Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 2467/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2467/R/2008 | |
Ședința publică 17 decembrie 2008 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Anca Adriana Pop | --- - |
JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Alina Rodina Eugenia | - - - |
GREFIER: | TARȚA |
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 460/A din 25 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâta -, având ca obiect partaj bunuri comune.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de5 decembrie 2008, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr.4254 din 17 mai 2007 Judecătoriei Cluj N, pronunțată în dosarul nr-, s-a admis, în parte actiunea formulată de reclamantul, in contradictoriu cu pârâta.
S-a admis, in parte cererea reconventionala formulată de pârâta-reclamantă reconvențională în contradictoriu cu reclamantul - pârât reconvențional.
S-a constatat că în timpul căsătoriei dintre părți, acestea au dobândit cu o contribuție egală apartamentul nr. 46 situat în C - N Calea nr. 70 bloc. E 5 înscris CF nr. 75468 C-N sub nr. top 11526/S/XLVI, reclamantul având un drept de creanță pentru suma reprezentând echivalentul în lei a 3018 Euro.
S-a dispus partajul apartamentul nr. 46 situat în C - N Calea nr. 70 bloc. E 5 înscris în CF nr. 75468 C-N sub nr. top 1152/S/XLVI, prin atribuire în natură, în favoarea pârâtei, cu obligarea la plata sultei reprezentând echivalentul în lei a 25.000 EURO.
S-a constatat că autoturismul marca Super, obiect al contractului de leasing nr. 568 LR/ 2002 este coproprietatea reclamantului și a pârâtei.
S-a dispus sistarea indiviziunii prin atribuirea în natură în favoarea pârâtei, constatând că reclamantul are un drept de creanță asupra sumei reprezentând echivalentul în lei a 1658 EURO.
S-au compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 10254/14.11.2003 a Judecătoriei Cluj -N s-a admis cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta și s-a desfăcut căsătoria încheiată între părți la data de 5.06.1999.
Prin contractul de leasing financiar nr. 568 LR/ 03.09. 2002 încheiat intre SC - LEASING TRANSILVANIA SA - finanțator - și și, utilizatori, s-a convenit închirierea autoturismului, contractul având o durată de 37 de luni cu începere din 03.09.2002 (până în 30.09.2005).
Cât privește proprietatea, în contract se prevede că la sfârșitul perioadei de leasing utilizatorul va putea cumpăra autoturismul obiect al contractului.
Prin contractul de leasing financiar nr. 484 LE /02.05.2001 încheiat intre se - LEASING TRANSILVANIA SA - finanțator - și și, utilizatori, s-a convenit închirierea imobilului - apartament situat in C - N Calea nr. 70. 46, contractul având o durată de 37 de luni cu începere din 02.05.2001 (până în 01.06.2004). Cât privește proprietatea, se prevede că la sfârșitul perioadei de leasing utilizatorul va putea cumpăra autoturismul obiect al contractului.
Potrivit declaratiei finantatorului, valoarea totală achitată pentru apartament a fost de 21.434 euro inclusiv TVA, până la data de 21 mai 2003 achitându-se din această valoare suma de 16993 euro + TVA, iar după această dată și până in iunie 2004 s-a achitat restul de 4442 inclusiv TVA. Din adeverința eliberată de finanțator rezultă că utilizatorii si-au exprimat optiunea de cumpărare a obiectului contractului de leasing nr. 484 LE/2001, iar la data de 03.11.2003 prin factura de valoare reziduală nr. -/03.11.2003 s-a efectuat transferul de proprietate asupra bunului imobil.
Rezultă că transferul proprietății s-a făcut in timpul căsătoriei, divortul fiind pronunțat la data de 14.11.2003.
Din același act rezultă că valoarea totală a autoturismului este de 6710 euro din care până la 21.05.2003 s-au achitat 2453 Euro inclusiv TVA și restul de 1414 euro reprezentând rate. Se arată că din mai 2003 până în octombrie 2004 s-a mai achitat 2149 euro rămânând de achitat un rest de 2109 Euro.
