Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 29/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE CIVILĂ Nr. 29/2009
Ședința publică de la 02 Martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Dana Ghițoaica
JUDECĂTOR 2: Marius Aurel Motolea
JUDECĂTOR 3: Sanda președinte secție
Grefier
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta ). ) împotriva deciziei civile nr. 294/A din 27.10.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția civilă.
Se constată că s-au înregistrat la dosar note de ședință formulate de către reclamanta recurentă prin avocat, la care s-a atașat chitanța privind plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 1,00 lei și timbru judiciare de 0,15 lei.
Cauza a fost dezbătută la data de 23 februarie 2009 când cei prezenți au pus concluzii orale consemnate în încheierea din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față;
Constată că prin sentința civilă nr. 1871/18.03.2008 a Judecătoriei Sibius -a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu, s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de în contradictoriu cu și, în consecință s-a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei în cote inegale de contribuție de 60% pârâtul-reclamant reconvențional și de 40% reclamanta-pârâtă reconvențional următoarele bunuri comune în valoare totală de 29.720 lei: autoturismul Audi 80 în valoare de 7520 lei, echivalentul a 2000 euro, autoturism cu nr. de înmatriculare - în valoare de 12.000 lei, bibliotecă în valoare de 1000 lei canapea "" M în valoare de 1000 lei, două comode în valoare de 400 lei, televizor în valoare de 150 lei, televizor Philips în valoare de 500 lei, combină muzicală în valoare de 100 lei, mașină de spălat în valoare de 200 lei, calculator în valoare de 1000 lei, aspirator LG în valoare de 100 lei, birou în valoare de 180 lei, un covor persan în valoare de 250 lei, un tablou pictat reprezentând un apus de în valoare de 250 lei, combină frigorifică în valoare de 700 lei, cuptor cu microunde în valoare de 200 lei, fripteuză în valoare de 300 lei, două bucăți lustre în valoare de 150 lei, colțar cameră plus fotoliu în valoare de 400 lei, masă pliantă de 6 persoane în valoare de 80 lei, patru scaune în valoare de 120 lei, două bucăți măsuțe în valoare de 80 lei, fier de călcat în valoare de 20 lei, uscător de păr în valoare de 10 lei, râșniță cafea în valoare de 20 lei, mixer de bucătărie în valoare de 20 lei, prăjitor de pâine în valoare de 20 lei, mochetă bucătărie plus hol în valoare de 300 lei, cuier de haine în valoare de 100 lei, etajeră baie plus oglindă în valoare de 100 lei, trei seturi tacâmuri inox în valoarea de 150 lei, două plapume în valoare de 100 lei, patru pături în valoare de 160 de lei, perne în valoare de 40 de lei, lenjerii de pat plus prosoape în valoare de 250 lei, fețe de masă în valoare de 100 lei, draperii plus perdele în valoare de 100 lei, serviciul de cafea de 6 persoane în valoare de 80 de lei, vaze de în valoare de 450 lei, bibelouri în valoare de 600 lei, veioză în valoare de 120 lei, grill în valoare de 300 lei.; s-a constatat calitatea de bunuri proprii ale pârâtului-reclamant reconvențional a următoarelor bunuri: imobilul înscris în Cartea funciară nr. 4011 nr. top 1134/1/4/6, apartament compus din 2 camere, bucătărie, baie, hol, balcon situat administrativ în Sibiu,-, -5, apartament.3, un tablou pictat reprezentând o cabană și o vale, un covor persan de sufragerie având culoarea de fond "muștar", aragaz, mobilă de bucătărie, colțar de bucătărie plus masă; s-a constatat calitatea de bunuri proprii ale reclamantei a următoarelor bunuri: verigheta și un inel din aur; s-a sistat starea de codevălmășie a părților prin partajarea în natură a bunurilor mobile sens în care se formează 2 loturi: - Lotul 1 în valoare de 12000 lei compus autoturismul cu nr. de înmatriculare - care se atribuie reclamantei-pârâtă reconvențional, -Lotul 2 în valoare de 17720 lei compus toate celelalte bunuri mobile comune care se atribuie pârâtului-reclamant reconvențional; s-au respins celelalte cereri ale părților.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Sibiu sub nr- din data de 23.03.2007 reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul, să se constate nulitatea absolută a declarației autentificate sub nr. 1260/2006 a Biroul Notarului Public, de revocare a donației, autentificată sub nr. 937/2002, să se constate valabilitatea contractului de donație autentificat de Biroul Notarului Public sub nr. 937/2002, prin care a dobândit cota de părți din imobilul înscris în Cartea funciară nr. 4011 nr. top 1134/1/4/6, să se constate că în timpul căsătoriei cu pârâtul, reclamanta a dobândit în cote egale de contribuție o serie de bunuri comune enumerate în valoare totală de 62.000 euro și 12.330 lei, să se dispună sistarea comunității de bunuri prin formarea de loturi cu atribuirea lor părților, iar în lotul nr. 1 ce solicită a fi atribuit reclamantei să fie inclus apartamentul proprietate comună, cu egalizarea loturilor prin sultă, să se instituie în favoarea reclamantei un drept de retenție asupra imobilului în litigiu, până la soluționarea irevocabilă a prezentului proces, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat, în principal, că părțile au fost căsătorite și în timpul căsătoriei au dobândit bunurile comune enumerate. Cota de 1/2 părți din imobil a fost donată de pârât soției în timpul căsătoriei și în timpul procesului de divorț acesta a revocat donația însă această revocare nu putea avea loc fără înștiințarea reclamantei, în lipsa unei acțiuni în justiție de revocare a donației, întrucât potrivit principiului forței obligatorii a contractelor, nici una din părți nu va putea desființa unilateral contractul. Reclamanta susține că, raportat la dispozițiile art. 801 cod civil niciodată o donație nu poate fi revocată unilateral de donator, o asemenea manifestare fiind nulă.
