Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 265/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(1638/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.265
Ședința publică de la 25 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
JUDECĂTOR 3: Claudiu Marius
GREFIER -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă, împotriva deciziei civile nr.665 A din 21.05.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât.
are ca obiect - partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta - reclamantă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.41073/3.07.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 15 dosar și avocat, în calitate de reprezentant al intimatului-pârât, în baza împuternicirii avocațiale nr.1/19.02.2010, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Părțile declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei-reclamante, susținând oral motivele de recurs depuse la dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, în temeiul art.304 pct.7 și 9 din Codul d e procedură civilă, casarea deciziei atacate în temeiul art.312 aln.3 și 5 din Codul d e procedură civilă și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Consideră că instanța de judecată potrivit dispozițiilor art.261 pct.5 din Codul d e procedură civilă trebuia să precizeze în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților și pentru nerespectarea acestei dispoziții ar conduce la imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra hotărârii astfel pronunțate.
Mai mult, lipsa totală a motivării hotărârii conduce la concluzia că instanța ce a pronunțat hotărârea recurată nu a soluționat fondul cauzei, fapt ce atrage casarea acesteia în condițiile art.312 alin.3 și 5 din Codul d e procedură civilă.
Arată că instanța de apel a schimbat sentința instanței de fond, însă nici în considerente și nici în dispozitivul deciziei apelate nu se oferă nici un criteriu pentru a se putea verifica legalitatea drepturilor valorice ale părților asupra masei partajabile și implicit a sultei calculate.
În mod greșit instanța și-a însușit apărările apelantului-pârât și raportându-se la data actului de proprietate a considerat că apartamentul este bun comun; aceeași instanță nu a făcut referire la apărările reclamantei-recurente în sensul că apartamentul este bun propriu raportat la data contractării și a datei la care a fost achitat, procedând în mod greșit la înlăturarea tuturor apărărilor pe acest aspect.
Având în vedere acest aspect, nu se poate verifica legalitatea deciziei recurate, întrucât nu se cunoaște motivarea instanței și nu se precizează de ce au fost înlăturate toate apărările recurentei. Simpla afirmație a instanței că se raportează la data încheierii actului de proprietate nu poate fi considerată o motivare care să permită controlul judiciar, deși instanța de apel nu a motivat nici în fapt și nici îndrept care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările recurentei, care sunt probele care i-au format această convingere din materialul probator administrat în cauză.
De altfel, motivarea instanței de apel lipsește și raportat la soluția pronunțată chiar de această instanță.
Instanța a stabilit o cotă de contribuție de 50% pentru fiecare soț la dobândirea bunurilor comune, lipsind și de această dată motivarea în fapt și în drept a instanței, nerezultând de ce au fost înlăturate apărările reclamantei-recurente, care sunt probele care au format convingerea instanței în sensul deciziei pronunțate.
Se face referire la veniturile părților, însă nu există o precizare a acestora în condițiile în care apartamentul a fost achitat înainte de căsătorie.
Susține că în egală măsură instanța nu face nicio referire la cererea reclamantei-recurente de a se stabili anumite cote de contribuție, având în vedere că soluția pronunțată echivalează cu respingerea cererii principale și admiterea celei reconvenționale.
Mai mult, în motivarea instanței nu se face nicio referire la cererile părților în ceea ce privește cotele de contribuție ale acestora. În cauză alături de cererea recurentei de chemare în judecată a fost depusă și cererea reconvențională a pârâtului-apelant prin care acesta solicită o cotă de contribuție egală de 50% și nici față de acest aspect nu există expuse argumentele instanței care au determinat-o să se pronunțe în acest sens.
Consideră că față de toate aceste argumente coroborate cu solicitările părților raportat la probele administrate condus la concluzia că în cauză este incident motivul de recurs care impune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
Un alt motiv de recurs se întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Față de motivele expuse de instanța de apel, apreciază că soluția pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii și este lipsită de temei legal. Potrivit dispozitivului deciziei, instanța a constatat calitatea de bun comun a apartamentului, iar singurul argument care să susțină acest dispozitiv și care rezultă din motivarea instanței este acela că data încheierii actului de proprietate transcris sub nr.86171/23.08.1994 este 20.08.1993, după încheierea căsătoriei, dându-se astfel eficiență prezumției instituită de art.30 din Codul familiei și consideră că o astfel de motivare nu poate fi reținută, nefiind conformă cu dispozițiile legale.
Susține că instanța în mod greșit a considerat că apartamentul este bun comun cu motivarea că la data contractului de asociere apartamentul nu era individualizat, iar transferul dreptului de proprietate era afectat de o cauză specială. Potrivit probelor administrate în cauză rezultă cu certitudine că apartamentul este bun propriu al recurentei. Conform contractului de asociere nr.2095/05.03.1992, art.5, Asociația de locatari, din care face parte și recurenta, a dobândit calitatea de coproprietar asupra lucrurilor de construcții ce trebuia terminate la blocul B2, această calitate de coproprietar existând pe toată perioada derulării contractului.
Arată că la momentul semnării contractului de asociere, recurenta a dobândit un drept de coproprietate asupra blocului 2, tronson 2, în calitate de membru al Asociației de locatari prin actul adițional nr.11322/29.04.1992 prin care a optat cu privire la apartamentul ce urma să devină proprietatea sa exclusivă s-a materializat vânzarea alternativă, prevăzută de art.1026 Cod civil, odată cu alegerea cumpărătorului.
Mai mult, după cum rezultă din actul adițional nr.4950/17.06.1993, construcția a fost finalizată încă din 1992, fiind încheiat un proces verbal de recepție nr.241/30.11.1992.
Din actul de proprietate rezultă că la data semnării acestuia, 20.08.1993, a avut loc punerea în posesie, bunul intrând în proprietatea recurentei exclusivă, căci se sistase starea de coproprietate. De asemenea, din același act rezultă că repartizarea s-a făcut conform opțiunii din 29.04.1992.
Având în vedere această situație, în condițiile în care bunul a intrat în patrimoniul recurentei înainte de căsătorie, a fost achitat integral înainte de căsătorie, doar posesia fiind transferată după încheierea căsătoriei, nu poate fi aplicabilă prezumția instituită de art.30 Codul familiei, iar bunul nu poate fi considerat bun comun, ci propriu al recurentei.