Instanța a reținut contribuția egală a părților la dobândirea bunului imobil având în vedere că nu s-a răsturnat prezumția de comunitate prev. de art. 30 Codul familiei.
Reclamantul a susținut că are o contribuție mai mare decât 50 % la dobândirea imobilului, prin aceea că a achitat rate de leasing fără contribuția pârâtei în perioada despărțirii in fapt(4442 E ), iar apoi a restituit singur împrumutul de 7006 E uro, contractat pentru plata ratelor.
Din probatoriul administrat rezultă că în timpul căsătoriei reclamantul și pârâta au contractat împrumuturi de la persoane fizice, pe care după desfacerea căsătoriei le-a restituit numai reclamantul. Aceste împrumuturi se ridică la suma de 6036 Euro (4000 Euro de la, 1000 euro de la și 1036 Euro adica echivalentul a 35.000.000 lei ROL de la ). Ceea ce înseamnă că restituind 6036 EURO reprezentând împrumutul contractat, reclamantul are un drept de creanță pentru J din această sumă, adică 3018 EURO.
Instanța a reținut că reclamantul a achitat singur imprumuturile in sumele indicate mai sus, dat fiind că martorii au arătat că in anul 2004 le-au fost restituite aceste sume. Martora in declaratia autentica de la 49 a declarat că a dat imprumut familiei echivalentul sumei de 3000 EURO, iar suma de 1200 Euro i-a fost restituită de reclamant până în decembrie 2003, iar restul sumei de 1800 fiind restituit in rate. In fata instanței martora a declarat că în perioada separării in fapt a soților, reclamantul i-a dat suma de 500 sau 700 Euro și că aceasta suma a fost o rata pe care doar i-a adus-o reclamantul. In privinta imprumutului in lei, martora a arătat că a contractat imprumutul pentru soți, dar că ratele au fost platite de acestia, nu de ea, prima achitând-o pârâta. Aceeași martora a arătat că imprumutul acordat de către ea familiei a fost restituit de ambii soti.
Astfel, nu s-au dovedit susținerile reclamantului că doar el i-a restituit martorei împrumutul contractat de părți în sumă de 3000 EURO și 14.000.000 lei ROL.
Raportat la acestea nu se poate reține cota de contribuție mai mare a pârâtului, dat fiind că împrumuturile au fost restituite după desfacerea căsătoriei.
In ceea ce privește veniturile realizate de soți in timpul căsătoriei, din actele de la dosar nu rezultă diferente semnificative având în vedere că:
Sustinerile reclamantului că ar fi realizat câștiguri net superioare celor declarate la Administratia financiară nu pot fi reținute în lipsa unor dovezi in acest sens. De asemenea sustinerile că reclamantul ar fi luat un imprumut de la numita (actuala soție), respectiv 15.000 EURO "in functie de necesitati in limita sumei de 15000 EURO", contract incheiat la data de 10.06.2003 in vederea achitarii ratelor la apartament, nu sunt sustinute pe plan probator având in vedere că, din scriptele de la 143-146 rezultă că anumite sume de bani au fost primite de reclamant in baza contractului de imprumut cu numita, dar nu pot constitui probe in sensul celor sustinute de reclamant, fiind scripte emise și semnate numai de acesta și oricum după data desfacerii căsătoriei.
Cât privește scriptele de la 146-157, reprezentând dispozitii de plata prin care () in calitate de patron, ridica diverse sume de bani de la o societate comercială, nu poate face dovada contributiei mai mari a reclamantului la dobândirea bunurilor comune cu
Totodată instanța mai retine că reclamantul - căsătorit fiind cu pârâta - a achitat cheltuieli de intretinere pentru cei doi copii dintr-o căsătorie anterioara, (imprejurare recunoscuta la interogator) mai achita taxe de scolarizare in calitate de student al, in condițiile in care pârâta a fost incadrata in munca, iar pe perioada concediului de maternitate a beneficiat de indemnizatie, așa cum rezultă si din adeverinta de la 99-103, s-a ocupat de copilul părților și de gospodărie, astfel că nu se poate susține o contributie inegala a sotilor.
