Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia 75/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr.75/FM
Ședința publică de la 28 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 2: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 3: Vanghelița Tase
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul-pârât, domiciliat în B,-, -.2 județul B împotriva deciziei civile nr.181/17.03.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă () -A, având ca obiect partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul-pârât prezent personal și asistat de avocat conform împuternicirii avocațiale nr.60/2009 depusă la dosar și intimata-reclamantă personal și asistată de avocat conform delegației de substituire nr.6/31.08.2009 (împuternicire avocațială nr.70/26.08.2009 a av. ) depusă la dosar.
Procedura este legal îndeplinită conform art.87 și urm.Cod pr.civilă.
După referatul grefierului de ședință, instanța, luând act că nu mai sunt alte cereri prealabile ori înscrisuri de depus la dosar, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților.
Apărătorul recurentului-pârât, având cuvântul își întemeiază recursul pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod pr.civilă: instanța de apel a încălcat prevederile art.295 și art.261 pct.5 Cod pr.civilă pronunțând hotărârea care cuprinde motive contradictorii, reținând și motive străine de natura pricinii.
În cauză, reclamantul a dovedit în acțiunea de partaj că imobilul în litigiu a fost dobândit cu contribuția sa exclusivă și prin subrogare reală, în temeiul art.36 și 31 lit.f Codul Familiei imobilul este bun propriu.Cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.525 din 28 ianuarie 2005 la BNP, recurentul a vândut apartamentul bun propriu cu suma de 485 milioane lei, preț achitat integral la data autentificării actului. Prin forța probantă a actelor autentice, cu deplină credință până la înscrierea în fals, vânzarea bunului propriu al recurentului apelant a fost făcută la 28 ianuarie 2005, iar terenul în litigiu a fost cumpărat la 03 februarie 2005, iar mențiunile privitoare la realitatea celor declarate de părți cu privire la prețul cumpărării terenului cu 267.918.030 lei, confirmat de intimată prin semnarea actului.
Se mai arată că intimata nu a făcut dovada contrară a prețului achitat pentru terenul în litigiu, iar înscrisurile sub semnătură privată, nerecunoscute de pârât, depuse în copie xerox, nu fac dovada mai ales că reclamanta a declarat că nu deține originalul înscrisurilor sub semnătură privată. Instanța s-a aflat în eroare cu privire la administrarea probelor în apel, admise pentru dovedirea cotelor de contribuție, cu înscrisuri și interogatoriul intimatei.
Se mai învederează că critica formulată în apel, prin reconsiderarea aportului contributiv la dobândirea bunurilor nu poate fi considerată ca o schimbare a obiectului cererii, a fost admisă în parte de instanța de fond, care a stabilit aport contributiv egal, cererea nu se socotește modificată când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii. cu aportul exclusiv al pârâtului la dobândirea bunului în litigiu și aportul preponderent al acestuia pentru nevoile familiei, reclamanta nu a făcut dovada contribuției sale. În anii 2003-2004 și 2005 intimata și-a făcut studiile la o facultate particulară și un an de master, fiind de notorietate că a achitat taxe costisitoare. Pârâtul a recunoscut că datorită condițiilor de muncă, în voiajul de șapte luni în perioada noiembrie 2001 - iulie 2002 suferit o depresie psihică, dar nu o boală care să necesite îngrijiri speciale și ajutorul părinților intimatei. Această perioadă nu corespunde anului 2005, respectiv datei de 03 februarie 2005 când a fost cumpărat imobilul în litigiu
Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată, așa cum a fost formulat, modificarea deciziei civile nr.181/2009 a Tribunalului Constanța, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr.3835/2008 a Judecătoriei Constanța și după rejudecare - în principal schimbarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii de partaj imobiliar formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta, să se constate că imobilul situat în intravilanul localității, sat, compus din nr.2 și 3 dobândit în timpul căsătoriei, are natura juridică prin subrogare reală de bun propriu.
În subsidiar, solicită schimbarea în parte a sentinței instanței de fond și să se constate în favoarea reclamantului recurent un aport contributiv de 80% la dobândirea imobilului, cu atribuirea bunului și obligarea către intimată la plata sultei, pentru cota valorică de 20% calculată la valoarea de circulație a bunului, conform raportului de expertiză, necontestat de părți.