Precizează că chiar veniturile a căror dovadă există la dosar nu susțin veniturile egale ale părților, astfel că instanța nu poate reține în cauză că veniturile părților pot aproximativ egale din anul 1992, anul în care a fost achitat apartamentul, conform carnetelor de muncă depuse la dosar. Se poate observa clar că veniturile recurentei au fost duble, alteori aproape triple față de veniturile pârâtului, diferențe majore se observă și în anii ulteriori, chiar până la data desfacerii căsătoriei.
Solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată, conform chitanțelor nr.206/1.06.2009, nr.228/28.09.2009 și nr.229/30.09.2009, pe care le depune la dosar.
Avocatul intimatului-pârât, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă ca fiind legală și temeinică.
Consideră că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea pronunțată de instanța de apel fiind amplu motivată atât în fapt cât și în drept, pentru a determina o înțelegere corectă a situației greșit reținută de instanța de fond.
Consideră că în speță nu poate fi vorba de înlăturarea apărărilor recurentei-reclamante, astfel cum se arată de către aceasta, ci doar de o apreciere corectă a probelor din dosar.
Convingerea instanței de apel a fost formată pe baza înscrisurilor depuse la dosar și nu pe simple raportări la data încheierii actului de proprietate, astfel cum precizează recurenta reclamantă, înscrisuri din care rezultă, fără putință de tăgadă, că apartamentul în litigiu a intrat în patrimoniul reclamantei la data de 28.08.1993, dată la care părțile erau căsătorite, apartamentul dobândind astfel calitatea de bun comun.
Tribunalul Bucureștia motivat hotărârea dată atât în fapt, cât și în drept, prin indicarea dispozițiilor art.30 alin.1 Codul familiei care instituie prezumția comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, precum și prin invocarea dispozițiilor art.31 Codul familiei referitoare la calificarea bunului dobândit ca fiind propriu.
De asemenea, consideră că susținerile reclamantei nu au putut fi reținute deoarece, așa cum corect a apreciat și instanța de apel, la data semnării acordului de asociere apartamentul nu era individualizat, nu era determinat; în motivarea instanței de apel se menționează că transferul dreptului de proprietate a fost afectat de o cauză specială în sensul că a fost amânat până la finalizarea construcției.
Mai mult, instanța de apel a stabilit cotele de contribuție de 50% pentru fiecare dintre părți la dobândirea apartamentului în litigiu, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, astfel că nici în această situație nu se poate reține că nu se cunosc argumentele de fapt și de drept pentru care instanța a aplicat criteriul cotei de contribuție egală.
Consideră că transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului nu putea să opereze din momentul semnării contractului de asociere, astfel cum se arată în motivele de recurs, deoarece obiectului contractului de asocierea marcat starea de coproprietate creată între Regia Autonomă de Investiții și Administrația Locativă "Imobiliară" și Asociația de Locatari "-", acesta având statut juridic.
Or, la momentul încheierii acestui contract de asociere, apartamentul cu nr.48, ce face obiectul prezentului litigiu, nu exista și nici nu era individualizat, în speță fiind vorba de vânzarea unui bun viitor, determinat generic.
În cauză se regăsesc elementele unui contract de vânzare-cumpărare la care transferul proprietății operează în momentul predării-primirii, fiind vorba de vânzarea unor bunuri viitoare, determinate genetic, la care transferul proprietății este amânat printr-o clauză specială, astfel cum a reținut și instanța de apel.
Susține că achitarea prețului apartamentului înainte de căsătoria părților nu poate avea relevanță juridică în ceea ce privește calificarea bunului ca fiind comun sau propriu, devreme ce transferul proprietății asupra apartamentului a intervenit în timpul căsătoriei, acesta dobândind astfel calitatea de bun comun.
Recurenta încearcă să prezinte o situație de fapt care nu corespunde realității, prezentând elemente cu caracter de noutate, cum ar fi acela că prețul apartamentului a fost achitat de către recurenta-reclamantă surse proprii, pentru prima dată făcând mențiune că aceste surse proprii proveneau din economii, salariu și ajutor din partea părinților, fără a aduce nicio probă în acest sens.
Instanța de apel a făcut o apreciere corectă asupra întregului material probatoriu, concluzionând că veniturile intimatului pârât au fost egale cu cele ale recurentei reclamante, motivarea instanței de apel, având drept suport înscrisurile depuse la dosarul cauzei din care rezultă că intimatul a contribuit material la dobândirea apartamentului, în considerarea acestuia ca fiind bun comun, conform convenției dintre părți.
În urma analizării înscrisurilor depuse de către recurenta reclamantă la dosarul instanței de fond, respectiv chitanțele de plată a prețului apartamentului și carnetul de muncă se poate observa că sumele plătite pentru construirea apartamentului depășeau cu mult retribuția tarifară încasată lunar de aceasta.
În ceea ce privește aspectul existenței convenției părților ca imobilul să devină bun comun, urmează a se observa că aceasta este susținută și de simplul fapt că părțile au hotărât să se căsătorească la data de 29.05.1993, anterior încheierii actului de proprietate asupra apartamentului, convinși că prin aceasta apartamentul ca constitui bunul lor comun.
Depune concluzii scrise la dosar.
Avocatul recurentei-reclamante, având cuvântul în replică consideră că instanța de apel nu a avut în vedere contractul de asociere prin care avea un drept de coproprietate, iar cota de contribuție corectă era de 80% și nu 50% cum greșit a stabilit instanța.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5880 din 11.11.2008, Judecătoria Sectorului 4 Baa dmis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâtul și s-a constatat că apartamentul nr.48 situat în B,-, -.2, sector 4 este bun propriu al reclamantei. De asemenea, prima instanță a luat act de tranzacția părților cu privire la partajarea bunurilor mobile și a datoriilor comune.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că în fapt, reclamanta - pârâtă a fost căsătorită cu pârâtul - reclamant, din data de 29.05.1993 până la data de 17.04.2008, când a rămas definitivă și irevocabilă sentința civilă de divorț nr.897/14.02.2008, a Judecătoriei sectorului 4
În timpul căsătoriei, părțile au dobândit mai multe bunuri mobile și au contractat mai multe datorii comune, asupra cărora au încheiat tranzacție la data de 21.10.2008.
