatorul este bunul său personal, după cum rezultă și din denumirea acestuia (PC), această argumentație nu poate fi reținută, dat fiind că pe de o parte și acest bun a fost dobândit în timpul căsătoriei, iar pe de altă parte, pentru că, în România, asemenea bunuri sunt destinate - de regulă - folosinței întregii familii.

Pe cale de consecință, bunurile anterior menționate, au fost înlăturate din masa partajabilă, constatându-se că sunt bunuri proprii ale apelantului, sens în care s-a dispus schimbarea sentinței civile atacate, după admiterea apelului declarat.

Ca efect al acestei operațiuni, a fost modificată în mod corespunzător și sulta datorată de apelant, menținându-se în rest dispozițiile sentinței civile apelate.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 30.10.2009, reclamantul a declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 30.11.2009.

1. În motivare, recurentul a arătat că instanța de apel a dat o hotărâre care este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Instanța de apel, în mod superficial, fără să analizeze în profunzime motivele sale de apel, dezvoltate la pct. 1 și 2, întregul material probator, din care reieșea faptul că, contribuția sa la achiziționarea bunurilor comune este de 90%, a concluzionat că: "În lipsa altor probe din care să rezulte că unul dintre soți a avut o contribuție mai mare la achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soți au avut contribuții egale, și deci, împărțirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părți egale".

Astfel, cu toate că intimata-pârâtă a recunoscut contribuția sa exclusivă la plata avansului la apartament și achitarea integrală a acestuia, respectiv atât în întâmpinarea depusă la instanța de fond, cât și prin întrebarea nr.1 din interogatoriul propus de aceasta a-i fi luat reclamantului la instanța de fond, precum și prin cele două înscrisuri dintre părți "Tranzacție" și "Înțelegere", instanța a ignorat această stare de fapt. Valoarea apartamentului reprezintă 96% din valoarea bunurilor comune, ceea ce dovedește contribuția sa majoră la achiziționarea acestora.

De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că a demonstrat cu privire la înscrisurile eliberare de către 02405 și M 02490 Pitești că, pe întreaga perioadă a căsătoriei, a avut venituri mai mult decât duble față de veniturile intimatei-pârâte împreună și cu pensiile de urmaș (care aveau valori modice) ale copiilor săi și având în vedere inclusiv reținerile bănești pe care le-a avut.

Instanța a prezumat contribuția egală a soților la achiziționarea bunurilor comune, fără ca intimata-pârâtă să prezinte vreo proba din care să rezulte sumele pe care aceasta le-a adus din afara căsătoriei.

Nu s-au avut în vedere nici prevederile art. 86-88 Codul familiei, în baza cărora doar intimata-pârâtă, ca soție supraviețuitoare, avea veniturile grevate de obligația de creștere și întreținere a celor trei copii ai săi și nu recurentul care nu era tatăl celor trei copii ai săi și nici nu i-a adoptat.

Instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 31 lit. f Codul familiei, respectiv faptul că nu este bun comun, ci bun propriu al fiecăruia dintre soți, valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun sau bunul în care a trecut această valoare.

Față de aceste prevederi legale, instanța de apel ar fi trebuit, în ceea ce privește cele două bunuri, apartamentul și autoturismul, să purceadă mai întâi la scăderea din valoarea acestor bunuri a valorii aduse drept contribuție proprie de către părți și apoi la partajarea acestora.

Astfel, în ceea ce privește apartamentul, instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de faptul că intimata-pârâtă a recunoscut contribuția sa exclusivă la plata avansului la apartament și achitarea integrală a acestuia, respectiv să scadă din valoarea totală a acestuia de 260.000 lei suma de 120.000 lei (an 1991), avansul plătit de recurent cu bani din afara căsătoriei, si să dispună partajarea doar a diferenței de 140.000 lei, actualizată.

Aceeași situație de fapt, reglementată de prevederile art. 31 lit. f din Codul familiei, se regăsea și cu privire la autoturismul propriu al intimatei-pârâte, valoarea acestuia fiind de 10% din valoarea autoturismului supus partajului.

Instanța de apel în mod greșit a reținut faptul că recurentul ar fi pretins o pluralitate de cote-părți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu intimata-pârâtă.