Reclamantul a susținut că avea o situatie materiala foarte buna și că raportat la soția sa veniturile erau superioare, dar nu a făcut dovada susținerilor sale, iar pe de altă parte a susținut că plata ratelor de leasing s-a facut din imprumuturi, deci nu din veniturile sale ridicate.
Imprejurarea că s-a facut dovada restituirii unor imprumuturi după data desfacerii căsătoriei numai de către reclamant, ii conferă acestuia - așa cum s-a arătat - un drept de creanță.
Părțile s-au declarat de acord cu valoarea de 50.000 Euro a apartamentului. Având în vedere că pârâtei i s-a incredintat copilul părților, că aceștia au locuit in apartamentul in litigiu, instanța a apreciat ca intemeiată cererea de atribuire in favoarea pârâtei a acestui apartament cu obligația corelativă de a achita reclamantului o sultă de 25.000 Euro.
In privința autoturismului, acesta nu exista in patrimoniul soților la data desfacerii căsătoriei, nefiind plătite toate ratele, acest bun nu constituie bun comun al soților. Ca urmare părțile au devenit coproprietari la data transferului de proprietate, adică în 15.09.2006 când s-a stornat valoarea reziduală, potrivit facturii -/15.09.2006 cei 1039 EURO reprezentând garanția achitată la începutul contractului.
Valoarea totală de achizitie a autoturismului a fost de 6710 EURO.
Din adresa finantatorului rezultă că până la 31 mai 2003 a fost achitată suma de 2453 Euro, ceea ce înseamnă că în noiembrie 2003 era achitată suma de 3394 EURO. Reclamantul a recunoscut că diferența a fost achitată de pârâtă. Ceea ce înseamnă că după divorț, pârâta a mai achitat 3316 Euro. Nedovedindu-se altă cota de contributie la achiziționarea bunului, instanța a reținut că până în noiembrie 2003 cota părților a fost egala, apoi restul până la valoarea integrala a autovehiculului a fost contributia exclusivă a pârâtei.
Instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada că sumele împrumutate de la au avut destinatia platii ratelor autoturismului, din probele administrate asa cum s-a retinut mai sus, a rezultat existenta acestui imprumut nu destinatia sa. De altfel, la sistarea comunității de bunuri s-a ținut cont de suma astfel obținută de părți.
In prezent autovehiculul a fost evaluat la suma de 2025 Euro, potrivit expertizei efectuate de expert prof.dr.ing..
Prin decizia civilă nr.708 din 19 decembrie 2007 a Tribunalului Cluj, s-a respins excepția lipsei de interes a reclamantului cu privire la primul motiv de apel.
S-a admis in parte apelul declarat de reclamantul, împotriva Sentinței civile nr. 4254/17.05.2007 pronuntate în dosar nr- al Judecătoriei Cluj -N, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a constatat că in perioada căsătoriei părtilor acestea au dobândit apartamentul nr. 46 situat in C-N, Calea nr. 70, - inscris in 75468 C, nr. top 11526/S/XLVI, contributia reclamantului fiind de 60,36%, iar contributia pârâtei fiind de 39,64%.
S-a dispus partajul imobilului - apartament nr. 46 din C- Calea nr. 70, - prin atribuirea in natură in favoarea pârâtei.
Pârâta a fost obligată să plătească apelantului sulta de 30.180 Euro, în termen de 3 luni de la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.
S-au menținut dispozitiile sentintei cu privire la autoturismul Super.
S-au înlăturat dispozițiile din sentință privind dreptul de creanță al reclamantului cu privire la suma de 3018 Euro.
Intimata a fost obligată să plătească apelantului suma de 254 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Prin decizia civilă nr.650 din 14 martie 2008 Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dosarul nr-, s-a admis recursul declarat de pârâta - împotriva deciziei civile nr. 708/A din 19.12.2007 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, care a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul Cluj.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că din considerentele hotărârii rezultă contradicții între motivarea hotărârii și dispozitivul acesteia, apreciindu-se că sumele plătite de reclamant după despărțirea soților nu-i conferă acestuia o cotă mai mare de contribuție, ci doar un drept de creanță, argument repetat în finalul fragmentului citat din hotărâre.