Instanța a constatat ca imobilul situat în B,-, - 2,.2, sector 4 este bun propriu al reclamantei-pârâte.
Pentru a considera astfel s-au avut în vedere dispozițiile art.30 alin.1 Codul Familiei care prevăd că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune.
Deci, una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a ne afla în cazul comunității de bunuri este ca bunul să fie dobândit în timpul căsătoriei. Dat fiind că legea nu prevede dispoziții derogatorii, data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soți devine titularul dreptului respectiv, chiar dacă ar intra în posesia bunului mai târziu. Deci, momentul dobândirii este acela în care dreptul intra în patrimoniul unuia dintre soți sau al ambilor.
În speța de față dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul reclamantei parate înainte de încheierea căsătoriei, la data semnării contractului de asociere nr.2096/05.03.1992, când părțile asociației au dobândit calitatea de "coproprietari ai blocului B2 tronson 2 din bd.- - nr.8 (filele 14-15). La data de 29.04.1992 părțile au făcut opțiune cu privire la apartamente (filele 16-18).
Actul de proprietate emis la data de 20.08.1993 (fila 10) a marcat ieșirea din starea de coproprietate a părților asociației.
Trebuie, de asemenea, observat faptul că plata apartamentului s-a făcut înainte de încheierea căsătoriei, conform chitanțelor depuse la dosar la fila 12 și respectiv 37-44.
În cauza de față nu erau în ipoteza construirii de locuințe proprietate personală cu sprijinul statului, când conform legislației speciale dreptul de proprietate asupra locuinței se dobândea la data predării-preluării locuinței și nici în ipoteza convenției viitorilor soți ca bunul achitat pe numele unuia dintre ei sa intre sub regimul comunității de bunuri.
Din probele administrate nu a rezultat existența unei astfel de convenții între părți. Ceea ce rezultă este că înainte de încheierea căsătoriei soții au beneficiat de sprijinul părinților pârâtului prin faptul că au locuit împreună în domiciliul acestora (declarația martorului ).
Din faptul vecin și conex că apartamentul a devenit domiciliul conjugal al părților nu poate rezulta concluzia că a existat o convenție de comunitate, de vreme ce la data contractării părțile trăiau împreuna și nimic nu le-ar fi oprit să încheie actul pe numele amândurora.
În ceea ce privește contribuția pârâtului reclamant la sumele plătite de reclamanta pârâta, declarația martorului este vagă și se bazează pe presupuneri ( "știu de la ambele părți ca strângeau bani sa-și cumpere apartament., cred că au cumpărat apartamentul cu
banii strânși").
Așa fiind, instanța a admis, în parte acțiunea, a luat act de tranzacția părților cu privire la partajarea bunurilor mobile și a datoriilor comune și a constatat că apartamentul nr.48, situat în B,-, -.2, sector 4 este bun propriu al reclamantei - pârâte.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, calea de atac fiind soluționată prin decizia civilă nr.665 din 21.05.2009 de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în sensul admiterii apelului și schimbării, în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii reconvenționale. Tribunalul a constatat calitatea de bun comun a apartamentului nr.48, în valoare de 60.000 euro pe care l-a atribuit reclamantei, aceasta fiind obligată la plata unei sulte de 30.000 euro corespunzător cotei de 50% ce revine pârâtului.
Pentru a ajunge la această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:
În legătură cu bunurile comune, se pune întrebarea care este "data" dobândirii bunurilor, căci această dată trebuie să fie în timpul căsătoriei.
Dat fiind că legea nu prevede dispoziții derogatorii, înseamnă că data dobândirii bunurilor în speță a dreptului de proprietate, care de asemenea este bun, este acela când acest drept intră în patrimoniul unuia dintre soți.
În speță, tribunalul a apreciat că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios a intrat în patrimoniul intimatei - reclamante - pârâte la data 20.08.1993, dată la care a fost încheiat actul de proprietate, înscris sub nr.86171 din 23.08.1994.
Ca urmare având în vedere că părțile la această dată erau căsătorite, imobilul litigios fiind dobândit în timpul căsătoriei este bun comun în temeiul prezumții prevăzute de art.30 Codul Familiei, neputându-se reține caracterul de bun propriu al acestuia în raport de data intrării dreptului de proprietate în patrimoniul unuia dintre soți neexistând nici unul din temeiurile prevăzute de art.31 Codul Familiei care să justifice calificarea bunului dobândit ca fiind propriu.
Susținerile intimatei reclamante-pârâte în sensul că dreptul de proprietate a intrat în patrimoniul său la data semnării contractului de asociere nu pot fi primite pentru că la data respectivă bunul nu era individualizat, nu era determinat iar pe de altă parte transferul dreptului de proprietate a fost afectat de o cauză specială în sensul că a fost amânat până la data finalizării construcției.
În consecință, având în vedere, caracterul de bun comun al imobilului litigios, tribunalul, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din care rezultă veniturile soților care sunt aproximativ egale a constatat că părțile au cote egale de contribuție la masa partajabilă de 50%.
Având în vedere că intimatei reclamante-pârâte i-a fost încredințată spre creștere și educare minora, tribunalul a atribuit imobilul litigios acesteia cu obligarea la plata unei sulte în favoarea pârâtului-reclamant, în cuantum de 30.000 euro, sultă calculată la valoarea precizată de reclamanta - pârâtă prin cererea introductivă de 60.000 euro, sumă ce nu a fost contestată de către pârâtul - reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta - pârâtă, solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea deciziei recurate cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului.
Recurenta a criticat decizia atacată pe motive de nelegalitate, arătând în esență următoarele:
În fapt, recurenta a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu apelantul pârât pentru a se dispune partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, stabilindu-se o cotă de contribuție pentru aceasta la dobândirea bunurilor comune de 80% și pentru pârât de 20%. În același timp, a solicitat instanței să constate că apartamentul situat în B, bd.-, nr.8,bI.B2,.2,.48, sector 4 este bun propriu al reclamantei-pârâte.