În subsidiar reclamanta a arătat că imobilul achiziționat de cu 2 luni înaintea încheierii căsătoriei a fost intabulat după această dată și, în această situație bunul devine comun. În esență, reclamanta arată că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, nefiind căsătoriți, au convenit de comun acord ca imobilul dobândit doar pe numele pârâtului, pe data încheierii căsătoriei să devină bun comun, convenția lor fiind astfel sub condiție.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 30 codul familiei, art. 36 codul familiei, art. 741-742 cod civil, art. 274 cod de procedură civilă iar în probațiune s-a depus: copie sentința divorț, copie contract de vânzare-cumpărare și contract de împrumut, chitanțe de achitare contravaloare apartament, copie contract de donație, extras de Cartea funciară.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.
Prin cererea reconvențională acesta a solicitat includerea în masa bunurilor comune de împărțit și a unui autoturism în valoare de 5400 euro, robot de bucătărie în valoare de 400 euro, aparat de filmat în valoare de 250 euro, 30 gr aur-inele, verighete, cercei, lănțișoare, zodiace, brățară, etc în valoare de 1600 lei, motivat de faptul că și aceste bunuri au fost dobândite în timpul căsătoriei.
Prin întâmpinare pârâtul a arătat că revocarea donației este valabilă potrivit art. 937 cod civil. Imobilul apartament este bun propriu dobândit înaintea căsătoriei dar ratele au fost achitate în timpul căsătoriei cu contribuția de 2/3 părți pentru pârât și de 1/3 părți pentru reclamantă raportat la veniturile părților din timpul căsătoriei. Centrala termică, termopanele (ușă și geam) de la sufragerie au fost plătite din bani proprii ai pârâtului reclamant reconvențional.
De asemenea, pârâtul reclamant reconvențional susține calitatea de bunuri proprii a următoarelor bunuri mobile: autoturismul Audi 80, autoturismul, biblioteca, aragazul, un covor, un tablou, combina frigorifică (în parte), colțar cameră și fotoliu, pozițiile 22 și 24, 23, 25, 26, 36, 38, 46.
Pârâtul arată că din lista de bunuri, calculatorul și biroul sunt bunurile copilului.
Reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională și răspuns la întâmpinare prin care a arătat că autoturismul, lănțișor cu cruciuliță, cercei, 2 inele, verigheta și sunt bunuri proprii iar celelalte bunuri nu există sau au fost pierdute de copil. Reclamanta nu a fost de acord cu susținerile pârâtului din întâmpinare și a depus în probațiune înscrisuri.
În baza probelor administrate - înscrisuri, interogatorii, declarațiile martorilor -, - și, instanța de fond a reținut că înainte de încheierea căsătoriei, la data de 5.12.1990, imobilul înscris în Cartea funciară nr. 2962 nr. top 4072/1/1/1/1/3/4/1/1/3/5, 1134/1/4/2 compus din 2 camere și dependințe situat în Sibiu,-, - scara A, etaj 1 apartament 3 fost cumpărat în temeiul Legi nr. 112/1995 de către pârâtul în baza contractului de închiriere 753/1990, iar înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit în favoarea pârâtului s-a realizat după încheierea căsătoriei, respectiv la data de 27.09.1991.În anul 2002 pârâtul donează cota de părți din dreptul de proprietate asupra imobilului reclamantei, soția sa la acea dată. Ulterior, în timpul procesului de divorț pârâtul donator revocă în întregime donația și dreptul de proprietate este reînscris în favoarea acestuia - încheierea 31137/20.12.2006.
Împotriva acestei încheieri s-a formulat plângere de către donatara reclamantă care a invocat faptul că nu se putea revoca donația și nici opera modificările în cartea funciară fără acordul ei.
Judecătoria Sibiua respins plângerea împotriva încheierii de carte funciară iar Tribunalul Sibiua admis apelul petentei și a anulat încheierea motivat de faptul că OCPI nu putea opera din oficiu radierea dreptului donatarei din cartea funciară, neexistând acordul acesteia exprimat în formă autentică, în conformitate cu cerințele art. 51 Legea nr. 4/1996. Împotriva a cestei decizii a declarat recurs pârâtul donator.
Cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a declarației autentificate sub nr. 1260/2006 de Biroul Notarului Public de revocare a donației autentificate sub nr. 937/2002 instanța a constatat că donația în cauză este o donație între soți care, potrivit art. 937 al.1 cod civil se poate revoca prin voința unilaterală a soțului donator. Revocarea se poate realiza oricare ar fi forma donației, oricând, fie în timpul căsătoriei, fie după desfacerea ei. Donația între soți derogă de la principiul irevocabilității donației și de la forța obligatorie a oricărui contract, în sensul că una din părți poate, prin voința sa unilaterală, să revoce donația. Revocare nu trebuie să îmbrace forma unei acțiuni în justiției. Din perspectiva acestor reguli, revocarea donației de către pârât în mod unilateral, este valabilă iar motivele de nulitate absolută invocate de reclamantă nu sunt fondate. Indiferent de soluția ce se va pronunța de instanța de recurs asupra plângerii împotriva încheierii de carte funciară, revocarea donației rămâne valabilă și își produce efectele în prezenta acțiune de partaj.