Cu toate acestea, instanța de apel a modificat sentința prin care s-a constatat un drept de creanță asupra sumei ce reprezintă echivalentul în lei a sumei de 3018 Euro, în favoarea reclamantului, stabilind contribuția acestuia la 60,36% în condițiile în care a afirmat în două fraze distincte că plățile efectuate de reclamant nu sunt de natură să atragă modificarea contribuției în sensul de a se reține o contribuție mai mare.
Art.261 pct.5 proc.civ. prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, iar nerespectarea acestei dispoziții poate atrage nulitatea hotărârii în condițiile art.105 alin.2 proc.civ. dacă partea interesată dovedește existența unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
În speță, există contradicție între considerentele hotărârii și soluția pronunțată în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, respectiv existența unui drept de creanță în favoarea reclamantului, însă instanța a stabilit cote diferențiate în favoarea celor două părți fiind prezent motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.5 și 7.proc.civ.
În rejudecare, prin decizia civilă nr.460 din 25 septembrie 2008 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, s-a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul împotriva Sentinței civile nr.4254/17.05.2007 pronunțată în dosar nr- al Judecătoriei Cluj N.
Apelantul a fost obligat să plătească intimatei - suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a constatat că apartamentul în litigiu, dobândit de părți prin contract de leasing, transferul către aceștia a dreptului de proprietate a avut loc, potrivit specificului acestui contract,la plata valorii reziduale. Din adeverința nr. 2077/13.04.2006 emisă de BT LEASING TRANSILVANIA, aflată la fila 33 dosar fond, rezultă că plata valorii reziduale și transferul dreptului de proprietate către cumpărători a avut loc la data de 03.11.2003. Hotărârea de divorț a părților a rămas irevocabilă la data de 10.01.2004 ( 51 dosar).Cum transferul dreptului de proprietate asupra imobilului se situează în speță înăuntrul căsătoriei părților, s-a reținut corect de prima instanță că, apartamentul 46 situat în CNC alea nr. 70 este bun dobândit de părți în timpul căsătoriei.
Reclamantul pretinde în cuprinsul motivelor de apel că veniturile câștigate de el în timpul căsătoriei, net superioare celor ale pârâtei, precum și restituirea din resurse proprii, ulterior despărțirii în fapt a sumelor împrumutate de soți pentru plata ratelor de leasing ale apartamentului, îi conferă o cotă superioară de proprietate în raport cu pârâta.
Susținerea este nefondată întrucât probatoriul administrat în cauză nu a dovedit ca veniturile reclamantului să fie net superioare celor ale pârâtei. Într-adevăr în perioada derulării contractelor de leasing pârâta s-a aflat în concediu pentru îngrijirea copilului, respectiv in perioada aprilie 2001- iulie 2002, obținând o indemnizație cuprinsă între 2.440.000 și 3.273.559 lei lunar, însă nici reclamantul nu a făcut dovada unor venituri superioare pârâtei. Declarația specială privind venituri din activități independente pentru anul 2001 dovedind că acesta a avut un anul respectiv un venit net impozabil anual de 6.160.694 lei ( 137 dosar), în anul 2002 un venit net impozabil anual de 9.524.350 lei ( 135 dosar) iar în anul 2003 un venit net impozabil anual de 9.524.359 lei.
Reclamantul a pretins că a obținut venituri net superioare celor declarate la organele fiscale, dar același lucru l-a susținut și pârâta, și nu vedem motivul pentru care ar trebui să dăm crezare sub acest aspect numai reclamantului, nu însă și pârâtei.
Reclamantul susține că în mod greșit a apreciat prima instanță că obligația de întreținere a copiilor rezultați din prima căsătoriei diminuează contribuția lui la bunurile comune, căci nivelul acestei obligații nu a fost dovedit.
Așadar, reclamantul nu existența acestei obligații de întreținere, care, chiar dacă o luăm la minimul posibil, adică la salariul minim pe economie, tot diminuează veniturile reclamantului și implicit contribuția lui la dobândirea bunurilor comune.