Analizând materialul probator, instanța de fond a luat act de tranzacția încheiata în ceea ce privește bunurile mobile și a constatat calitatea de bun propriu al reclamantei a apartamentului menționat în acțiune.
Instanța de apel a schimbat, în parte, sentința instanței de fond și a constatat calitatea de bun comun a apartamentului, atribuind apartamentul reclamantei cu obligarea la plata unei sulte către pârâtul - apelant.
Apreciază că soluția instanței de apel este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive de recurs:
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art.304. pct.7 Cod procedură civilă în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Art.261 pct.5 Cod procedură civilă prevede obligația pentru instanța de judecată de a arata în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Nerespectarea acestei dispoziții conduce la imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra hotărârii astfel pronunțate.
De asemenea lipsa totală a motivării hotărârii conduce la concluzia că instanța ce a pronunțat hotărârea recurată nu a soluționat fondul cauzei, fapt ce atrage casarea acesteia în condițiile art.312 alin.3 și 5 Cod procedură civilă.
În speță se poate observa că instanța de apel a schimbat sentința instanței de fond, însa nici în considerentele și nici în dispozitivul deciziei apelate nu se oferă nici un criteriu pentru a se putea verifica legalitatea drepturilor valorice ale părților asupra masei partajabile și implicit a sultei calculate.
După cum se poate observa, instanța de apel în motivare și-a însușit apărările apelantului pârât și raportându-se la data actului de proprietate a considerat că apartamentul este bun comun.
Însă, aceeași instanța nu a făcut nicio referire la apărările recurentei în sensul că apartamentul este bun propriu raportat la data contractării și a datei la care a fost achitat și nici nu se înțelege de ce au fost înlăturate toate apărările pe acest aspect.
Astfel, în asemenea circumstanțe, nu se poate verifica legalitatea deciziei recurate, întrucât nu se cunoaște motivarea instanței; instanța nu precizează de ce au fost înlăturate toate apărările recurentei.
Simpla afirmație a instanței că se raportează la data încheierii actului de proprietate nu poate fi considerată o motivare care să permită controlul judiciar, căci instanța de apel nu a motivat nici în fapt și nici în drept care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările recurentei, care sunt probele care i-au format această convingere din materialul probator administrat în cauza.
Având în vedere faptul că probele sunt acelea pe care trebuie să se formeze și convingerea instanței, analiza acestora trebuie să transpară în motivarea instanței,pentru a se putea asigura controlul judiciar în mod temeinic și legal.
De altfel, motivarea instanței de apel lipsește și raportat la soluția pronunțata chiar de această instanță.
Se observă că instanța de apel a stabilit o cotă de contribuție de 50% pentru fiecare soț la dobândirea bunurilor comune.
Și de această dată lipsește motivarea în fapt și în drept a instanței, căci nu rezultă de ce au fost înlăturate apărările recurentei, care sunt probele care au format convingerea instanței în sensul deciziei pronunțate.
Desigur că am putea considera suficienta motivarea lacunară dată de instanță, însă poate că aceasta ar fi fost suficientă în condițiile în care instanța de fond ar fi stabilit niște cote de contribuție diferite pentru cei doi soți. In condițiile în care instanța de apel a schimbat intru totul soluția instanței de fond trebuie să cunoaștem care au fost argumentele de fapt și de drept pentru care instanța a aplicat criteriul cotei de contribuție egală, cel prezumat de legiuitor și de ce a înlăturat apărările reclamantei care a cerut o cota de contribuție majoră. Instanța face referire la veniturile părților, însa nu există o precizare a acestora în condițiile în care apartamentul a fost achitat înainte de căsătorie. La care anume venituri s-a referit instanța, pentru a putea verifica legalitatea solutiei?!
In egală măsură instanța nu face nicio referire la cererea reclamantei de a se stabili anumite cote de contribuție, căci soluția pronunțată echivalează cu respingerea cererii principale și admiterea celei reconvenționale.
Mai mult, în motivarea instanței nu se face nicio referire la cererile părților în ceea ce privește cotele de contribuție ale parților. Se poate observa că în cauză, alături de cererea reclamantei de chemare în judecată a fost depusă și cerere reconvențională a pârâtului apelant prin care aceste solicită o cota de contribuție egală de 50%.
Instanța de apel admite, practic, cererea reconvențională sub acest capăt de cerere, însă nu se face nicio mențiune în acest sens în motivare și nici nu ne oferă o motivare în sensul soluției pronunțate, după cum am precizat mai sus. Chiar dacă în dispozitiv instanța face precizarea că admite cererea reconvențională în parte, în motivarea deciziei nu se face nicio mențiune sub acest aspect și nici nu există expuse argumentele instanței care au determinat-o să se pronunțe în acest sens.
Toate aceste argumente coroborate cu solicitările părților raportat la probele administrate conduc la concluzia ca în cauză este incident motivul de recurs precizat ce impune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
2. la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii.
Pentru situația în care instanța de recurs apreciază că motivul de recurs menționat anterior nu este întemeiat și va reține cauza spre rejudecare, solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat.
Având în vedere motivele expuse de instanța de apel, apreciază recurenta că soluția pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii și este lipsită de temei legal.
Conform dispozitivului deciziei, instanța a constatat calitatea de bun comun a apartamentului. Singurul argument care să susțină acest dispozitiv și care rezultă din motivarea instanței este acela că data încheierii actului de proprietate transcris sub nr.86171/23.08.1994 este 20.08.1993, după încheierea căsătoriei, dându-se astfel eficiență prezumției instituită de art.30 codul familiei.
Desigur că o astfel de motivare nu poate fi reținută, căci nu este conformă cu dispozițiile legale.
In primul rând, instanța în mod greșit a considerat că apartamentul este bun comun cu motivarea că la data contractului de asociere apartamentul nu era individualizat, iar transferul dreptului de proprietate era afectat de o clauză specială.
Exista suficiente probe administrate în cauza din care rezultă cu certitudine că apartamentul este bun propriu al reclamantei - recurente.