Prin apel a solicitat să se constate contribuția sa la achiziționarea acestor bunuri de 90%, iar prin motivele de apel coroborate cu întregul material probator a motivat această solicitare.

Instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că recurentul ar fi solicitat, prin motivele 1 și 3 de apel, cote diferite pentru fiecare bun în parte, în funcție de contribuția sa la dobândirea acestora.

În fapt, a solicitat ca anumite bunuri, pe care părțile le-au dobândit fiecare înaintea căsătoriei, să fie scoase din masa partajabilă, acestea fiind bunuri proprii ale fiecăreia dintre parți.

Totodată, a solicitat, la pct. 4 din motivele de apel, ca în conformitate cu prevederile art. 31 lit. d Codul familiei, bunurile pe care intimata-pârâtă le-a primit ca premiu sau ca recompensă, în timpul căsătoriei, să fie scoase și acestea din masa partajabilă,

Instanța de apel a reținut în mod corect că, în conformitate cu prevederile art. 30 Codul familiei "Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților. Orice convenție contrară este nulă. Calitatea de bun comun un trebuie să fie dovedită", dar nu a avut în vedere și decizia nr. 434/13.03.1991 a Curții Supreme de Justiție - Secția Civilă, prin care s-a precizat că prezumția de comunitate instituită de prevederile art. 30 Codul familiei nu are un caracter absolut, ci numai relativ, legiuitorul recunoscând soțului interesat posibilitatea combaterii acesteia prin orice mijloace de proba. În cuprinsul deciziei de mai sus, s-a menționat că potrivit art.5 din Decretul nr. 32/1954 dovada că un bun este propriu se va putea face intre soți prin orice mijloc de probă.

2. Recurentul a mai arătat că bunurile comune sunt supraevaluate.

Având în vedere că de la data la care s-a executat expertiza imobiliară și până la data judecării apelului au trecut doi ani, faptul că evoluția pieței imobiliare a fost și continuă să fie negativă, că prețurile, mai ales pentru apartamentele cu patru camere au scăzut dramatic, fapt pe care recurentul l-a susținut inclusiv cu publicații de specialitate, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze aceste considerente, precum și solicitarea sa, prin apelul declarat, pentru efectuarea unei expertize evaluatoare.

Din oficiu, instanța ar fi trebuit sa aibă în vedere valoarea de circulație la data hotărârii, dând astfel eficiență regulii că partajul se face la valoarea de circulație de la data hotărârii judecătorești și că aceasta nu trebuie să prejudicieze nicio parte.

Instanța de apel nu a avut în vedere nici solicitarea sa ca să fie luată ca valoare a apartamentului valoarea actualizata corectată, de 242.212 lei, în loc de valoarea actualizată de piață de 484.425 lei având în vedere evoluțiile negative ce continuă și în prezent, cu privire la prețurile apartamentelor.

Așa cum a susținut și prin apelul declarat, recurentul va fi nevoit, pentru a plătii sulta datorată intimatei-pârâte, să vândă acest apartament și în loc să-i rămână J din contravaloarea acestuia, există posibilitatea să mai dea, pe lângă contravaloarea acestui apartament, în completare, o anumită sumă de bani pentru a plăti integral sulta.

3. Totodată, recurentul a învederat că nu i se pare nefiresc ca la sfârșitul deciziei, după "președinte" să fie o adnotare, respectiv "Red./Thred./4 ex.4/ " ( ), având în vedere că soluția a fost dată de un complet de la Tribunalul București, din care nu a făcut parte, aceasta fiind de fapt președintele completului care a soluționat cauza la fond, la Judecătoria Sectorului 4, iar pe sentință, sub "președinte" apare adnotarea "Red./Dact.MI/4ex ".

Potrivit art. 304 pct. 2 Cod procedură civilă, hotărârea dată de instanța de apel este nelegală, întrucât a fost dată de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii la Tribunalul București, așa după cum rezultă din adnotările menționate mai sus.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 2 și 9 Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:

Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.

În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constituio cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul d e procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părțilornumai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.

Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constituio cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

De aceea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță în primul rând cel prevăzute de art. 304 pct. 9 și 2 Cod procedură civilă.