Un alt aspect important al donației între soți este acela că obiect al donației nu poate fi decât un bun sau bunuri proprii ale soțului donator. Din acest punct de vedere, susținerea valabilității donației între părți (petitul 2 al acțiunii principale) implică susținerea fără dubiu a faptului că bunul donat este bun propriu al soțului donator. În același timp, reclamanta invocă faptul că imobilul apartament este bun comun a părților deoarece dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară în timpul căsătoriei, aceea fiind data dobândirii dreptului de proprietate. Față de această susținere instanța constată că imobilul cumpărat cu plata prețului în rate de unul din soți este considerat bun propriu al acestuia sau comun soților în funcție de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Ori, data încheierii contractului se situează în afara căsătoriei.
Pe de altă parte, contractul a fost încheiat în temeiul Legii 112/1995. Potrivit dispozițiilor acestei legi, locuințele puteau fi vândute numai persoanelor care au avut calitatea de chiriași în baza unui contract de închiriere. Reclamanta nu a avut această calitate, prin urmare, nu ar fi putut dobândi dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
Locațiunea a început înainte de încheierea căsătoriei, titular de contract fiind numai pârâtul, și numai acestuia legea îi recunoaște dreptul de a dobândi prin cumpărare imobilul închiriat, astfel că orice înțelegere între părți dinaintea căsătoriei cu privire la calitatea de bun comun a acestei locuințe după data încheierii căsătoriei este contrară legii. Tot cu privire la calitatea imobilului, față de celelalte susțineri ale reclamantei s-au constatat că din declarațiile martorilor audiați cu privire la acest aspect s- reținut faptul că martorul -, naș de cununie, a declarat că părțile nu s-au gospodărit împreună decât din primăvara anului 1991 și că nu au locuit împreună în cursul anului 1990 iar martora a declarat că părțile au trăit în concubinaj cu 2-3 ani înainte de încheierea căsătoriei la domiciliul părinților pârâtului. Această martoră este singura care a susținut această ipoteză. Dar, această afirmație nu corespunde celor declarate de reclamantă la interogatoriul luat din oficiu de instanță și nici nu se coroborează cu celelalte probe de la dosar. La interogatoriu, reclamanta arată că părțile au început conviețuirea în primăvara anului 1990. De asemenea, reclamanta a susținut că părțile au locuit împreună în apartamentul în litigiu. Pârâtul a locuit în imobilul în litigiu din anul 1990 și adeverința eliberată de Asociația de proprietari confirmă faptul că apartamentul a fost locuit de o singură persoană până la 1.03.1991 și de două persoane începând cu această dată. Împrejurarea că părțile au fost nași de în primăvara anului 1990 nu dovedește direct faptul că părțile locuiau și se gospodăreau împreună. Susținerea reclamantei că bunul i-a fost donat pentru a i se recunoaște în acest mod contribuția sa la dobândirea acestuia nu este dovedită cu probe. Martorul declară că ambele părți au afirmat că donația a avut loc pentru că pârâtul a mai fost căsătorit și mai avea și alți copii. De altfel, pârâtul a susținut fără îndoială calitatea de bun propriu a imobilului.
Pentru toate aceste motive de fapt și de drept instanța a constatat, în temeiul art. 31 codul familiei, calitatea de bun propriu a imobilului în favoarea pârâtului-reclamant reconvențional.
Fapt necontestat este că ratele apartamentului au fost achitate în timpul căsătoriei. Acest aspect, precum și cel referitor la toate investițiile susținute și dovedite fi fost efectuate la apartament în timpul căsătoriei, nu pot da naștere decât unui drept de creanță în favoarea reclamantei în cota ce va fi stabilită ca și cotă de contribuție la dobândirea întregii mase de bunuri comune. Pentru recunoașterea acestui drept era necesar ca reclamanta să formuleze o cerere în acest sens, altfel, instanța nu se poate pronunța asupra acestui drept deoarece s-ar afla în situația de a da altceva decât s-a cerut iar reclamanta a cerut constatarea dreptului de proprietate comună asupra întregului apartament și nu constatarea unui drept de creanță.
Cu privire la bunurile mobile instanța a constatat că valoarea acestora indicată de reclamantă nu a fost contestată de pârât. Față de bunurile mobile contestate de părți ca fiind bunuri comune, din probele administrate instanța a constatat că pârâtul a avut un autoturism bun propriu dinaintea căsătoriei, marca 1300 care a fost vândut în timpul căsătoriei cu 2300 lei. Suma obținută a fost folosită în interesul familiei. În timpul căsătoriei, părțile au achiziționat un alt autoturism care a fost vândut tot în 8.08.2006. Acest bun nu mai poate face obiectul partajului pentru că la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț nu se mai afla în patrimoniul soților.
La data de 21.02.2006 părțile achiziționează cu autoturism Audi 80 cu bani împrumutați de la, fapt recunoscut de ambele părți la interogatoriu. Acest bun, fiind cumpărat în timpul căsătoriei este bun comun potrivit art. 30 codul familiei.
Autoturismul cu nr. de înmatriculare - a fost achiziționat în timpul căsătoriei pe numele reclamantei. Data înmatriculării este 14.07.2005.