Astfel, conform contractului de asociere nr.86171/05.03.1992, art.5, Asociația de locatari, din care făcea parte și recurenta, a dobândit calitatea de coproprietar asupra lucrărilor de construcții ce trebuia terminate la blocul B2, aceasta calitate de coproprietar existând pe toată perioada derulării contractului.
Fiecare dintre părți cunoștea cota ce-i revine din bun, însa nu avea materialitatea acelei cote, conform art.9: Regia autonoma 30,01%; Asociația 69,99%.
Prin urmare de la acea dată toți membrii Asociației de locatari au devenit coproprietari asupra construcției ce trebuia finalizată - blocul B, tronson 2 coproprietatea fiind una dintre modalitățile dreptului de proprietate ce presupune împărțirea exercițiului dreptului de proprietate intre mai multe persoane. In cauza de față, dreptul de proprietate s-a exercitat de către coproprietari - Regia Autonoma și Asociația de locatari (prin membrii săi), cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din dreptul de coproprietate, fiind o construcție începuta, conform art.2 din contractul de asociere nr.2096/1992, și care trebuia finalizată.
Desigur că la acea dată nu se putea cunoaște numărul apartamentului, căci nu erau terminate lucrările, însă se cunoștea numărul total al apartamentelor, părțile stabilind în capitolul IX lit.d) din contract modul în care se va departaja proprietatea bunului - "în legătură cu modul de folosire și de proprietate asupra bunului, în funcție de aportul părților, acestea convin în sensul departajării în condițiile anexei 5 la prezentul contract" -, iar în art.19 anexele la contract din care rezultă că este un imobil început, ca părțile au convenit asupra unui anumit mod de folosire a apartamentelor respective.
Dacă la momentul semnării contractului de asociere, - reclamanta a dobândit un drept de coproprietate asupra blocului 2, tronson 2, în calitate de membru al asociației de locatari prin actul adițional nr.11322/29.04.1992 prin care a optat cu privire la apartamentul ce urma să devină proprietatea sa exclusivă s-a materializat vânzarea alternativă. prevăzuta de art.1026 Cod civil, odată cu alegerea cumpărătorului.
Mai mult, după cum rezultă din actul adițional nr.4950/17.06.1993(fila 19), construcția a fost finalizată încă din 1992, fiind încheiat un proces verbal de recepție nr.241/30.11.1992.
Iată, așadar, că încă înainte de data actului de proprietate din 20.08.1993 apartamentul a fost finalizat, recurenta optând pentru apartament.
Ulterior, odată cu sistarea coproprietății dintre Asociație și Regia Autonoma, s-a realizat și condiția specială a finalizării apartamentelor și acestea au fost repartizate către cei care făcuseră opțiune și care erau membrii ai Asociației.
In același timp, conform art.1295 cod civil vânzarea este perfectă și operează transferul dreptului de proprietate îndată ce părțile s-au învoit asupra prețului și asupra lucrului.
In prezenta cauza, prețul a fost stabilit și achitat înainte de finalizarea apartamentului, transferul proprietății operand din momentul semnării contractului de asociere.
Din însuși conținutul actului de proprietate rezultă că la data semnării acestuia, 20.08.1993, a avut loc punerea în posesie, bunul intrând în proprietatea sa exclusivă, căci se sistase starea de coproprietate. De asemenea, din același act rezultă că repartizarea s-a făcut conform opțiunii din 29.04.1992.
Instanța de apel admite, de fapt, ideea unei singure forme de proprietate, aceea exclusivă, înlăturând orice altă formă prevăzută de lege, în cauza fiind vorba despre o coproprietate.
Pentru toate acestea, în condițiile în care bunul a intrat în patrimoniul reclamantei înainte de căsătorie, a fost achitat integral înainte de căsătorie, doar posesia fiind transferată după încheierea căsătoriei, nu poate fi aplicată prezumția instituită de art. 30 codul familiei, iar bunul nu poate fi considerat bun comun, ci propriu al recurentei.
În cauză nu se poate vorbi nici despre existența unei convenții a viitorilor soți înscrisurile administrate de instanța de fond dovedesc pe deplin că apartamentul este bun propriu, pârâtul neavând nicio contribuție la dobândirea acestuia, aspect reținut corect de către instanța de fond.
Împrejurarea că există o stare de concubinaj în perioada contractării apartamentului și că de aici se naște prezumția unei convenții a viitorilor soți nu poate fi reținută. Pârâtul nu a făcut dovada că ar fi contribuit cu ceva Ia plata prețului. Dacă ar fi fost vorba despre un bun comun, nimic nu ne-ar fi împiedicat să încheiem împreuna contractul de asociere și actul de proprietate.
In concluzie, în speța de față nu există nicio proba care să susțină convenția viitorilor soți ca bunurile achitate pe numele unuia dintre ei să intre sub regimul comunității de bunuri.
Chiar dacă am admite ideea instanței de apel în sensul că data dobândirii este data actului de proprietate, apartamentul este tot bun propriu. Se poate observa foarte clar ca recurenta a intrat în Asociere și a intenționat să cumpere apartamentul încă din 1991, existând contractul de asociere nr.18185/18.11.1991, înainte de a avea o relație cu pârâtul; actele de asociere au fost semnate doar de recurentă înainte de casatorie-1992; apartamentul a fost achitat integrai din bani proprii de recurentă înainte de recepția din 30.11.1992 când a fost finalizat apartamentul - chitanțe filele 12,37-45 dosar fond, înainte de actul de proprietate si înainte de căsătorie. Acest lucru este susținut și de declarația martorei (fila 86 fond) din care rezulta că apartamentul trebuia achitat până la finalizare: o parte fiind achitată la licitație, iar restul se achită pe măsură ce se efectuau lucrările.
Așadar, dacă s-ar admite că recurenta nu avea un drept de proprietate, avea cel puțin un drept de creanța născut anterior încheierii căsătoriei, un drept de proprietate eventual. Acest drept rămâne legat de patrimoniul în care s-a născut, al recurentei. Ceea ce interesează este momentul nașterii dreptului, în cauza fiind înainte de încheierea căsătoriei.