Apărătorul intimatei-reclamante, având cuvântul solicită menținerea hotărârii instanței de fond și apel. Solicită să se constate că nu s-a făcut dovada subrogației reale cu privire la folosirea prețului obținut din vânzarea unui apartament bun propriu al acestuia la dobândirea terenului bun comun.
Se arată că recurentul ignoră existența unui alt contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.731/4.02.2005 prin care deși în contract sunt ambii soți în calitate de cumpărători, se menționează fără nici un dubiu că intimata recunoaște că banii provin din vânzarea apartamentului bun propriu al soțului.
De asemenea, în cuprinsul motivelor de recurs, recurentul face abstracție de acest contract în care este ignorată proveniența prețului, tocmai pentru a induce în eroare instanța de judecată; recurentul ascunde faptul că la momentul căsătoriei intimata. era angajată în muncă; în perioada căsătoriei acesta a muncit numai 2 ani și 4 luni, iar 3 ani și 3 luni a stat acasă. În mod corect s-a reținut că terenul din localitatea Sat este bun comun și s-a dispus partajarea în cote egale de fiecăruia revenindu-i câte un lot fiind posibilă partajarea în natură, conform raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză.
În concluzie, solicită respingerea recursului ca nefondat.
Instanța fiind lămurită asupra cauzei, în conformitate cu art.150 Cod pr. civilă declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Constanta sub nr. 10485/ 05.09.2006, reclamanta () l-a chemat in judecata pe paratul, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună partajarea in cota de a bunurilor comune realizate in timpul căsătoriei.
In motivarea cererii sale, reclamanta a arătat, ca in timpul căsătoriei a dobândit împreună cu paratul suprafața de teren de 600. situata in Sat, jud. Constanta in cote de, solicitând ca partajul sa se efectueze in natura prin atribuirea de loturi egale de 300.
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta sub nr. 5856/ 212/13.04.2007, reclamantul a chemat-o in judecata pe parata - (fosta ), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună artajarea p. imobilului dobândit in timpul căsătoriei, situat in intravilanul localității, sat, compus din teren in suprafață de 300, 191 mp, lotul 2, cu număr cadastral 99/1/2T si teren in suprafața de 300,031 mp, lotul 3, cu număr cadastral 9 9/1/3 Totodată, a solicitat să se constate ca bunul dobândit in timpul căsătoriei a fost cumpărat cu prețul obținut de el din vânzarea unui bun propriu, motiv pentru care acesta trebuie sa ii fie atribuit lui.
In motivarea cererii sale reclamantul a arătat ca, prin sentința civila nr. 360 pronunțata de Judecătoria Constanța la data de 16 ianuarie 2007 in dosarul nr. 12 038/2006, s-a desfăcut căsătoria părților, iar parata a reluat numele avut înainte de casatorie. In timpul căsătoriei au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 343/3.02.2005 la BNP, un imobil situat in localitatea, sat, județul Constanta, format din 300,191 mp, lotul 2, cu număr cadastral 99/1/2T și 300,031 mp, lotul 3, cu număr cadastral 99/1/3T, cu prețul de 267.918.030 lei, inclusiv TVA, achitat integral numerar la data autentificării.
Reclamantul a susținut ca justifica interesul de a se constata ca imobilul este bunul sau propriu și de a-i fi atribuit, deoarece rețul p. celor doua loturi cumpărate a provenit din vânzarea la data de 28 ianuarie 2005, cu suma de 485.000.000 lei, a apartamentului 15 din C,-, bunul sau propriu, dobândit înainte de a se casatori cu parata.
Prin încheierea din 3.09.2007, a fost admisa excepția de conexitate, cele doua cauze fiind reunite sub nr. 10485/2006.
Prin sentința civila nr.3835/03.03.2008, Judecatoria Constantaa admis cererea reclamantei (), a admis in parte cererea conexa formulata de paratul - reclamant si, pe cale de consecință, a constatat ca părțile au dobândit in timpul căsătoriei in cota de imobilul - teren situat in Sat, zona 2 in partea de S - V, in apropierea Poarta A Midia -, compus din doua imobile teren ce provin din parcelarea unui teren mai mare de 11 loturi, ce a fost proprietatea
S-a dispus ieșirea din indiviziune atribuirea către reclamanta () a lotului 2 format din teren în suprafață de 300,191. teren indiviza aferenta acces 30,66. nr. cadastral 99/1/2 T- 7174, S deschidere lot 10,62. si vecinătăți: N-lot 3; S-lot 1; E-alee acces si rest proprietate;V-proprietate, cu valoare de circulație de 107.000 lei si atribuirea pârâtului a lotului 3 format din teren în suprafață de 300,031. teren indiviza aferenta alee acces 30,644. nr. cadastral 99/1/3 T- 7174, deschidere lot 10,61. si vecinătăți: N - lot 4; S - lot 2; E -alee acces in indiviziune si rest proprietate;V-proprietate, cu valoare de circulație de 107.000 lei.