Cu privire la acesta, martora a arătat că reclamanta a împrumutat banii pentru prețul autoturismului de la fratele său din și părțile i-au restituit banii împrumutătorului în rate lunare. Martorul a declarat că autoturismul a fost cumpărat cu bani dați de fratele reclamantei și autoturismul constituia cadoul fratelui pentru sora sa cu ocazia zilei de naștere. La dosar a fost depusă declarația autentică a fratelui reclamantei. Această declarație va fi înlăturată nefiind o probă admisă de lege.
Declarația martorei este mai caracterizată deoarece pe de o parte, era o apropiată a familiei, reclamanta având calitatea de însoțitor a acesteia, și pe de altă parte, aceasta are cunoștință de aceste împrejurări de la ambele părți, spre deosebire de martorul.
Fiind achiziționat în timpul căsătoriei, instanța a făcut aplicarea art. 30 codul familiei și a constatat calitatea de bun comun a acestuia.
Aparatul de filmat aparține fratelui reclamantei, dovadă fiind factura și chitanța de plată a acestuia și nu face parte din masa bunurilor comune.
Nu s-a dovedit existența unui robot de bucătărie și a 30 gr de aur, cu excepția verighetei și a unui inel de aur (făcut cadou de pârât reclamantei la nașterea fiului lor) care sunt bunuri proprii ale pârâtei.
" M" a fost cumpărată în timpul căsătoriei (29.11.2005) cu suma de 770 lei de la iar TV în anul 1997 și ambele sunt bunuri comun.
Mobila și o mobilă de dormitor, bunuri proprii ale pârâtului dinaintea căsătoriei au fost vândute în timpul căsătoriei familiei fapt rezultat din declarația martorului. Banii obținuți au fost investiți în achiziționarea noului mobilier fapt ce, din punct de vedere juridic, contribuie la majorarea cotei de contribuție a pârâtului la dobândirea bunurilor comune. În mod cert pârâtul a mobilat și utilat complet apartamentul înainte de încheierea căsătoriei. Toate aceste bunuri constituiau bunuri proprii, în temeiul art. 31 lit a codul familiei.
Prin urmare instanța a constatat calitatea de bun propriu a aragazului, mobilei de bucătărie (care nu fost înlocuită), colțar de bucătărie plus masă, un covor persan de sufragerie având culoarea de fond muștar și un tablou pictat reprezentând o cabană și o vale. În ceea ce privește mobilierul de bucătărie instanța a reținut declarația martorului iar în ceea ce privește celelalte bunuri, recunoașterea reclamantei de la interogatoriu.
Cu privire la cărțile în valoare de 200 lei, față de faptul că părțile au arătat că dețin o bibliotecă în care se află atât cărți proprii ale părților cât și cărți cumpărate împreună și față de faptul că reclamanta nu a precizat care sunt cărțile bunuri comune, deși instanța i-a pus în vedere acest aspect, acestea nu vor fi reținute ca bunuri comune, cererea nefiind certă și determinată.
. de la au fost cheltuite în timpul căsătoriei și în interesul familiei.
și biroul sunt bunuri comune ale soților dobândite în timpul căsătoriei și afectate folosinței minorului. Acestea nu pot fi considerate bunuri proprii ale minorului.
Cu privire la contribuția soților la dobândirea bunurilor comune instanța de fond a reținut că din actele de la dosar și din declarațiile martorilor a rezultat că în timpul căsătoriei ambii soți au avut un loc de muncă, ambii soți s-au ocupat de întreținerea și educarea minorului împărțind treburile gospodărești, în sensul că reclamanta se ocupa de munca în gospodărie iar pârâtul de aprovizionare. În acest sens sunt relevante declarațiile martorilor, - și.
Martora a declarat că reclamanta folosea salariul său în interes personal și numai pârâtul era cel care susținea cheltuielile casei iar martorul a arătat că pârâtul nu-și aducea contribuția la munca în gospodărie. Reclamanta a contestat declarația martorei iar pârâtul pe cea a martorului sub același motiv și anume, că acestea sunt subiective urmare unor relații intime susținute cu părțile. Aceste afirmații nu sunt confirmate de probe și vor fi înlăturate. Declarațiile acestor martori au fost apreciate ca fiind date în mod obiectiv.
Copia cărților de muncă a părților relevă faptul că pârâtul reclamant reconvențional a obținut venituri net superioare reclamantei. Din declarația de venit a pârâtului rezultă că acesta obținea venituri suplimentare din meditațiile elevilor, fapt ce a fost subliniat și de martorii audiați.
Important de reținut este și faptul că pârâtul a fost susținut în obținerea câștigurilor suplimentare de munca depusă de reclamantă în gospodărie și că valoarea bunurilor proprii ale pârâtului, constând în mobilier vândut în timpul căsătoriei, a fost încorporată în bunurile comune achiziționate în timpul căsătoriei. Analizând probele dosarului, instanța de fond constatat că pârâtul a contribuit în mai M măsură la dobândirea bunurilor comune.
Având în vedere că determinarea cotei părți ce revine fiecărui soț este strâns legată de contribuția soților la dobândirea bunurilor comune, contribuție care trebuie înțeleasă nu în sensul de contribuție la dobândirea fiecărui bun în parte ci în senul de contribuție a soților la dobândirea tuturor bunurilor comune precum și faptul că din probele administrate rezultă că pârâtul a avut o contribuție mai M instanța a constatat că bunurile comune au fost dobândite în cote inegale de contribuție de 60% părți pârâtul și 40% reclamanta. S-a apreciat că, dacă raportul veniturilor înclină mult spre pârât (2/3 pârâtul și 1/3 reclamanta), contribuția în gospodărie este egală și, făcându-se o medie, a rezultat cotele stabilite.