II. 1. C de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.

Prin concept, motivul de recursnu includedeci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anumereținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

Raportând aceste considerații la motivele de recurs invocate în prezenta cauză, Curtea nu va analiza acele critici care vizează faptul că instanțele nu au analizat în profunzime întregul material probator, au înlăturat în mod greșit forța doveditoare a mărturisirii intimatei reclamante în cadrul răspunsurilor la interogatoriu și în cuprinsul "tranzacției" și "înțelegerii" intervenite între părți, nu au avut din vedere că dintr-o serie de înscrisuri ar rezulta că pe întreaga perioadă a căsătoriei a avut venituri mai mari decât intimata pârâtă, au reținut fără suport probator deținerea de către intimata pârâtă a unor sume de bani care constituiau bunuri proprii dobândite înaintea încheierii căsătoriei și au ignorat împrejurarea că veniturile acesteia erau grevate de obligația de creștere și întreținere a celor trei copii ai săi.

Cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 31 lit. f Codul familiei, Curtea are în vedere că, potrivit situației de fapt reținute de cele două instanțe, plata avansului (în cuantum de 120.000 ROL) la apartamentul dobândit în timpul căsătoriei, situat în B,-,. 15,. A,. 6,. 26, sector 4 (pentru care prețul de vânzare a fost de 260.744 ROL) s-a făcut din banii obținuți din vânzarea autoturismului proprietate personală a reclamantului. Instanțele nu au reținut însă că această plată a mărit cota de contribuție a reclamantului la dobândirea bunurilor comune, întrucât pârâta a intrat în căsătorie cu un autoturism de aceeași marcă, ce a fost folosit de ambii soți la nevoile familiei.

Într-adevăr, potrivit art. 31 lit. f Codul familiei, constituie bun propriu valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare. Prin această reglementare s-a urmărit evitarea confuziunii între cele două mari categorii de bunuri aflate în patrimoniile soților - bunuri comune și bunuri proprii - făcându-se aplicația subrogației reale cu titlu universal la celelalte categorii de bunuri enunțate prin art. 31 Codul familiei, calificate, prin voia legiuitorului, ca proprii fiecăruia dintre soți. Dacă legiuitorul este, indiscutabil, interesat în apărarea comunității de bunuri a soților, el este preocupat și de protecția patrimoniului propriu al fiecărui soț, căci numai în acest mod se poate realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei și cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independențe patrimoniale.

reală poate produce și efecte parțiale. Astfel, dacă bunul este dobândit în parte cu fonduri proprii, în parte cu fonduri comune, în măsura corespunzătoare valorii încorporate bunul va fi propriu, iar ceea ce excede contribuției din mijloace proprii intră în comunitatea de bunuri. În consecință, principial este corectă susținerea recurentului reclamant potrivit căreia soțul care a contribuit la plata prețului unui imobil cumpărat în timpul căsătoriei cu sume provenite din vânzarea unui bun propriu dobândește, proporțional cu această valoare, un drept exclusiv asupra imobilului, iar restul intră în comunitatea celor doi soți.

Cu toate acestea, soluția la care au ajuns instanțele este una corectă, privită însă în lumina celui de-al doilea element de fapt menționat anterior căruia i-au dat relevanță juridică.

În ipoteza în care un soț deține, la rândul său, fonduri proprii, din cauza caracterului fungibil al banilor, nu s-ar putea stabili în mod direct dacă acestea au fost folosite ca aport la sarcinile căsătoriei (de exemplu, pentru achiziționarea de alimente necesare membrilor familiei ori pentru a plăti cheltuielile de întreținere) sau din contră, pentru învestiții, concretizate în achiziționarea unor bunuri importante. Dacă însă fondurile proprii au o valoare semnificativă, depășind veniturile obișnuite ale soților pe timpul căsătoriei, acestea din urmă nepermițând achiziționarea unor asemenea bunuri, se prezumă în temeiul art. 1199 cod civil că prețul a fost achitat, în măsura corespunzătoare, din sume de bani reprezentând bunuri proprii ale soțului respectiv.