Reclamantul a mai pretins că s-a reținut greșit că taxele sale de școlarizare diminuează de asemenea contribuția la dobândirea bunurilor comune, căci și pârâta a achitat taxe de școlarizare mult mai mari decât cele plătite de el.
Pârâta a recunoscut la interogatoriu numai plata taxei de înscriere de 500.000 lei iar reclamantul nu a dovedit plata și cuantumul cheltuielilor de școlarizare ale pârâtei, astfel încât susținerea acestuia nu poate fi primită.
Reținând aceste cheltuieli ale reclamantului, instanța nu a diminuat contribuția reclamantului l dobândirea bunurilor, căci i-a constata o cotă egală de contribuție cu cea a pârâtei, ci o reținut că, și in situația în care reclamantul ar fi dovedit venituri suplimentare celor ale pârâtei, ceea ce nu s-a întâmplat, arătăm și noi, aceste venituri suplimentare ar fi compensate cu obligațiile reclamantului și cu contribuția suplimentară adusă de munca depusă de pârâta în gospodărie și la creșterea copilului părților, care în mod constat a fost reținută în teoria și practica judiciară drept contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Contrar susținerilor reclamantului, prima instanță a procedat corect la înlăturarea chitanțelor depuse la filele 143-145 dosar. Potrivit acestor chitanțe, reclamantul recunoaște primirea de la numita, cu titlu de împrumut, a sumelor de 4000,1000,5000,1000, 2500 euro, sume pe care le- pretinde că le-a utilizat pentru plata apartamentului.
Chitanțele sunt semnate numai de către reclamant, pe de o parte, apoi, în afară de cele datate în 10.06.2003 și 30.10.2003, se referă la perioade ulterioare plății ratei reziduale.
Apoi, din probatoriul administrat în cauză, s-a dovedit că pentru plata avansului și ratelor apartamentului, soții au împrumutat 1000 euro de la, 4000 euro de la, 35 milioane lei vechi de la, 3000 euro de la. Părțile nu au pretins că au împrumutat bani de la alte persoane. Astfel, chiar dacă am lua in considerare chitanțele depuse de reclamant și am socoti că sumele împrumutate de el de la au fost utilizate pentru restituirea împrumuturilor luate pentru apartament, sumele restituite martorilor, și au fost recunoscute deja ca fiind făcute exclusiv de reclamant, ori, ceea ce vrea reclamantul este ca la stabilirea contribuției sale să i se țină seama de două ori de aceeași plată.
Corect a reținut prima instanță că restituirea împrumutului luat de la martora s-a făcut de ambii soți, întrucât, așa cum rezultă din declarația martorei, o mare parte din împrumut s-a restituit în rate în perioada in care părțile conviețuiau, după despărțirea părților fiind achitată doar o suma de 500 sau 700 euro, pe care într-adevăr i-a adus-o reclamantul, însă pârâta i-a comunicat telefonic în prealabil că reclamantul va veni să-i aducă banii. Ori, chiar despărțiți fiind, acel telefon dat de reclamantă creează prezumția că demersul restituirii sumei împrumutate era unul comun.
În concluzie s-au apreciat nefondate motivele invocate de reclamant referitoare la nereținerea unor cote de contribuție diferențiate la dobândirea bunurilor comune.
Cât despre achitarea de către reclamant a unora dintre sumele împrumutate de soți în vederea achiziționării apartamentului, fiind ulterioară dobândirii în proprietate a imobilului, în mod corect a apreciat prima instanță că îi conferă reclamantului doar un drept de creanță cu privire la din suma restituită, întrucât această cotă din obligație cădea în sarcina pârâtei.
Astfel neputând obține o cotă mai mare de proprietate decât cea reținută de prima instanță, în opinia tribunalului reclamantul nu justifică nici un interes în susținerea primului motiv de apel care viza înlăturarea dispoziției referitoare la dreptul său de creanță căci admiterea acesteia l-ar plasa într-o situație mai nefavorabilă decât cea avută de reclamant în urma pronunțării hotărârii primei instanțe.