Acest punct de vedere este unanim admis în doctrina și în practică, în plus fiind coroborat și cu principiul subrogației reale cu titlu universal. În acest sens, in /1994" Un drept cu conținut patrimonial - de creanță/de proprietate eventual este și rămâne legat de patrimoniul în care s-a născut, schimbarea stării civile nefiind o împrejurare de natură să determine trecerea bunului din patrimoniul în care s-a născut, în altul. Dobândirea proprietății este efectul unei cauze care este dreptul de creanță",
Însăși instanța de apel admite existența unei cauze speciale care a determinat amânarea transferului imobilului în speța de față, cauză care a fost realizată înainte de încheierea căsătoriei.
Instanța de apel a ignorat toate probele existente la dosar și care răsturnau prezumția art.30 cod fam, considerând, fără să motiveze, că nu exista niciun temei prevăzut de art.31 Codul Familiei și astfel bunul nu poate fi considerat propriu.
Toate elemente expuse mai sus conduc la răsturnarea prezumției prevăzute de art.30 cod fam. în cauza fiind aplicabil art.31 cod fam. operand subrogația reală cu titlu universal, apartamentul fiind achitat exclusiv de recurentă din veniturile proprii, fiind susținuta și de părinții săi.
Pe de alta parte, în situația în care se pornește de la ideea unui bun comun, instanța avea de stabilit și cotele de contribuție la dobândirea acestui bun.
Modalitatea de stabilire a unei cote egale de contribuție nu este întemeiată fiind contrazisă de toate probele administrate.
Se poate observa că apartamentul este singurul bun care ar trebui partajat și a asupra căruia exista divergențe intre părți.
Recurenta a susținut și dovedit că acest bun a fost achitat integral din surse proprii (economii, salariu și ajutor din partea părinților) înainte de încheierea căsătoriei. Primele plăti, reprezentând din valoarea apartamentului a fost achitata astfel: 700.000 lei înainte de încheierea contractului de asociere nr.2096/05.03.1992 chitanta din 28.02.1992, fila 12, în baza contractului de asociere nr.18185/18.1l.1991, 1.300.000 lei - chitanța din 01.07.1992. Diferența a fost achitată pe măsura ce se mai efectuat lucrările, aspect confirmat de martora și de chitanțele depuse la dosar filele 37-45.
De altfel, însuși pârâtul-intimat pune problema achitării în comun a unei părți din prețul apartamentului care reprezintă mai puțin de din valoarea acestuia.
. 7 si 8 din interogatoriul luat recurentei (fila 73) sunt elocvente: 7. ca diferența de preț pentru imobil în cuantum de 558.791 Rol a fost achitată de subsemnat la data intrării în posesia acestuia, respectiv 20.08.1993?; 8. ca diferența de preț a fost plătită de subsemnatul în considerarea imobilului ca fiind bun comun?"
Aceste întrebări conduc la niște concluzii certe: recurenta a achitat cel puțin 80% din valoarea apartamentului singură, reprezentând 80%, iar pârâtul intimat nu a făcut dovada că restul de 558.791 rol, mai puțin de din valoarea apartamentului au fost achitați de el, prin urmare, și diferența a fost achitată tot de recurentă; de asemenea, chitanțele de la dosar filele 37-45 dovedesc că restul de preț a fost achitat mult înainte de data de 20.08.1993, ultima plată fiind efectuată la data de 14.10.1992 (fila 45).
Iată, așadar, ca însuși pârâtul intimat recunoaște ca mai mult de din valoarea apartamentului a fost achitată doar de recurentă, adică 80 % din valoare, discuția fiind doar cu privire la suma de 558.791 rol, ceea ce ar reprezenta contribuția pârâtului-intimat- 20%.
Nicio alta probă nu susține îndreptățirea pârâtului - intimat la o cotă mai mare din valoarea apartamentului, în condițiile în care acesta nu a contribuit la achiziționarea acestuia.
De altfel, instanța a plecat de la premiza unui bun comun și nici nu a observat data la care acest bun a fost achitat și de către cine: apartament achitat înainte de căsătorie integral de recurentă.
Singura motivare este aceea a veniturilor obținute de părți, care ar fi "aproximativ egale", însă, în condițiile în care, după cum am precizat, apartamentul - singurul bun de împărțit, a fost achitat înainte de căsătorie, în lipsa altor argumente, care sunt veniturile luate în calcul de instanța. Pentru a putea stabili o cotă de contribuție corectă, trebuie să ne raportăm la data dobândirii bunului și în raport de acesta să avem în vedere veniturile părților.
In prezenta cauza, instanța trece peste toate probele care susțin cote de contribuție a soților disproporționate și aplică cota de 50% prezumata de lege, deși prezumția este răsturnată.
Mai mult, chiar veniturile a căror dovada există la dosar nu susțin venituri egale ale părților. Nu înțeleg cum pot fi aproximativ egale veniturile noastre din 1992 anul în care a fost achitat apartamentul, conform cametelor de muncă pe fiecare lună: recurenta - 26.000 lei; 29.224 lei; 34.309 lei; 39.558 lei; 53.403 lei. Pârâtul: - 11.240 lei; 12.625 lei; 14.835 lei; 17.800 lei; 20.525 lei; 24.160 lei. Se observă foarte clar, la un simplu calcul că veniturile recurentei au fost duble, alteori aproape triple față de veniturile pârâtului. De asemenea, aceste diferențe majore se observă și în anii ulteriori, chiar până la data desfacerii căsătoriei.
Este unanim admis în practică și doctrină că ori de cate ori probele administrate răstoarnă prezumția legală a unei cote egale, instanța este obligată, ca în funcție de aceste probe, să stabilească o altă cotă de contribuție a soților, având în vedere contribuția efectivă, reală a soților.
În prezenta cauză a dovedit foarte clar, fără putință de tăgadă, contribuția sa majoră la dobândirea apartamentului, iar pe de altă parte a dovedit și atitudinea risipitoare a pârâtului pe parcursul căsătoriei, acesta având datorii la diverse persoane (declarația martorului.