Pentru a pronunța această soluție, judecătoria a reținut ca prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la BNP sub nr. 343/3.02.2005, părțile au cumpărat imobilul - teren situat in Sat, zona 2 in partea de S - V, in apropierea Poarta A Midia -, compus din doua imobile teren ce provin din parcelarea unui teren mai mare de 11 loturi ce a fost proprietatea, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiza efectuat in cauza.
Afirmațiile paratului - reclamant, potrivit cărora acest bun ar fi propriu deoarece ar fi fost cumpărat cu bani proveniți din vânzarea unui apartament bun propriu, au fost considerate neîntemeiate, reținându-se ca, potrivit înscrisului sub semnătura privata (declarație pe propria răspundere - fila 52 dosar judecătorie), prețul pentru imobilul din litigiu a fost achitat încă din 03.01.2005, iar apartamentul bun propriu a fost vândut la 28.01.2005, deci după plata prețului. S-a mai reținut ca înscrisul sub semnătura privata menționat mai sus poate fi luat in considerare fata de prevederile art. 129 alin 5 pr. Civ. chiar daca nu a fost invocat de reclamanta.
Judecătoria a apreciat, în aceste circumstanțe că bunul in litigiu este dobândit in timpul căsătoriei cu bani comuni si nu proprii, părțile având o contribuție egala la dobândirea lui, nefiind probata de către parat contribuția exclusiva.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel paratul-reclamant -, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie sub aspectul greșitei rețineri a calității de bun comun in privința imobilului compus din loturile 2 si 3, situat in intravilanul localității, sat.
In dezvoltarea motivelor de apel, s-a arătat ca înscrisurile sub semnătura privata nu au fost invocate de reclamanta odată cu cererea de chemare in judecata sau prin întâmpinare in cererea conexa si au fost depuse, in copie xerox, după administrarea dovezilor cu înscrisuri si interogatoriu, cu ocazia dezbaterilor, fără a fi comunicate si puse in discuție
Apelantul a mai susținut că aceste înscrisuri - pe care nu le recunoaște -, nu au nici o forță probantă, deoarece copia de pe înscrisul privat nu face nici o dovada si, totuși, instanța de fond si-a fundamentat hotărârea pronunțată in exclusivitate pe aceste înscrisuri.
S-a mai învederat că, prin forța probanta a actelor autentice constând in contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.525/28.01.2005 si sub nr.343/03.02.2005, cu deplina credință pana la înscrierea in fals, vânzarea bunului propriu al paratului-reclamant a fost făcuta la data de 28.01.2005, iar terenul in litigiu a fost cumpărat la data de 03.02.2008; instanța a nesocotit aceasta forță probanta a înscrisurilor autentice in privința datei autentificării, deși reclamanta -parata nu s-a înscris in fals.
In subsidiar, apelantul a solicitat ca, prin admiterea apelului si schimbarea hotărârii atacate, să i se recunoască o cota de contribuție de 80% pentru criterii concrete de apreciere, respective subrogarea bunului propriu, venitul constant in valuta ca navigator in perioada căsătoriei, afectat in exclusivitate familiei, retragerea sumelor valutare din cont bancar cu depozit constituit anterior căsătoriei folosite pentru achiziționarea bunurilor in interesul familiei, spre deosebire de aportul nesemnificativ al fostei soții, lipsa unui copil din căsătorie si a menajului de care el nu a beneficiat in perioada voiajelor.
De asemenea, apelantul a solicitat modificarea hotărârii si in sensul atribuirii către el a celor doua loturi de teren.
Prin decizia civilă nr.181/17.03.2009, Tribunalul Constanțaa respins apelul ca neîntemeiat, considerând că soluția primei instanței referitoare la cererea conexă este temeinică dar pentru alte motive decât cele reținute de prima instanță.