Referitor la atribuirea apartamentului în favoarea pârâtei, neavând o cotă mai mare de proprietate decât pârâta, reclamantul nu poate pretinde existența in favoarea sa a criteriului de preferință la atribuire legat de mărimea cotei, dup cum nu îl poate pretinde nici pe acela al posibilității de plată a sultei, căci nu a făcut dovada că dispune de suma de bani necesară sultei.
În ceea ce privește cota de contribuție a reclamantului la dobândirea autoturismului, critica din apel este nefondată. Din probele administrate în cauză reiese că reclamantul a împrumutat anumite sume de bani de la, fără a se dovedi dacă acestea au fost folosite la ratele autoturismului, sau cât anume din această sumă. În plus, suma de 4000 euro restituită în anul 2004 martorului a fost recunoscută reclamantului în contul apartamentului, astfel încât nu ar mai putea fi recunoscută și in contul autoturismului.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiza tehnică de evaluare a imobilului în litigiu, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii apelului reclamantului, cu consecința admiterii acțiunii introductive astfel cum a fost formulată și respingerea cererii reconvenționale formulată de pârâtă.
In motivarea recursului reclamantul a arătat că deși nici una dintre părți nu a dovedit că este în măsură să achite sulta, tribunalul a atribuit în mod nelegal imobilul pârâtei, cu nerespectarea prevederilor art.67310pr.civ. deși ambele părți au solicitat atribuirea apartamentului.
În condițiile în care martorii au arătat că reclamantul a făcut împrumuturi în vederea plății unor rate pentru cumpărarea apartamentului în mod greșit Tribunalul Cluja reținut că nu s-a dovedit care a fost destinația banilor împrumutați.
Totodată instanța de apel a înlăturat în mod nelegal proba cu înscrisuri cu motivarea că aceste scripte sunt semnate după desfacerea căsătoriei deși pârâta nu a contestat aceste înscrisuri. Reclamantul a dovedit contribuția exclusivă la plata ratelor în leasing în sumă de 16.441 Euro, a depus dovada veniturilor realizate în perioada achiziționării prin leasing a apartamentului în litigiu și a autoturismului, nici una dintre instanțe nefăcând nici o referire la aceste înscrisuri din care rezultă fără echivoc că sumele de bani au fost achitate de către reclamant fără nici o contribuție din partea pârâtei. De asemenea, reclamantul a achitat suma de 4442 Euro după despărțirea în fapt și fără contribuția din partea pârâtei, fapt dovedit prin ordinele de plată emise de reclamant. Suma de 7006 Euro reprezintă de asemenea cota de contribuție exclusivă a reclamantului la dobândirea imobilului, aceasta fiind împrumutată în timpul căsătoriei și restituită integral după despărțirea în fapt, fără nici o contribuție din partea pârâtei. Suma de 9986 euro a fost achitată în cote egale cu pârâta motiv pentru care reclamantul a contribuit exclusiv la achiziționarea imobilului cu suma de 16441 Euro ce reprezintă 76,70% din prețul total de achiziție de 21.434 Euro. De altfel, martora a mințit sub jurământ iar instanța de apel nu a lămurit de ce în mod corect sau incorect prima instanță nu a înlăturat declarația acesteia.
Tribunalul nu a răspuns criticii reclamantului dacă există sau nu un caz de extra petita în raport de soluția instanței de fond și nu a menționat care sunt criteriile de preferință prin care a atribuit imobilul pârâtei.
Pârâta locuiește într-un alt imobil situat pe-, astfel încât imobilul în litigiu este liber iar reclamantul are posibilitatea achitării sultei pe când pârâta nu dispune de bani pentru achitarea sultei.
În legătură cu valoarea imobilului părțile au căzut de acord asupra prețului de 50.000 Euro însă este de notorietate că prețul imobilelor a crescut de la momentul înregistrării acțiunii de partaj, astfel încât se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea expertizei de evaluare a imobilului, cerere asupra căreia tribunalul a omis să se pronunțe.