În temeiul art. 673 indice 5 și art. 728 cod civil instanța a dispus sistarea stării de codevălmășie și a efectuat partajul în natură a bunurilor mobile.
În acest sens, instanța a format 2 loturi cu bunuri mobile, lotul 1 în valoare de 12000 lei compus autoturismul cu nr. de înmatriculare - care s-a atribuit reclamantei-pârâtă reconvențional și lotul 2 în valoare de 17720 lei compus din toate celelalte bunuri mobile comune care s-a atribuit pârâtului-reclamant reconvențional, loturi care s-a constatat că corespund cotelor de contribuție a părților și nu se datorează sultă.
Împotriva acestei sentințe reclamanta pârâtă reconvențională a declarat apel ce a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu - Secția Civilă la data de 23.05.2008.
Prin apelul declarat reclamanta a solicitat desființarea sentinței atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, precum și respingerea cererii reconvenționale.
În motivarea apelului reclamanta arată că instanța de fond a respins cererea de constatare a caracterului de bun comun a apartamentului, în condițiile în care pârâtul nu a formulat cerere în acest sens, iar din cuprinsul cererii reconvenționale rezultă că acesta a solicita a se constata calitatea de bunuri proprii doar a unor bunuri mobile nu și a apartamentului, că probele administrate cauzei dovedesc fără echivoc calitatea de bun comun a imobilului în litigiu, chiar în condițiile în care a fost achiziționat de către fostul soț anterior căsătoriei, că în mod greșit s-a respins cererea de constatare a nulității declarației autentice de revocare a donației, în condițiile în care la revocarea donației nu a existat acordul donatarului și, în fine, o altă critică se referă la greșita constatare a calități de bun comun a autoturismului, fiind dovedit că acesta a fost primit de la fratele său care locuiește de mai mulți ani în străinătate.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului formulat în cauză ca nefondat cu păstrarea ca legală și temeinică a sentinței instanței de fond.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr. 294/A din 27.10.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția civilă s-a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă cu domiciliul în Sibiu,-, -.15,.1,.3, județul Sibiu în contradictoriu cu cu domiciliul în-, -.15,.1,.3, județul Sibiu - împotriva sentinței civile nr.1871/18.03.2008 a Judecătoriei Sibiu.
A fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că:
A fost înlăturat din masa bunurilor comune dobândite de părți în timpul căsătoriei autoturismul cu nr.de înmatriculare - în valoare de 12.000 lei.
S-a constatat valoarea masei bunurilor comune dobândite de părți în timpul căsătoriei ca fiind de 17.720 lei.
Au fost atribuite pârâtului - reclamant reconvențional toate bunurile mobile comune și s-a dispus obligarea acestuia la plata către reclamantă - pârâtă reconvențională a sumei de 7.088 lei reprezentând echivalentul valoric al cotei sale de proprietate.
S-a înlăturat din dispozitivul hotărârii atacate constatarea caracterului de bun propriu al pârâtului -reclamant al imobilului înscris în CF -4011, nr.top.1134/1/4/6, apartament compus din 2 camere, bucătărie, baie, hol, balcon situat administrativ în Sibiu, str. -, nr.18, - 15,.3, județul Sibiu
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
A fost obligat intimatul pârât la plata către apelanta reclamantă a sumei de 1004,9 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut, în esență, de către tribunal, cu referire la probele administrate cauzei, că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare a imobilului în litigiu părțile nu aveau calitatea de soți și nu s-a dovedit cauzei existența unei convenții încheiate de părți în perioada concubinajului în sensul ca acest bun să intre în proprietatea codevălmașă a viitorilor soți, context în care în mod legal prima instanță a constatat calitatea de bun propriu al apartamentului. Însă, s-a apreciat de către instanța d apel că, în adevăr, în mod greșit prima instanța a constatat prin dispozitiv calitatea de bun propriu al intimatului asupra acestui imobil, în contextul în care pârâtul reclamant reconvențional nu a investit instanța de fond cu un atare capăt de cerere, motiv pentru care această critică a fost apreciată ca fondată.
În ce privește motivul de apel referitor la constatarea nulități actului de revocare a donației, s-a reținut, în esență, în considerente că donația făcută de unul din soți în timpul căsătoriei este revocabilă - art. 937 alin. 1 Cod civil și, deci, fiind la libera apreciere a soțului care a donat un bun propriu revocarea se poate realiza prin voința unilaterală a soțului donator oricare ar fi forma de realizare a donației, astfel că acest motiv de apel a fost apreciat ca nefondat și respins, ca atare.
S-a mai reținut de către tribunal, ca instanță de apel, că susținerile apelantei referitor la calitatea de bun propriu asupra autoturismului sunt întemeiate, din actele dosarului rezultând în mod cert că acest bun a fost primit cadou de la fratele său, astfel că bunul are calitatea de bun propriu al reclamantei în condițiile art. 31 lit. b) fam.
În fine, referitor la ultimul motiv de apel relativ la cotele de contribuție reținute în favoarea soților, tribunalul a constat că acestea au fost reținute corect, fiind dovedit cu probele administrate cauzei că pârâtul intimat a realizat venituri bănești net superioare apelantei care în schimb s-a ocupat de muncă gospodărie.