Constantand ca este legal investita si competenta sa solutioneze calea de atac promovata si analizând actele și lucrările dosarului și hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În motivarea recursului, reclamanta a invocat două critici de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.7 și pct.9 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește primul motiv de recurs (art.304 pct.7 Cod procedură civilă), Curtea constată că, prin intermediul acestuia, legiuitorul a intenționat să sancționeze nemotivarea hotărârii, permițând reformarea ei, dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive străine de natura cauzei sau cuprinde motive contradictorii. Prevederile legale susmenționate consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs: nemotivarea hotărârii, apreciind că o astfel de calificare va primi atât o hotărâre nemotivată cât și o hotărâre care conține considerente contradictorii sau care nu au legătură cu obiectul și natura cauzei. Pe cale de consecință, sub incidența prevederilor art.304 pct.7 Cod procedură civilă intră atât lipsa totală a motivării (motivare inexistentă) cât și motivate inexactă sau insuficientă.
Calitatea și regularitatea motivării unei hotărâri nu se poate determina decât prin raportare la criteriile stabilite de dispozițiile art.261 pct.5 Cod procedură civilă, care impun judecătorului să-și motiveze soluția atât în fapt cât și în drept, arătând atât argumentele pentru care au fost admise cererile părților cât și cele pentru care sau respins aceste cereri.
Examinând hotărârea recurată din prisma acestor criterii legale și luând în considerare și faptul că instanța nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor invocate de parte ci doar să-și motiveze soluția dată fiecărei cereri cu care a fost învestită, Curtea apreciază că decizia atacată corespunde acestor exigențe procedurale sub aspectul motivării.
În considerentele deciziei recurate, Tribunalul Bucureștia reținut că esențial pentru stabilirea calității de bun comun a apartamentului supus partajului este data dobândirii sale de către ambii sau unul dintre soți. Considerând că imobilul a intrat cu titlu de proprietate în patrimoniul recurentei - reclamante ulterior încheierii căsătoriei, instanța de apel a concluzionat că apartamentul este bun comun și nu bun propriu al reclamantei.
Principala critică pe care reclamanta o face în cadrul acestui motiv de recurs o reprezintă faptul că instanța de apel nu a analizat și apărările făcute pe cale de întâmpinare de către reclamantă cu privire la caracterul de bun propriu al apartamentului în litigiu. Curtea apreciază această critică ca nefondată, deoarece Tribunalul Bucureștia tranșat această chestiune (a caracterului de bun propriu sau comun al apartamentului) prin soluția pronunțată, motivând-o în mod corespunzător. Instanța de apel în considerentele deciziei atacate cu recurs, arată elementele de fapt și de drept care au format convingerea sa (în sensul că apartamentul în litigiu este bun comun) înlăturând pe cale de consecință, ca neperinente apărările reclamantei făcute prin întâmpinare. Astfel, tribunalul a arătat că în stabilirea caracterului de bun propriu sau comun al imobilului, a pornit de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra apartamentului, pe care a considerat-o ca fiind 20.08.1993, data emiterii titlului de proprietate asupra imobilului înscris sub nr.8617/23.08.1994. De asemenea, instanța de apel a înlăturat motivat susținerile reclamantei, arătând că nu se poate considera că dreptul de proprietate asupra apartamentului a intrat în patrimoniul reclamantei la data semnării contractului de asociere în condițiile în care bunul nu era individualizat la această dată, transferul proprietății fiind afectat de o clauză specială în sensul amânării până la finalizarea construcției.
Deși motivarea instanței de apel este succintă, Curtea apreciază că reușește să sintetizeze aspectele de fapt și de drept relevante ale speței pe care își fundamentează soluția și să raspunda în aceeași manieră succintă, argumentele principale pentru care a înlăturat apărările făcute de reclamantă prin întâmpinare. Esențială pentru calitatea unei hotărâri este acuratețea raționamentului juridic și puterea de a sinteza, capacitatea de a sesiza aspectele de drept și de fapt relevante pentru cauză din întreaga încărcătură a dosarului și de ale pune în conexiune cu ajutorul normelor juridice a instituțiilor și categoriilor juridice aplicabile în speță.
În egală măsură, instanța de apel și-a motivat în mod corespunzător și soluția de stabilire a cotelor de contribuție de 50% reținute în sarcina părților, Tribunalul București făcând trimitere la probele administrate în cele două faze procesuale. Având în vedere că recursul este o cale extraordinară nedevolutivă, care permite reformarea hotărârilor definitive exclusiv pe motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art.304 pct.1 - 9 Cod procedură civilă, instanța de recurs nefiind îndrituită să procedeze la reapreciera probelor, Curtea constată că modul de interpretare a materialului probator și de stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, nu poate forma obiect de analiză în prezenta cale de atac.
Pe cale de consecință, instanța de recurs constată că Tribunalul Bucureștia făcut aplicarea criteriului contribuției egale la dobândirea bunurilor comune (prezumție relativă care se degajă din invocarea dispozițiilor referitoare la partaj din Codul Familiei) sprijinindu-se pe probele administrate în cauză (în concret înscrisurile existente în dosar) astfel că nu se poate susține că nu se cunosc argumentele de fapt și de drept care au stat la baza soluției adoptate. Formându-și convingerea că părțile au contribuit în proporții egale la dobândirea bunurilor comune, instanța de apel și-a explicitat soluția respectivă, înlăturând astfel susținerile reclamantei referitoare la recunoașterea unei cote majoritare.
În cadrul aceluiași motiv de recurs, reclamanta a mai criticat faptul că instanța de apel a reținut în dispozitiv admiterea cererii reconvenționale fără să facă referire la acest aspect în cadrul considerentelor. Curtea apreciază că admiterea unei astfel de critici ar însemna un formalism excesiv, în condițiile în care, instanța de apel s-a pronunțat punctual pe criticile formulate de apelantul - pârât, iar conținutul cererilor formulate de părți (inclusiv al cererii reconvenționale) este binecunoscut de participanții la proces, încă din faza judecății în primă instanță. Având în vedere că apelant este pârâtul - titularul cererii reconvenționale - este evident că acesta putea formula critici cu privire la soluția dată cererii principale și cererii reconvenționale, pledând în fața instanței de control judiciar pentru admiterea în totalitate a cererii reconvenționale (prin raportare la soluția de admitere, în parte, a acestei cereri de către prima instanță). Pe cale de consecință, faptul că Tribunalul București nu a precizat expres în considerentele deciziei pronunțate că va admite cererea reconvențională (în condițiile în care a menționat acest lucru în dispozitiv) și având în vedere că a analizat și a soluționat toate criticile formulate prin apelul declarat (care, evident, vizau soluția cererii reconvenționale) Curtea consideră că acest aspect nu poate fi apreciat ca o nemotivare a hotărârea de către instanța de apel.