Pârâta intimată asistată de avocat, în ședința publică din 05.12.2008, a arătat că solicită respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Primul motiv de recurs vizează casarea hotărârii tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiza tehnică judiciară de evaluare a imobilului în litigiu motiv care este apreciat de C ca fiind nefondat.
Aceasta deoarece, în ședința publică din 07.12.2006, reprezentanta reclamantului a învederat instanței de fond că este de acord cu valoarea apartamentului în litigiu de 50.000 euro indicată de pârâtă. ( 109 dosar fond ).
În aceste condiții, prin motivele de apel, reclamantul nu a înțeles să aducă nici o critică raportat la valoarea bunului imobil, nici în primul ciclu procesual, dar nici în cel de-al doilea ciclu procesual, în rejudecarea apelului după casarea deciziei tribunalului.
Din verificarea înscrisurilor depuse în rejudecarea apelului precum și a încheierii pronunțată în ședința publică din 11.09.2008 rezultă că reprezentanta reclamantului a arătat că nu mai are alte cereri de formulat și acte de depus astfel încât susținerea reclamantului că a invocat în fața instanței de apel această împrejurare iar tribunalul a omis să se pronunțe nu corespunde realității.
În consecință, critica reclamantului referitoare la valoarea imobilului este făcută pentru prima dată în calea de atac a recursului, omisso medio, astfel încât este inadmisibilă, motiv pentru care nu sunt îndeplinite cerințele art. 312 alin. 3 teza II pr.civ. nefiind necesară administrarea probei noi privind expertiza tehnică judiciară de evaluare a apartamentului.
C de-al doilea motiv de recurs vizează nelegala stabilire a cotelor de contribuție ale părților la dobândirea imobilului, reclamantul susținând că are o cotă de contribuție mai mare, respectiv 76,70%, deoarece a achitat suma de 16.441 euro din valoarea totală de 21.434 euro a apartamentului, Curtea considerând acest motiv ca fiind neîntemeiat.
Astfel, în mod legal instanțele de fond au stabilit că, în timpul căsătoriei părților, a operat transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 46 situat în C-N, Calea nr. 70, obiect al contractului de leasing financiar nr. 484 LE/02.05.2001 încheiat de părți cu finanțatorul - Leasing Transilvania,transfer care a avut loc la data de 03.11.2003 când s-a achitat valoarea reziduală.
Art. 30 alin. 1 și alin. 3.fam. dispune că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soților iar calitatea de bun comun nu trebuie dovedită.
Cota parte ce se cuvine fiecăruia dintre soți se stabilește în raport cu contribuția sa la dobândirea și conservarea bunurilor comune. Cotele părți ale soților pot fi neegale, dacă aportul acestora la dobândirea și conservarea bunurilor comune este diferit însă, atunci când nu se poate determina contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, instanța, în virtutea textului legal mai sus menționat, prezumă că aceștia au o contribuție egală la dobândirea lor, în lipsa unor dovezi contrare.
În mod legal, tribunalul a stabilit că părțile au avut o contribuție egală la dobândirea apartamentului în litigiu deoarece nici una dintre ele nu au dovedit împrejurarea că ar fi realizat în timpul căsătoriei venituri mai mari, una față de cealaltă.
Contrar susținerilor reclamantului, atât prima instanță cât și instanța de apel, au analizat cu atenție înscrisurile depuse în probațiune precum și probele testimoniale administrate. Nu se poate reține faptul că pârâta nu a contestat înscrisurile depuse de reclamant de vreme ce aceasta a prezentat la rândul ei, ca și contraprobă înscrisuri din care au rezultat veniturile realizate în timpul căsătoriei. Deși în perioada executării contractelor de leasing pârâta s-a aflat în concediu pentru creșterea și îngrijirea copilului, respectiv aprilie 2001 - iunie 2002, ea a obținut o indemnizație lunară cuprinsă între 2.440.000 lei și 3.273.559 lei lunar. Din declarațiile de impunere pentru venituri din activități independente rezultă că reclamantul a avut venituri anuale în perioada 2001-2003, de 6.160.694 și respectiv 9.524.359 lei, astfel încât acesta nu poate susține că a realizat venituri net superioare celor obținute de pârâtă.
În mod judicios, tribunalul a analizat valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la 143-145 dosar fond, înscrisuri pe care le-a înlăturat motivat de faptul că acestea sunt semnate numai de către reclamant și se referă la perioade ulterioare transferului dreptului de proprietate asupra apartamentului, cu excepția celor datate în 10.06.2003 și 30.10.2003.
Totodată, în mod corect tribunalul a stabilit pe baza probatoriului testimonial că, în timpul căsătoriei, reclamantul și pârâta au contractat împrumuturi de la persoane fizice, în sumă totală de 6036 euro și pe care reclamantul le-a restituit după desfacerea căsătoriei, în anul 2004. Aceste împrumuturi constituie o datorie comună a soților iar plata acestora de către reclamant nu are semnificația unei contribuții mai mari la dobândirea imobilului bun comun, ci dă naștere doar unui drept de creanță pentru J din această sumă, respectiv 3018 euro.
Contrar afirmaților reclamantului, instanța de apel a menținut ca fiind concludentă declarația martorei care a arătat că datoria comună a foștilor soți constând în împrumutul acordat acestora fost achitată în rate, în perioada conviețuirii părților, iar suma de 500 sau 700 euro care a fost adusă doar de reclamant i-a fost anunțată prealabil telefonic de pârâtă, ceea ce creează prezumția că restituirea împrumutului a fost una comună.
Totodată, instanța de apel a motivat că, deși reclamantul nu a făcut dovada unor venituri suplimentare celor ale pârâtei, chiar și în ipoteza probării acestora, veniturile suplimentare s-ar fi compensat cu datoriile personale ale acestuia, dar și cu munca depusă de pârâtă în gospodărie și pentru creșterea copilului.
Prin urmare, critica recurentului privind stabilirea greșită a cotelor de contribuție ale celor doi foști soți și la dobândirea imobilului bun comun este nefondată.
Critica reclamantului referitoare la atribuirea apartamentului în litigiu este neîntemeiată întrucât chiar dacă instanța de fond nu a indicat temeiul de drept, din considerentele hotărârii reiese fără echivoc faptul că atribuirea apartamentului în favoarea pârâtei s-a făcut ținând seama de împrejurările cauzei, pentru faptul că aceasta împreună cu minorul, care i-a fost încredințat spre creștere și educare au locuit în apartament, constituind astfel un motiv temeinic în sensul art. 67310alin. 4.pr.civ.
Motivul de recurs privitor la faptul că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv că a stabilit că reclamantul are un drept de creanță pentru suma de 3018 euro sau echivalentul în lei a fost în mod corect soluționată de instanța de apel în conformitate cu prevederile art. 296 teza II pr.civ. potrivit căruia, apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Prin urmare, în cazul în care instanța de apel ar fi admis apelul reclamantului din acest motiv și ar fi înlăturat din sentința primei instanțe dispoziția referitoare la constatarea dreptului său de creanță pentru suma de 3018 euro, reclamantului i s-ar fi creat o situație mai grea în propriul apel, ceea ce ar fi contravenit art. 296 teza II pr.civ.
Pentru aceste considerente de drept, Curtea apreciază că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele art. 304 pct. 7, 8, 9.pr.civ. astfel încât în temeiul art. 312 alin. 1.pr.civ. va respinge ca nefondat recursul reclamantului și, în consecință, va menține hotărârea atacată ca fiind legală.
În conformitate cu prevederile art. 318 raportat la art. 274 alin. 1.pr.civ. Curtea va obliga recurentul, aflat în culpă procesuală, să plătească intimatei suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocațial (16).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 460/A din 25.09.2008 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul nr-.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatei suma de 200 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 17.12.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Anca Adriana Pop, Alina Rodina Eugenia
--- - - - -
GREFIER,
TARȚA
RED.
DACT.
2 EX/18.12.2008.
JUD. APEL:,.
Președinte:Anca Adriana PopJudecători:Anca Adriana Pop, Alina Rodina Eugenia
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