Împotriva acestei decizii civile a formulat recurs în termen, legal timbrat și motivat prin cererea de declarare a recursului reclamanta ( fostă ), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, admiterea recursului, casarea în parte a hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, conf. art. 312 pct. 3 Cod pr. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că în mod greșit instanțele de judecată anterioare au constatat calitatea de bun propriu a pârâtului asupra imobilului în litigiu, în condițiile în care pârâtul nu a formulat o atare apărare nici prin cererea reconvențională și nici prin întâmpinare, astfel că ambele părți au formulat în concret cerere de constatare a calități de bun comun a apartamentului; că nici în prezent nu este calificat din punct de vedere juridic caracterul acestui bun, raportat la considerentele tribunalului; că probatoriu administrat cauzei susține cererea reclamantei de a se constata caracterul de bun comun al imobilului în litigiu, relevant fiind în acest sens actul de donație făcut de către fostul soț prin care i-a donat reclamantei cota de parte din apartament și înțelegerea încheiată anterior căsătoriei de către părți ca acest imobil să devină proprietatea codevălmașă a viitorilor soți.
Se mai arată în dezvoltarea motivelor de recurs că sunt nereale și nesusținute considerentele reținute de prima instanță și împărtășite și de instanța de apel, referitoare la constarea ca bun propriu al pârâtului asupra apartamentului în litigiu, că în mod greșit s-a reținut cota de contribuție a soților la dobândirea masei partajabile, fiind injust să se rețină, pe de o parte, caracterul de bun propriu al unor obiecte cumpărate de pârât cu bani obținuți din vânzarea unor lucruri personale și, pe de altă parte, să se rețină că pârâtul a avut o contribuție mai M la dobândirea bunurilor comune, pentru că a folosit aceeași bani, obținuți din vânzarea mobilierului său, bun propriu la achiziționarea bunurilor comune.
În consecință, se solicită să se constate calitatea de bun comun a imobilului în litigiu și, admițând această cerere, în baza disp. art. 312 pct. 3 Cod pr. civ. să se dispună casarea în parte a hotărârilor atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond pentru soluționarea cererilor de sistare a stări de codevălmășie asupra apartamentului în litigiu.
În susținerea orală a motivelor de recurs recurenta, personal și prin apărătorul legal, a mai criticat hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele anterioare pentru nelegalitate, constând în aceea că instanța de fond chiar dacă prin acțiunea introductivă de instanță a fost învestită cu o acțiune în constatarea dobândirii în cote egale de contribuție a imobilului în litigiu de către părți, avea obligația de a se pronunța asupra dreptului de creanță a acesteia și că s-au încălcat dispozițiile art. 673/1 și urm. din Codul d e procedură civilă, privind procedura împărțeli judiciare. Totodată, și-a precizat în drept cererea de recurs, invocând art. 129 Cod pr. civ. art. 480 Cod civil, art. 673/2 și urm. Cod pr. civ. art. 304 pct. 9 din același cod de procedură.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamată, care vizează cazurile prev. de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, precum și din oficiu, conf. art. 306 Cod procedură civilă, Curtea de Apel constată că recursul declarat în cauză nu este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Curtea de Apel are a preciza dintr-un început că potrivit actualelor reglementări cuprinse în Codul d e procedură civilă, recursul se judecă după regulile privind judecata apelului ( art. 316. proc. civ. ), cu precizarea că recursul fiind conceput ca o cale extraordinară de atac, nu are, caracter devolutiv și, deci, nu are loc o nouă judecată în fond, ci numai un control al hotărârii atacate, în limita motivelor expres prevăzute de lege ( art. 304. proc. civ. ) și fără a produce probe noi, cu excepția înscrisurilor.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma motiv de recurs invocat - art. 304 pct. 9. pr. civ., instanța de recurs observă că hotărârea pronunțată nu este lipsită de temei legal și nici nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Astfel, ambele instanțe au făcut o corectă aplicare a legii atât în ce privește administrarea probelor cât și în ceea ce privește aprecierea lor, stabilind o corectă stare de fapt, soluția pronunțată fiind legală și temeinică, criticile invocate sub toate aspectele - calitatea de bun propriu al pârâtului asupra imobilului în litigiu, cotă de contribuție a soților la dobândirea masei partajabile, nefiind fondate.
1.Curtea de Apel, sistematizând expunerea de motive ale recurentei reclamante constată că primul motiv de recurs este acela privind constatarea calității de bun propriu al pârâtului intimat asupra apartamentului în litigiu, respectiv constatarea calității de bun comun a acestuia, motivele de recurs invocate sub punctele 1.1 și 1.2 din cererea de recurs reprezentând, de fapt, susțineri ale acestei critici.
Obiectul prezentului dosar este partajul bunurilor comune.
În raport de acest obiect, Curtea ține să sublinieze că, ținând cont de caracterul de judecată dublă a procesului de partaj, întâmpinarea are consecințe proprii privind învestirea instanței cu judecarea unor cereri care în mod obișnuit s-ar putea face numai pe calea unei cereri reconvenționale. Cu alte cuvinte, în materie de partaj, părțile sunt considerate în același timp reclamante și pârâte, așa încât orice cerere poate fi considerată ca o apărare la acțiunea principală și, ca atare, valabil introdusă.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că, în cauză, prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, pârâtul a arătat referitor la imobilul în litigiu că este bun propriu dobândit înainte de căsătorie ( 25 ds. fond).