Tribunalul a reținut că aptul subrogării poate fi dovedit prin orice mijloc de proba, atât in cazul in care contractul prin care s-a dobândit bunul a fost încheiat pe numele ambilor soți, cat si împotriva înscrisului care ar cuprinde precizarea ca bunul dobândit in temeiul lui este comun, deoarece prețul s-a plătit de ambii soți.
In cauza, deși instanța de apel, in exercitarea rolului activ, a pus in discuție necesitatea suplimentarii probatoriului prin audierea de martori, apelantul parat-reclamant a interes sa-si dovedească pretențiiledoarprin răspunsul la interogatoriu si prin înscrisuri, respectiv prin mențiunile din contractele amintite mai sus in ceea ce privește data încheierii lor si prețul plătit pentru cele doua loturi de teren achiziționate in timpul căsătoriei.
Dovada calității de bun propriu presupune dovada unor elemente de fapt din care rezulta ca bunul este propriu, iar ceea ce trebuie sa se dovedească in cazul subrogației reale prevăzute de art.31 lit. f este faptul ca prețul provine din vânzarea anterioara a unui bun propriu.
Tribunalul a considerat că nu s-au adus dovezi certe in sensul ca prețul plătit pentru cele doua loturi de teren in discuție a provenit; intr-adevăr, din suma rezultata din vânzarea anterioara a bunului propriu al paratului-reclamant, suma ce putea avea si alte destinații, chiar daca cele doua contracte au fost încheiate la numai câteva zile distanta.
Referitor la cererea subsidiară de constatare a unei cote de contribuție a reclamantului-apelant de 80% la dobândirea bunurilor comune, tribunalul a stabilit că aceasta este formulata pentru prima data in apel, astfel că constituie o cerere noua, inadmisibila in calea de atac.
Instanța de apel a considerat sintagma "cereri noi" din cuprinsul art.294 proc.civ. vizează, printre altele, si cererile care diferă de cele formulate in fata primei instanțe prin obiectul lor, prin întinderea pretențiilor formulate; așadar, conceptul de "cerere noua" folosit in art.294 alin.1 proc.civ. se raportează la introducerea unor noi pretenții in faza judecații in apel.
In fine, cu privire la modalitatea concreta de partajare, tribunalul a reținut ca atribuirea ambelor loturi de teren supuse împărțelii către apelant ar contraveni principiului instituit de art.741 civ. potrivit căruia la formarea si compunerea părților, trebuie sa se dea in fiecare parte, pe cat se poate, aceeași cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanțe de aceeași natura si valoare".
Împotriva acestei decizii a formulat recurs criticând-o pentru nelegalitate sub aspectul prevăzut de art.304 pct.7, pct.8 și pct.9 Cod pr.civilă, solicitând, în principal constatarea că imobilul are natura juridică a unui bun propriu și, în subsidiar, admiterea în parte a ambelor cereri și constatarea unei cote de contribuție de 80% în favoarea sa.
Recurentul a considerat că instanța de apel a încălcat prevederile art.295 și art.271 pct.5 Cod pr. civilă, pronunțând o hotărâre care cuprinde motive contradictorii, reținând și motive străine de natura pricinii.
Instanța de apel a nesocotit aceste prevederi legale, pronunțând o hotărâre fără să verifice în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și a refuzat să se verifice și să se pronunțe asupra motivelor de apel cu privire la cotele de contribuție la dobândirea bunurilor comune, motivarea refuzului instanței fiind consecința interpretării greșite a legii și a neobservării soluției instanței de fond, cu privire și la admiterea cererii reclamantului apelant, în partaj, pentru cotele de contribuție.
De asemenea, recurentul a învederat că, în apelul său, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Instanța nu a judecat apelul pentru efectele actului autentic, cu consecința subrogării, pe motiv că a pus în vedere necesitatea suplimentării probatoriului prin audierea de martori, iar apelantul a înțeles să-și dovedească pretențiile doar prin răspunsul la interogatoriu și prin înscrisuri, cu mențiunile din contractele autentice și data încheierilor.
Instanța s-a aflat în eroare cu privire la administrarea probelor în apel, admise pentru dovedirea cotelor de contribuție, cu înscrisuri și interogatoriul intimatei.
Instanța de apel a aplicat greșit legea reținând că subsidiarul apelului, pentru considerarea cotelor de contribuție, este o cerere nouă făcută în apel, cu motivarea că apelantul, prin cererea introductivă a solicitat, în acțiunea de partaj, să se constate că prin subrogare, bunul este propriu și să-i fie atribuit.
Critica formulată în apel, prin reconsiderarea aportului contributiv la dobândirea bunurilor nu poate fi considerată ca o schimbare a obiectului cererii, a fost admisă, în parte, de instanța de fond, care a stabilit aport contributiv egal și, potrivit art.132 alin.2 pct.2 aplicabil și în apel, față de prevederile art.298 Cod pr. civilă, cererea nu se socotește modificată când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii.
În fine, în motivarea cererii subsidiare, recurentul a arătat că, datorită veniturilor mici obținute de reclamantă (5-6 milioane lei lunar), faptului că în perioada 2003-2005 acesta a achitat taxe de studii costisitoare la o facultate particulară, că a urmat intervenții de fertilizare la o clinică, se exclude posibilitatea de economisire pentru ca ei să fi dobândit împreună imobilul în litigiu la 03.02.2005.
De aceea, recurentul solicită, în subsidiar, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și admiterea apelului în sensul schimbării în parte a sentinței instanței de fond, cu recunoașterea aportului de 80% și, respectiv 20% atribuirea bunului către recurentul-reclamant cu plata, prin sultă, în favoarea intimatei a cotei de 20% la valoarea stabilită prin expertiză.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-pârât și prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de fond, curtea constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Astfel, referitor la critica bazată pe dispozițiile art. 304 pct.7 Cod pr. civilă la care recurentul face trimitere pentru modalitatea de stabilire cotelor de contribuție la dobândirea bunurilor de împărțit, curtea constată că, în mod corect, tribunalul a stabilit că părțile au contribuit în mod egal la dobândirea bunurilor.
Părțile în litigiu, ambele menționate în act și semnatare, au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.343/03.02.2005 la., proprietatea asupra a două loturi de teren în suprafață de 300 mp fiecare contra sumei de 267.918.030 lei pentru care s-a făcut mențiunea în act că "plata s-a făcut integral astăzi, data autentificării prezentului contract, în numerar".
Cum părțile au fost căsătorite în perioada 15.07.2000-16.01.2007 (când s-a pronunțat sentința civilă nr. /16.01.2007 de desfacere a căsătoriei prin acordul părților), imobilul în cauză intră prin efectul art.30 Codul Familiei în categoria "bunurilor comune ale soților".
Interpretarea coroborată a prevederilor art. 30 și art. 31 Codul familiei duce la concluzia că,pentru a fi considerat un bun comun, acesta trebuie să satisfacă, cumulativ două condiții: să fie dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei și să nu facă parte din categoria de bunuri pe care legea le consideră proprii doar unuia dintre soți.
Prezumția legală instituită de art. 30 Codul Familiei se bazează pe o presupunere a legiuitorului că ambii soți au avut o contribuție la această dobândire. Contribuția poate fi directă - constând în munca sau mijloacele ambilor soți - sau indirectă - prin economisirea unor mijloace comune (ex: munca femeii în gospodărie).
Comunitatea de bunuri este un efect legal al căsătoriei, astfel că bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt comune chiar dacă numai unul dintre ei a contribuit efectiv la această dobândire; de aceea, fiind doar prezumată de lege, contribuția comună nu este o condiție a caracterului comun al bunurilor, fiind însă un criteriu de care se ține seama pentru determinarea părților ce se cuvin soților în cazul împărțirii bunurilor comune.
Contribuția soților la dobândirea bunurilor comune trebuie înțeleasă ca referindu-se nu la fiecare bun în parte, ci la dobândirea tuturor bunurilor comune; mai mult cota-parte ce se cuvine fiecărui soț se stabilește în raport nu doar cu referire la contribuție ci și cu referire la conservarea bunurilor comune.
De aceea, cotele-părți ale soților pot fi neegale dacă aportul lor este diferit; inegalitatea poate merge până la inexistența oricărui drept al unuia dintre soți dacă se dovedește că acesta nu a avut nicio contribuție la dobândirea bunurilor comune și la susținerea sarcinilor căsătoriei.
Deoarece criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soț se bazează nu doar pe existența relațiilor de căsătorie (căci ar fi însemnat, în baza principiului egalității dintre și femeie, că bunurile ar reveni fiecăruia dintre ei în cote egale), ci și pe participarea prin mijloacele sale la dobândirea și conservarea bunurilor comune, stabilirea unor cote de pentru fiecare se poate face doar în situația în carenu se poate probacontribuția superioară a unuia dintre soți.
De aceea, lipsa acestei dovezi, îndreptățește instanța să presupună ca ambii soți au contribuit egal, astfel încât împărțirea se va face tot egal; la stabilirea aportului trebuie luată în considerare și munca femeii în gospodărie, inclusiv - cum este cazul de față - efortul de îngrijire și susținere a sănătății soțului în perioada în care acesta ar fi afectat de o boală.
Pentru aceste motive, când reclamanta () a inițiat acțiunea principală și a pretins existența unor cote egale la dobândirea imobilului (în temeiul principiului egalității soților), pârâtul care pretindea contrariul (în situația de față lipsa oricărei contribuții a fostei soții) trebuia, în temeiul art.1169 Cod civil, să dovedească cota sa superioară.
Or, pârâtul nu a pretins niciodată că instanța ar fi în situația analizării cotelor de contribuție la un bun comun, ci bunul care se vrea partajat este un bun propriu.
Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie pretenția concretă a reclamantului - restituirea unei sume, executarea unei obligații etc. Lucrul reclamat nu poate fi, însă, conceput independent de calificarea juridică în virtutea căreia s-a făcut cererea și în virtutea căreia ar putea fi primită de judecător.
Pretenția nu este doar un lucru (suma, bun etc.), ci un drept subiectiv asupra lucrului reclamat prin care pretenția devine juridică.
De aceea, în mod corect instanța de apel a considerat că se află în fața unei cereri noi - stabilirea unor cote de contribuție diferite, bazată pe dispozițiile art.30 Codul Familiei - raportat la acțiunea inițială - constatarea calității de bun propriu, întemeiată pe prevederile art.31 lit. f Codul Familiei.
Referitor la greșita soluționare a acestei cereri a pârâtului-reclamant, curtea constată, de asemenea, că instanța de apel a dat o interpretare legală dispozițiilor aplicabile, bazată pe o judicioasă interpretare a actului juridic dedus judecății.
Prevederile art.31 lit. f fam. instituie, ca de altfel întreg articolul în discuție, o excepție de la comunitatea de bunuri pentru situații limitativ prevăzute de lege; de aceea, caracterizarea unui bun dobândit în timpul căsătoriei ca fiind propriu se poate face numai după constatarea existentei vreuneia dintre situațiile excepționale de art. 31. fam. și după interpretarea restrictivă a situației care ar conduce la această concluzie.
Valoarea care reprezintă sau înlocuiește un bun propriu sau bun în care a trecut această valoare conduce la considerarea bunului ca propriu în temeiul subrogației reale cu titlu universal.
prevăzută de art.31 Codul Familiei - care presupune înlocuirea juridicăa bunului deja considerat propriucu un altul care dobândește aceeași apartenență la grupa bunurilor proprii tocmai pentru că înlocuiește un astfel de bun -, se aplică, spre exemplu, în situația în care în timpul căsătoriei, cu banii proveniți din vânzarea unui bun dobândit înainte de căsătorie (art. 31 lit.a Codul familiei) se achiziționează un alt imobil.
Ipoteza legală expusă nu își găsește aplicarea în cazul de față, cum corect a reținut și instanța de apel.
Este adevărat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.515/28.01.2005 la. pârâtul a vândut contra sumei de 485.000.000 leiun bun propriu; caracterul de bun propriu al acestui bun este de netăgăduit, dată fiind situația că aceasta intrase în proprietatea vânzătorului prin actul autentificat sub nr.2004/18.08.1999 la. - deci înaintea încheierii căsătoriei (fila 58, dosar -).
La 04.02.2005, pârâtul a achiziționatcu regim de bun propriumenționat expres în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.731/04.02.21005 la BNP un teren pe care a plătit suma de 100.000.000 lei, achitată înaintea autentificării actului.
Deoarece contractul s-a încheiat în timpul căsătoriei cumpărătorului, cocontractanții au menționat expres (inclusiv prin declarația soției care nu era parte în vânzare) că bunul are regimul juridic al unui bun propriu, deoarece banii provin din vânzarea unui apartament conform contractului nr.515/2005.
Spre diferență, în actul de dobândire a imobilului a cărui împărțire se cere, care a fost încheiată cu doar o zi înainte (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.343/04.02.2005) nu există nici un fel de mențiune asemănătoare.
Or, este foarte puțin probabil ca, la achiziționarea unui alt bun propriu, pârâtului să-i fi lipsit diligența manifestată în actul nr.731/2005, dacă într-adevăr, acest bun ar fi fost cumpărat doar cu mijloace proprii.
De aceea, dată fiind situația ce rezultă din analiza comparată a celor două acte, singura concluzie care se impune în condițiile art.1203 Cod civil, este aceea că pârâtulnu a folosit bani proprii la dobândirea celor două loturi de terencare, în raport de data dobândirii nu pot fi considerate decât bun comun.
Această concluzie se impune și în lumina prevederilor art.5 al.1 din Decretul nr.32/1954 conform căruia dovada ca un bun este propriu se va putea face, între soți, prin orice mijloc de proba.
Cum reclamanta, invocând art. 30 Codul Familiei, este beneficiara prezumției de comunitate, revenea pârâtului obligația de a dovedi - și cu beneficiul art.5 al.1 din decizia 32/1954 - faptul subrogării.
Această dovadă era posibilă - prin orice mijloc de probă - chiar și în ipoteza unei situații precum cea în care pretinde pârâtul că s-ar fi găsit părțile, anume încheierea contractului de dobândire a bunului de către ambii soți.
Posibilitatea conferită de textul în cauză nu a fost valorificată de pârât care și-a bazat pretențiile doar pe înscrisuri (deși erau admisibile și probele cu martori și prezumții), înscrisuri care însă nu făceau dovada directă, iar prezumția (implicită) susținută de pârât (că bunul ar fi fost cumpărat cu restul rămas de la achiziționarea terenului) nu se putea naște din coroborarea celor trei acte de vânzare-cumpărare, neexistând suficient temei care să nască probabilitatea.
Astfel, devene cu atât mai importantă corecta aplicare a prev. art.1199 cod civil privind prezumțiile. Potrivit acestui text, prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumția - ca mijloc de probă - este rezultatul unui raționament prin care, pornind de la cunoașterea unor probe directe (înscrisuri, mărturii, etc.), judecătorul deduce existența, în trecut, a unui alt fapt - vecin și conex cu faptul generator de drepturi (faptul de dovedit), datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.
simple (prev. de art.1203 Cod civil) sunt acelea care sunt lăsate la "luminile și înțelepciunea judecătorului", fiind nelimitate (ca număr) și permițând magistratului, în baza experienței sale, a puterii de judecată și înțelegere, să stabilească existența sau inexistența faptului ce formează subiectul procesului.
Teza a II-a a art. 1203 Cod civil impune două condiții esențiale pentru admiterea prezumției ca mijloc de probă: să aibă greutate și putere de a naște probabilitatea; să fie permisă proba cu martori.
Cu privire la temeinicia prezumției invocată de pârâtul-reclamant în stabilirea calității de bun propriu, se constată că aceasta este una slabă, neconvingătoare, ce trebuia înlăturată.
Dimpotrivă, după cum s-a arătat anterior, tocmai analiza alăturată a celor două acte încheiate la date foarte apropiate (04.02. și 05.02.) îndreptățește tocmai prezumția contrară aceleia pretinse de pârât și anume că nu banii proprii au fost folosiți la cumpărarea celor două loturi de teren.
De aceea, considerând și că, în mod corect instanța de apel a constata că cererea de stabilire în favoarea apelantului a unei cote de contribuții la dobândirea bunurilor de 80% este o cerere nouă, inadmisibilă în apel.
Cum, judicios s-a stabilit că bunul invocat în acțiunea principală are caracterul unui bun comun, va fi respins recursul ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul-pârât domiciliat în B,-, -.2 județul B împotriva deciziei civile nr.181/17.- pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă () -A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,astăzi 28.09.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Grefier
- -
Jud.fond
Jud.apel:;
Red.dec.jud./12.11.2009
Tehnored.gref./13.11.2009/2 ex.
Președinte:Gabriel LefterJudecători:Gabriel Lefter, Mihaela Ganea, Vanghelița Tase
| ← Divort. Decizia 329/2009. Curtea de Apel Suceava | Divort. Decizia 51/2009. Curtea de Apel Ploiesti → |
|---|