În mod similar, dacă un bun propriu de valoare ridicată este folosit la susținerea sarcinilor căsătoriei, cu consecința economisirii unor fonduri comune care în caz contrar ar fi trebuit direcționate în acel scop, asigurarea unui just echilibru între interesele părților - implicit al aceluia al conservării masei bunurilor proprii ale soțului mai puțin diligent sau mai puțin influent și menținerii acesteia separată de cea a bunurilor comune -, impune considerarea, în temeiul aceluiași text de lege, a bunului dobândit cu suma de bani rezultată din economisire ca fiind propriu al acelui soț, bineînțeles tot într-o măsură corespunzătoare contribuției sale.

Prin urmare, Curtea constată, în raport de situația de fapt stabilită de acestea și completând motivarea în drept a soluției pronunțate cu privire la pretenția respectivă, că instanțele de fond au reținut în mod corect că părțile au dobândit imobilul în discuție punând în comun efortul lor constând în bunuri proprii în cote egale.

Este adevărat că instanța de apel a reținut greșit faptul că reclamantul ar fi pretins o pluralitate de cote-părți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu intimata pârâtă, însă această împrejurare nu mai prezintă relevanță în condițiile substituirii motivării de către instanța de recurs.

Cât privește împrejurarea că instanța de apel nu ar fi dispus scoaterea din masa partajabilă a unor bunuri proprii ale intimatei pârâte, pe care aceasta le-ar fi primit ca premiu sau ca recompensă, recurentul reclamant nu este persoana care are interesul să o invoce, soluția fiindu-i favorabilă.

O altă critică formulată de către recurentul reclamant privește aplicarea dispozițiilor art. 30 Codul familiei.

Prin tranzacția încheiată la data de 8.08.1997 între reclamantul și pârâta ta, aceștia au arătat că: - fiecare dintre părți a adus în căsătorie unele bunuri materiale din căsătoriile anterioare; - primul a avut în întreținere un copil din afara căsătoriei; - a doua a avut în întreținere trei copii din afara căsătoriei: - cei trei copii ai susnumitei au avut pensie de urmaș; - cea de-a doua a adus în căsătorie în permanență de la părinții ei o parte din alimentele necesare; - salariul primului a fost în permanență mai mare decât al celei de-a doua în medie de două ori: - avansul plătit la apartament (120.000 lei) a provenit din vânzarea autoturismului din afara căsătoriei al primului. Ca urmare, au stabilit că, în privința relațiilor patrimoniale: - bunurile materiale care au fost aduse din afara căsătoriei revin fiecăruia în parte în starea în care se găsesc; - apartamentul comun în caz de divorț va fi vândut. Partea din apartament achitată cu avansul provenit din afara căsătoriei revine numitului, în întregime, dacă ta nu îi remite primului echivalentul bănesc a Jd in contravaloarea autoturismului acestuia (din afara căsătoriei) actualizată la acea dată, înainte e vânzarea apartamentului, situație în care cei doi au aceleași drepturi asupra acestei părți din apartament. Cealaltă parte din apartament revine două părți lui și o parte lui ta; - toate bunurile materiale (obiecte și bunuri) dobândite în timpul căsătoriei se împart în două părți primului și o parte celei de-a doua.

Prin înțelegerea intervenită la data de 31.08.2006, având în vedere că din luna aprilie 2005 conviețuiau în fapt separat din punct de vedere financiar, au mai stabilit următoarele: - mijloacele financiare realizate în comun până în martie 2005 au fost partajate de comun acord, una parte susnumita și două părți susnumitul; - și în continuare vor conviețui separați din punct de vedere financiar. Ca urmare, niciuna din părți nu va putea pretinde celeilalte părți vreun drept asupra mijloacelor financiare acumulate și a bunurilor materiale achiziționate în nume propriu, începând cu data încheierii înțelegerii; - celelalte bunuri și apartamentul proprietate comună vor fi partajate, în cazul unui divorț, de comun acord sau prin instanță la/după pronunțarea divorțului.

Prima caracteristică a regimului juridic al bunurilor soților în vigoare este aceea că este în exclusivitate legal, nefiind îngăduit ca în locul regimului legal sau paralel cu acesta să existe un regim convenit de părți. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, orice convenție contrară fiind lovită de nulitate, în temeiul dispozițiilor art. 30 Codul familiei. Numai anumite bunuri, limitativ determinate de lege prin art. 1 Codul familiei, sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre soți.