Așadar, contrar susținerilor recurentei reclamante, pârâtul a invocat pe cale de excepție calitatea de bun propriu asupra acestui bun prin întâmpinarea depusă la dosar, motivele arătate în întâmpinarea nefiind altceva decât apărări ale pârâtului față de pretențiile reclamantei.
Este adevărat, că pârâtul arată în întâmpinare că a avut o contribuție față de reclamantă de 2/3 din valoarea totală a apartamentului, însă aceasta nu poate fi considerată ca o cerere a pârâtului de a se constata calitatea de bun comun a imobilului, în contextul în care poziția pârâtului referitor la acest bun a fost clar exprimată așa cum s-a precizat anterior.
Cât privește susținerile recurentei reclamate privind necalificarea din punct de vedere juridic de către instanța de apel a caracterului apartamentului în litigiu, precum și cele referitoare la considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele anterioare, motive ce se încadrează în cazul prev. de art.304 pct.7 Cod procedură civilă, examinând hotărârea atacată se constată că aceasta nu sunt întemeiate.
Curtea constată că decizia civilă atacată corespunde exigențelor art.261 pct.5 Cod procedură civilă, judecătorii instanței de apel au arătat care sunt motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției date, au enunțat cele constatate și dovezile care au determinat-o, răspunzând la toate motivele de apel invocate de către reclamantă în susținerea cererii de apel și au calificat imobilul în litigiu ca fiind bun propriu al pârâtului.
În speță, este de necontestat, că părțile s-au căsătorit la data de 8 februarie 1991 și au divorțat la data de 23 martie 2007, când sentința civilă nr. 924/2007 a Judecătoriei Sibiu, prin care s-a desfăcut căsătoria părților prin divorț a rămas irevocabilă.
Tot astfel, este de necontestat că apartamentul în litigiu a fost deținut de către pârâtul intimat în baza contractului de închiriere nr. 753/1990 încheiat cu Sibiu, și a fost dobândit la data de 5 decembrie 1990 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 321/05.12.1990 de la. Sibiu, contract ce a fost perfectat în aplicarea prevederilor Decretului - Lege nr. 61/1990, pentru cumpărarea de locuințe din fondul de stat ( denumită în continuare Decret - Lege nr. 61/1990 ).
Potrivit art.30 fam. bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
În virtutea prezumției de comunitate, instituită prin textul citat, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt bunuri comune de la data achiziționării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepția celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum și a bunurilor prevăzute de art. 31. fam. care sunt bunuri proprii ale fiecărui soț.
Bunurile devin comune dacă sunt dobândite,în timpul căsătoriei ceea ce înseamnă că dobânditorul are calitatea de,soț. În consecință, calitatea dobânditorului este o condiție pentru ca bunul să devină comun. Ori, în speță este fără echivoc că la data încheieri contractului de vânzare -cumpărare a apartamentului părțile nu aveau calitatea de soți, căsătoria fiind încheiate după 2 luni de la data perfectării actului.
Este relevant a se preciza că potrivit art. 5 alin. 2 comb. cu art. 16 din Decretul -Lege nr. 61/1990, locuințele ocupate de chiriași se vând numai acestora, pe baza cererilor adresate direct unităților specializate în vânzarea locuințelor. Rezultă, deci, că vânzarea acestei categorii de locuințe, este condiționată imperativ de îndeplinirea calității de chiriaș a cumpărătorului și de formularea prealabilă a unei cereri scrise pentru cumpărare apartamentului. În cauză, recurenta reclamantă nu a avut calitatea de chiriaș iar titularul contractului - intimatul pârât nu era căsătorit la data încheieri contractului de vânzare - cumpărare cu reclamanta pentru ca aceasta să beneficieze de drepturi locative proprii.
Împrejurarea că pârâtul și-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ce a constituit domiciliu comun al foștilor soți în timpul căsătoriei, respectiv la data de 27 septembrie 1991, conform încheieri de nr. 5685/1991
( 151 ds. fond) nu este de natură a schimba caracterul acestui bun din bun propriu a pârâtului în bun comun al soților, întrucât, potrivit Decretului - Lege nr. 61/1990, contractul de vânzare cumpărare, procesul-verbal de predare a locuinței și, după caz, contractul de împrumut, care dovedesc dreptul de proprietate asupra locuinței, constituie titlu de proprietate.
Este adevărat, că în practica judiciară s-a decis că viitorii soți pot conveni ca un imobil dobândit pe numele unuia dintre ei, dar cu contribuția ambilor, să intre sub regimul comunități de bunuri, la data căsătoriei, însă o atare convenție trebuie să fie dovedită. Ori, în cauza dedusă prezentei judecăți nu s-a făcut dovada existenței unei atare convenții între viitori soți, contrar susținerilor recurentei reclamante.
Mai mult decât atât, este de amintit că actul de vânzare - cumpărare a fost încheiat sub imperiul Decretului- Lege nr. 61/1990 iar recurenta reclamantă nu deținea drepturi locative proprii.
Împrejurarea că pârâtul intimat a donat în timpul căsătoriei recurentei reclamante cota de parte din apartament nu poate duce la concluzia că prin acest fapt pârâtul a înțeles să recunoască dreptul de proprietate comună în devălmășie asupra acestui bun, așa cum se susține de către recurenta reclamantă. Dimpotrivă, s-a dovedit că scopul mediat al contractului de donație a fost acela că pârâtul mai avea alți copii dintr-o căsătorie anterioară.