Cu privire la cel d-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea constată că reclamanta susține, în esență faptul că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță (art.30 Codul Familiei) deoarece în mod greșit instanța de apel, schimbând soluția primei instanțe, a reținut că apartamentul în litigiu este bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei.
Fără a proceda la o reanalizare și reapreciere a probatoriului administrat și pornind de la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanța de apel, Curtea apreciază că în mod corect s-a dat eficiență dispozițiilor art.30 din Codul Familiei, în sensul reținerii caracterului de bun comun al apartamentului în litigiu, în condițiile în care data dobândirii acestuia se situează după data încheierii căsătoriei. De asemenea, în mod corect, instanța de apel a considerat că nu se poate reține ca dată a transferului dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei - pârâte data perfectării contractului de asociere, deoarece la momentul respectiv imobilul nu era individualizat, existând totodată o clauză specială care a amânat transferul dreptului de proprietate până la data finalizării construcției.
Prin contractul de asociere nr.2095/05.03.1993 încheiat între Regia Autonomă de investiții și administrație locativă Imobiliara RA și Asociația de Locatari - și având ca obiect terminarea execuției lucrărilor construcției, punerea în funcțiune și exploatare a blocului B2 - tronson 2, s-a creat o stare de coproprietate între cele două părți contractante asupra blocului anterior menționat, stare, care în conformitate cu prevederile art.5 din contract, durează pe toată perioada derulării convenției până la finalizarea obiectivului.
Prin actul adițional al contractului de asociere (anterior menționat) încheiat la data de 17.06.1993, are loc sistarea stării de indiviziune dintre RA Imobiliara SA și Asociația de Locatari -, stipulându-se expres la art.2 alin.1 faptul că, Asociația devine proprietara exclusivă a 28 de apartamente, printre care se află și apartamentul nr.48 aflat în litigiu. De remarcat este faptul că prin acest act adițional nu are loc o individualizare a apartamentului sub aspectul titularului dreptului de proprietate ci doar din punct de vedere al numărului de ordine și al numărului de camere. Starea de coproprietate existentă între membrii Asociației de Locatari - a încetat la data de 20.08.1993 când, prin emiterea actului de proprietate, fiecare membru al acestei Asociații a devenit proprietarul exclusiv al unui apartament (conform opțiunilor făcute inițial) individualizat în materialitatea sa prin numărul de ordine corespunzător. Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a valorificat dispozițiile art.30 din Codul Familiei, reținând că momentul dobândirii apartamentului este acel al individualizării prin emiterea actului de proprietate urmate de predarea efectivă a imobilului.
În mod corect a reținut instanța de apel că nu se consideră că intrarea dreptului de proprietate asupra apartamentului în patrimoniul reclamantei - pârâte a avut loc la data semnării contractului de asociere, deoarece la acel moment, apartamentul nu exista în materialitatea sa și pe cale de consecință nu putea fi determinat. Sub aspectul calificării juridice, reunirea membrilor Asociației în cadrul acesteia în scopul finalizării lucrărilor de construcție are semnificația operațiunii juridice de dobândire a unor bunuri viitoare, generice, netranslative de proprietate până la momentul individualizării exacte a acestor bunuri.
Instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a principiului transmiterii imediate a dreptului de proprietate din momentul încheierii contractului, această transmitere automată fiind subordonată îndeplinirii cumulative a mai multor condiții: 1) înstrăinătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut, iar contractul trebuie să fie perfect valabil; 2) înstrăinarea trebuie să aibă ca obiect bunuri individual determinate (certe); 3) bunul trebuie să existe la momentul perfectării contractului; 4) transferul proprietății să nu fie amânat printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contractului. În mod judicios, instanța de apel a reținut faptul că aceste condiții nu sunt îndeplinite, nefiind vorba de bunuri individual determinate, iar transferul proprietății fiind amânat printr-o clauză specială până la finalizarea construcției.
Pe cale de consecință, constatând că apartamentul în litigiu a fost individualizat prin emiterea titlului de proprietate pe numele reclamantei - pârâte la data de 20.08.1993, după încheierea căsătoriei dintre părți, Curtea apreciază că în mod legal s-a reținut de către instanța de apel, dând eficiență prevederilor art.30 din Codul Familiei, caracterul de bun al apartamentului supus partajului.
În ceea ce privește cotele de contribuție egală reținute de Tribunalul București, Curtea procedează la o analiză a soluției instanței de apel, exclusiv din perspectiva legalității, în limitele premise în recurs, (dat fiind caracterul nedevolutiv al acestei căi de atac) pornind de la situația de fapt definitiv stabilită.
Față de cele statuate de instanța de apel sub aspectul situație de fapt reținute și care nu poate fi reapreciată de instanța de recurs, Curtea constată că s-a făcut o corectă interpretate și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, Tribunalul București dând eficiență principiului cotei egale de contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Pentru argumentele evidențiate în cele ce preced cu privire la caracterul nedevolutiv al căii de atac extraordinare a recursului, Curtea constată ca nu poate trece la analiza argumentelor și susținerilor făcute de reclamanta - pârâtă din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, legat de interpretarea probelor administrate și din care rezultă, în opinia recurentei, cota sa majorată de contribuție, deoarece această analiză ar echivala cu o rejudecare a fondului litigiului, prin reaprecierea materialului probator și stabilirea unei alte situații de fapt.
Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă, împotriva deciziei civile nr.665 A din 21.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu Intimatul - pârât.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/24.03.2010
Secția a III-a Civ. -
-
Jud.sector 4. -
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu, Claudiu Marius
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Plasament. Decizia 562/2009. Curtea de Apel Galati → |
|---|