Din categoria actelor juridice contrare comunității de bunuri fac parte acelea prin care s-ar micșora sau suprima masa bunurilor comune. Potrivit concepției unanim acceptate în practica judiciară și în literatura de specialitate, sunt lovite de nulitate absolută în temeiul acestui text de lege nu numai convențiile prin care soții ar stabili un alt regim juridic (de exemplu, cel al separației de bunuri), ci și declarațiile unilaterale prin care s-ar "mărturisi" în timpul căsătoriei contribuția exclusivă a unuia dintre soți la achiziționarea unui bun. Legea privește mărturisirea atât ca pe un mijloc de probă prin care o parte confirmă existența unui fapt pe care partea adversă își întemeiază o pretenție sau o apărarea, cât și ca pe un act juridic, deoarece acea confirmare este de natură să producă împotriva autorului ei consecințe juridice. Prin urmare, natura juridică a mărturisirii este mixtă, în sensul că este, în primul rând, un mijloc de probă, dar și un act juridic al părții, iar această ultimă semnificație a sa cade sub incidența art. 30 alin. 2 Codul familiei, lipsind-o de efecte inclusiv sub aspect probatoriu.

În aceste condiții, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii reținând că sunt contrare prevederilor art. 30 alin. 2 Codul familiei acele elemente din cele două convenții intervenite între părți care corespund celor două tipuri de acte juridice interzise menționate anterior.

2. Referitor la înțelesul sintagmei "încălcarea sau aplicarea greșită a legii" folosite de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează unbilanț rezonabilal elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumitămarjă de apreciere.

Raportând aceste considerații la cel de-al doilea motiv de recurs invocat în prezenta cauză, Curtea reține că în categoria textelor de lege ce implică a apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se include și art. 167 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit căruia: "Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii".

Prin expertiza tehnică întocmită la data de 07.04.2008 în fața primei instanțe, s-a stabilit că valoarea de piață a imobilului situat în situat în B,-,. 15,. A,. 6,. 26, sector 4, este de 484.425 lei, echivalentul a 130.000 Euro. La data de 11.06.2008, expertul a răspuns la obiecțiunile formulate de către pârâtă, prin care a solicitat să nu fie aplicați doi coeficienți de corecție negativi. Prin apelul formulat, reclamantul a solicitat și efectuarea unei noi expertize evaluatoare, făcând referire la evoluția ulterioară a pieței. La termenul din 16.03.2009, tribunalul a respins nemotivat această cerere.

Începând cu anul 2010, conform informațiilor din piață, va fi un indice referitor la sumele reale cu care s‑au încheiat în ultimul an tranzacțiile pe piața rezidențială. Acesta va fi realizat de Institutul Național de Statistică, în colaborare cu Banca Națională a României și Uniunea Notarilor, urmând să fie actualizat trimestrial.

Până la determinarea pe cale oficială a unui indice care să reflecte evoluția prețului la locuințe, pe piață există deja și este folosit ca atare de analiștii financiari (Bucharest Real ), indicele lansat de compania de consultanță - un parteneriat global între companii care furnizează consultanță imobiliară, având aproximativ 293 de birouri în 61 de țări - în primăvara anului 2008, care reprezintă prețul mediu lunar al apartamentelor din

În raportul întocmit de compania, intitulat "Bucharest Real - Evoluție 2008", publicat în presă, s-a arătat că: "După un an 2007 în care piața rezidențială a fost caracterizată de un trend ascendent pe ambele sale componente, apartamente noi și apartamente vechi, anul 2008 adus o realitate total diferită. -

imediat ce a început anul 2008, schimbarea de piață a fost remarcată. Am avut un prim trimestru spectaculos, când am înregistrat prima scădere de " asking price" (prețuri cerute de vânzători) de la monitorizarea pieței prin intermediul, adică din ianuarie 2005. de 3 ani piața rezidențială se aflase în creștere sau stagnare, până când, în februarie 2008 consemnat prima scădere cu 50 de unități, adică aproximativ 3% față de luna precedentă, după ce în ianuarie înregistra cea mai mare valoare de până atunci, de 1826 Euro/mp.