Tot astfel, instanța are preciza referitor la susținerile recurentei reclamante privind plata avansului și ratelor pentru apartament, că achitarea acestora nu-i conferă un drept de proprietate comună în devălmășie asupra imobilului, ci îi conferă un simplu drept de creanță asupra ratelor achitate atât pentru perioada concubinajului, cât și pe durata căsătoriei.
Mergând pe același raționament, deoarece reclamanta nu a putut dobândi asupra imobilului un drept real, ea a devenit titulara unui simplu drept de creanță prin plata ratelor în limita părți din debit achitate de ea pentru celălalt soț.
Față de considerentele expuse anterior, Curtea de Apel constată că instanțele de judecată anterioare au aplicat corect dispozițiile art. 31 lit. a) fam. constatând în mod judicios că imobilul ce a constituit domiciliul conjugal al părților a fost dobândit de pârât anterior încheierii căsătoriei, astfel că el constituie bun propriu a intimatului pârât reclamant reconvențional.
2.În ce privește criticile recurentei reclamante referitoare la cota de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că și acestea sunt nefondate.
Dreptul de proprietate comună în devălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei se caracterizează prin aceea că aparțin nefracționat titularilor codevălmași, iar la încetarea stării de comunitate, împărțeala se face tot prin unicitate de cote, stabilită pentru fiecare soț, în raport de contribuția reală a fiecăruia la dobândirea bunurilor comune.
Cu alte cuvinte, prezumția de comunitate instituită de art. 30 Codul familiei, nu are caracter absolut, ci numai relativ, ceea ce înseamnă că legiuitorul a recunoscut soțului interesat posibilitatea combaterii ei prin orice mijloc de probă - art.5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954.
Ca urmare, soțul interesat va putea dovedi în raport cu celălalt soț că anumite bunuri sunt proprii sau că avut o cotă de contribuție mai M la dobândirea bunurilor comune, nu numai prin înscrisuri, dar chiar și prin martori și prezumții, fără nici o restricție, negăsindu-și aplicabilitatea în materie disp. art. 1191 al.1 cod civil.
Așa fiind, soții nu au un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, soțul interesat putând dovedi în raport cu celălalt soț că a avut o cotă de contribuție mai M în achiziționarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.
În speță, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că pârâtul intimat a avut venituri sensibile mai mari decât recurenta reclamantă pe parcursul căsătoriei, pârâtul fiind de profesie profesor titular cu venituri constante, îndeplinind la un moment dat și funcția de director al unități școlare în cadrul căruia a activat, iar recurenta reclamantă, a desfășurat diverse activități realizând venituri fluctuante. În concret, după ce a fost bibliotecar până la data de 01.02.1999, recurenta reclamantă a devenit îngrijitor handicapat până la data de 01.01.2000, când s-a transferat pe post de asistent personal până la data de 01.03.2007, când a încetat activitatea, cu precizarea că în această perioadă 2 luni a fost șomer, respectiv din 15.07.2002 până la data de 01.08.2002 ( 112- 126, 153- 160 ds. fond).
Din probele administrate cauzei - înscrisuri, martori rezultă, de asemenea, că pârâtul intimat pe perioada căsătoriei s-a ocupat de munca în gospodărie, a manifestat o preocupare intensă pentru creșterea și îngrijirea minorului, după cum a realizat venituri suplimentare din activitatea de meditații ( 38 ds. fond). Tot astfel, este de necontestat că pârâtul și-a vândut mai multe bunuri proprii - mobilă de sufragerie și de dormitor, banii obținuți fiind ulterior folosiți la achiziționarea bunurilor comune, aspect corect reținut de instanțele de judecată anterioare.
În raport de această stare de fapt, în mod judicios instanța de fond și de apel au reținut că pârâtul a produs dovezi care atestă contribuția sa în cuantum de 60% la dobândirea bunurilor comune.
În ce privește, motivele de nelegalitate invocate de recurenta reclamantă în susținerea orală a cereri de recurs, prin apărătorul legal, referitoare la obligația instanței de fond de a se pronunța asupra dreptului de creanță a acesteia și că s-au încălcat dispozițiile art. 673/1 și urm. din Codul d e procedură civilă, privind procedura împărțeli judiciare, Curtea de Apel constată, pe de o parte, că acestea nu sunt motive de ordine publică ce ar putea fi invocate oricând de partea interesată sau chiar de către instanță din oficiu, iar, pe de altă parte, acestea sunt critici noi în recurs, pe care nu le-a formulat și în apel și pe care instanța de apel nu le-a examinat.
Cu alte cuvinte, reclamanta nu putea formula pentru prima dată în recurs, trecând peste apel, critici asupra cărora instanța de apel nu s-a pronunțat, motiv pentru care aceste critici apar ca fiind inadmisibile.
Față de cele ce preced, recursul se privește ca nefondat și, ca urmare, va fi respins, ca atare, conf. art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
Văzând soluția pronunțată și împrejurarea că intimatul pârât nu a solicita cheltuieli de judecată în recurs,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D EC IDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta ). ) împotriva deciziei civile nr. 294/A din 27.10.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția civilă.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 Martie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red.
Tehnored. 2 ex/26.03.2009
apel,
fond
Președinte:Dana GhițoaicaJudecători:Dana Ghițoaica, Marius Aurel Motolea, Sanda
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Divort. Decizia 147/2009. Curtea de Apel Bacau → |
|---|