următoare, martie, aduce o creștere spectaculoasă de 111 Euro/mp a valorii, aceasta ajungând la 1.887 Euro/mp și împreună cu vârful atins în luna aprilie - 1.888 Euro/mp se înregistrează cele mai mari valori ale din istoria indicelui. evoluției prețurilor de pe piața rezidențială s-a atins în lunile 3 și 4 ale anului 2008, toate valorile înregistrate după această dată fiind pe o descendentă. -

A doua Jal ui 2008 consemnează 5 scăderi de valori în șase luni. Iulie 2008 este ultima lună de stagnare a prețurilor cerute, urmând ca august, septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie să înregistreze fiecare valori mai mici decât luna precedentă.

astfel o scădere de la nivelul de 1.844 Euro/mp înregistrat în luna iulie la 1.540 Euro/mp, valoarea lunii decembrie. O scădere cu 304 Euro/mp, adică 16% în șase luni, iar față de ianuarie 2008, anul trecut s-a închis cu o valoare mai mică cu 286 Euro/mp.

Diferența între maximul atins în luna aprilie și minimul anului 2008 - cel înregistrat în luna decembrie, este de 350 Euro/mp, ceea ce reprezintă o scădere cu aproape 20%".

În al doilea rând, între decembrie 2008 și luna martie 2009, operat o nouă scădere a indicelui vechi cu aproximativ 25%, acesta ajungând la 1133 Euro/mp.

Pe de altă parte, în vederea respectării dreptului de proprietate al celor două părți și acordării unei juste reparații celei ce nu va beneficia de bunul supus partajării, valoarea imobilului ce trebuie luată în considerare este cea de la data pronunțării hotărârii, mai precis momentul la care se pronunță în cauză o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Având în vedere existența acestor date statistice referitoare la evoluția pieței imobiliare de la data efectuării expertize imobiliare în primă instanță și până la momentul solicitării unui al doilea asemenea mijloc de probă în faza apelului, Curtea apreciază că respingerea acestei cereri este consecința unei aplicări greșite a art. 167 Cod procedură civilă, instanța folosindu-și puterea de apreciere în legătură cu admiterea probei fără a prezenta în susținerea soluției argumente pertinente și suficiente.

III. C de-al doilea motiv de recurs vizează situația în care hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.

Motivul de nulitate reprezintă o concretizare a principiului continuității, astfel cum apare el în sistemul nostru procesual, legea cerând ca hotărârea să fie pronunțată de către judecătorii în fața cărora au avut loc dezbaterile pe fond (concluziile părților, eventual ale procurorului, pe fond, după rezolvarea excepțiilor procesuale și administrarea probelor). De aceea, nu este permis ca un complet să pronunțe hotărârea și altul să o redacteze și să o semneze.

În speță însă, nu se poate reține că hotărârea a fost redactată de alți judecători decât cei care au pronunțat-o, întrucât, cu încălcarea dispozițiilor art. 54 alin. 1 lit. g din nr. 387/2005, nu sunt indicate inițialele redactorului deciziei din apel, mențiunea " 4/" având în vedere pe judecătorul care a redactat hotărârea pronunțată în primă instanță, iar această omisiune nu a fost înlăturată prin folosirea mijloacelor procesuale pe care legea le-a pus la dispoziția părților.

Față de aceste considerente, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii respingând cererea de administrare a unei noi expertize evaluatoare, precum și faptul că potrivit art. 305 Cod procedură civilă o asemenea probă este inadmisibilă în această fază procesuală, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să admită recursul, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului București. Cu prilejul rejudecării, instanța de trimitere, ținând seama de prevederile art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, urmează să dispună efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii actuale de circulație a imobilului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul formulat de recurentul-reclamant-pârât împotriva deciziei civile nr. 790 din 09.06.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă-reclamantă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului, la Tribunalul București.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 08.02.2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - - - -

GREFIER

- -

Red.

Tehnodact.,

Ex. 2/6.04.2010

Secția a IV-a Civ. -

-

Jud.sector 4. -

Președinte:Cristina Nica
Judecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena

← Divort. Decizia 1098/2009. Curtea de Apel Timisoara		Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță