Răpire internațională de copii. Decizia 1131/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1347/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1131
Ședința publică de la 30.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Bianca Elena
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat de d-na procuror.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă, împotriva sentinței civile nr.440 din 30.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI pentru și AUTORITATEA TUTELARĂ din cadrul PRIMĂRIEI G
Cauza are ca obiect - răpire internațională de copii.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta-pârâtă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.368 din 30.06.2009, emisă de Baroul Suceava și intimatul, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 30.06.2009, emisă de Baroul București, lipsind intimatul Ministerul Justiției și Libertăților și Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei G
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Recurenta-pârâtă se legitimează cu pașaportul nr.-, eliberat de Poliția S, la data de 06.10.2006.
Curtea pune în discuție calitatea de reprezentant a domnului avocat pentru.
Avocatul recurentei-pârâte arată că, în recurs, nu mai poate fi extins cadrul procesual al cererii.
Reprezentantul Ministerului Public precizează că lasă la aprecierea instanței această chestiune procedurală, considerând însă că nu este vorba de o lărgire a cadrului procesual în recurs, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Ministerul Justiției și Libertăților în interesul cetățeanului străin.
Curtea, după deliberare, constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de Ministerul Justiției și Libertăților pentru petentul, care la acest moment este reprezentant de domnul avocat.
Părțile, prin reprezentanți, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei-pârâte solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, fără cheltuieli de judecată.
Arată că în cauză sunt incidente dispozițiile art.13 alin.1 lit.b din Convenția d l Haga din 1980, în sensul că se instituie o excepție de la regula înapoierii minorului atunci când există un risc major sau o stare de pericol pentru copil.
Avocatul intimatului solicită respingerea recursului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Arată că, în mod corect, instanța de fond a constatat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.13 alin.1 lit.b din Convenția d l Haga din 1980, întrucât pârâta nu a făcut dovada existenței unui risc grav, actual sau iminent de a-l expune pe minor unui pericol fizic sau psihic prin înapoierea sa la reședința obișnuită din Italia.
Astfel, în cauză nu a fost probată săvârșirea de către reclamant a vreunei fapte penale în condițiile legii italiene, în sensul că ar fi consumator de droguri și că ar avea mai multe acțiuni penale în curs de soluționare. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate, ca fiind legală și temeinică.
Instanța de fond în mod corect a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art.3 și 12 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile privind răpirea internațională de copii, întrucât recurenta-pârâtă nu avea dreptul de a modifica unilateral reședința minorului stabilită în mod obișnuit pe teritoriul Italiei, astfel încât, deplasarea copilului în România fără consimțământul celuilalt părinte are caracter ilicit.
Mai mult, recurenta-pârâtă nu a făcut nici dovada situațiilor de excepție prevăzute de dispozițiile art.13 din Convenție, în sensul că returnarea minorului pe teritoriul Italiei la reședința sa obișnuită ar prezenta un pericol grav și eminent pentru psihicul și fizicul acestuia.
CURTEA,
eliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19.02.2009, sub nr-, reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980, în contradictoriu cu pârâta și Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei G H, a solicitat instanței să dispună înapoierea minorului către tatăl acestuia, reclamantul, la reședința obișnuita din Italia,-/D, să se facă aplicarea art.11 din Legea nr.369/2004, în sensul fixării în cuprinsul hotărârii a unui termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului sub sancțiunea unei amenzi civile cuprinsă între 500 și 2.500 de lei, în favoarea statului român și să oblige pârâtul la suportarea cheltuielilor cauzate sau urmând a fi cauzate de operațiuni legate de înapoierea copilului, ținând seama de prevederile art.26 alineatul ultim din Convenție.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că domnul, cetățean italian, cu domiciliul în Italia, a sesizat Autoritatea centrală din Republica Italiană în materia răpirilor internaționale de copii (Ministerul Justiției - Departamentul de Justiție pentru Minori) cu soluționarea cererii sale privind înapoierea de pe teritoriul României a copilului său, deplasat și reținut de către mama pârâtă, în mod ilicit, pe teritoriul României.
La rândul său, la data de 20.01.2009, Autoritatea centrală din Italia a sesizat Ministerul Justiției și Libertăților din România, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980.
S-a mai arătat de către reclamant că minorul s-a născut la data de 23.11.2007, la, Italia, din relația lui, cetățean italian și. Relația cuplului - pe parcursul a aproximativ 2 ani, potrivit celor declarate de reclamant, a fost una plină de conflicte și neînțelegeri și chiar violențe fizice, așa cum rezultă din plângerea formulată de reclamant la Prefectura de Poliție din. După nașterea copilului, cei care s-au îngrijit de acesta au fost tatăl și bunica paternă, aceștia asigurându-se că minorul beneficiază de tot confortul necesar unui copil de vârsta sa, de atenția și grija rudelor sale apropiate.
S-a mai susținut de către reclamant că, potrivit certificatului de rezidență și cetățenie de la dosar, minorul a locuit încă de la naștere la domiciliul comun al tatălui și bunicii paterne, acesta constituind, fără îndoială, reședința obișnuită a copilului.
La 01 octombrie 2008, pârâta și-a vizitat copilul, la domiciliul domnului și, profitând de câteva momente în care a rămas singura cu acesta, a părăsit locuința împreună cu copilul. Reclamantul a aflat inițial de la frații doamnei, cât și ulterior, în convorbirile telefonice purtate chiar cu doamna, faptul că aceasta revenise în România, împreună cu minorul. Urmare a acestei împrejurări, domnul a sesizat autoritățile italiene, atât Poliția, cât și instanța de judecată, astfel că, la 09 octombrie 2008, Tribunalul pentru minori din s-a pronunțat în sensul încredințării provizorii a minorului către bunica paternă și tată.
În conformitate cu art.316 alin.2 din Codul Civil Italian, "Autoritatea este exercitată în comun de către cei doi părinți", iar, art.317 bis din Codul civil italian dispune "Părintelui care a recunoscut copilul îi revine autoritatea asupra lui".
În speță, copilul a fost recunoscut de către tată, acesta purtând, de altfel, numele. Mai mult, în acest caz, a intervenit o hotărâre a instanței italiene competente, prin care minorul a fost încredințat provizoriu către tată și bunica paternă.
Se apreciază de către reclamant că atitudinea pârâtei de a deplasa ilicit și a refuza să înapoieze minorul la reședința obișnuită din Italia, reținându-l în România, fără a avea consimțământul tatălui, constituie deplasare și neînapoiere ilicită în sensul Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și este sancționată de dispozițiile acestui document la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.
În speță, nu a trecut un an de la neînapoierea minorului, respectiv septembrie 2008. În plus, niciuna dintre excepțiile reglementate la art.13 din Convenție nu poate fi identificată în speță: înaintea deplasării tatăl a exercitat efectiv autoritatea părintească cu privire la copilul său minor, neexistând niciodată consimțământul acestuia pentru deplasarea, neînapoierea copilului sau rămânerea sa definitivă în România. Pe de altă parte, nu există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 16.03.2009, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
În motivare, pârâta a arătat că, la data de 23.11.2007, s-a născut minorul, iar, în luna august a anului 2008, părțile s-au căsătorit. Neînțelegerile dintre soți au apărut ulterior, ca urmare a comportamentului necorespunzător al reclamantului, care consuma droguri și alcool. A susținut pârâta că a fost agresată de soț de nenumărate ori, că acesta a amenințat-o cu moartea, că au fost sesizate organele de poliție încă din septembrie 2008 și că a fost nevoită să primească îngrijiri medicale. Petentul a fost sancționat de organele competente și se află în atenția poliției din localitatea sa de domiciliu. După nașterea copilului, a revenit în România, unde a stat un timp relativ scurt. S-a despărțit în fapt de soțul său, înaintând acțiune de divorț, înregistrată pe rolul Judecătoriei Gura Humorului.
Pârâta consideră că hotărârea Tribunalului pentru minori din, prin care minorul a fost încredințat tatălui și bunicii paterne, nu îi este opozabilă, întrucât nu a fost înștiințată de existența cererii privitoare la plasamentul minorului, formulată de mama soțului său.
A mai arătat că în ultima vreme nu a avut loc de muncă în Italia, că soțul său nu îi acorda niciun sprijin material nici ei și nici copilului și că, în raport de această situație și de conjunctura relațiilor dintre cetățenii români și cei italieni, a fost nevoită să revină în țară, împreună cu copilul.
Fapta sa de a lua copilul în România și încercarea sa de a-i asigura acestuia siguranță, o creștere și o educare bună nu poate fi apreciată drept răpire de minori, întrucât ea, în calitate de mamă, nu poate să-și răpească propriul copil: mai mult, ori de câte ori soțul său a venit în România, l-a primit la domiciliul său, unde a avut legături personale cu minorul.
Prin sentința civilă nr.440/30.03.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 în contradictoriu cu pârâta și Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei G H, a dispus înapoierea minorului, născut la data de 23.11.2007, în, Italia, fiul lui și (), la reședința sa obișnuită din Italia,-/D, a fixat un termen pentru executarea obligației de înapoiere de 2 săptămâni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea unei amenzi civile de 2.000 lei (RON) în sarcina pârâtei, în favoarea statului român. În temeiul art.11 alin.3 din Legea nr.369/2004, coroborat cu art.26 alin. ultim din Convenție, a pus în sarcina pârâtei cheltuielile necesare deplasării minorului, respectiv spezele de călătorie, în vederea înapoierii la reședința obișnuită din Italia, cu orice mijloc de transport se va considera adecvat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că minorul s-a născut la data de 23.11.2007, în timpul relației de concubinaj dintre părinții săi, cetățean român și, cetățean italian, aceștia căsătorindu-se ulterior, la data de 09.08.2008, în România, jud. S, loc. G
Atât anterior încheierii căsătoriei, cât și ulterior acesteia, domiciliul stabil al soților s-a aflat în Italia, conviețuirea fiind însă marcată de neînțelegeri ce au generat altercații fizice, confirmate de ambii, și, în final, au condus la despărțirea în fapt, ce a avut loc prin plecarea pârâtei din Italia. Minorul s-a aflat în grija tatălui și a bunicii paterne, la domiciliul acesteia din localitatea,-D, așa cum atestă certificatul de rezidență și cetățenie al copilului, autoritatea părintească exercitându-se, conform legislației italiene, de ambii părinți.
La data de 01.10.2008, pârâta a luat copilul de la reședința sa obișnuită, sus menționată, și s-a deplasat cu acesta în România, în localitatea G H, din jud. S, fără a avea acordul tatălui copilului, care a formulat prezenta cerere în temeiul Convenției d l Haga din 1980, solicitând înapoierea fiului său la reședința obișnuită a acestuia din Italia.
Pârâta a demarat în România proceduri judiciare pentru desfacerea căsătoriei, în Italia având loc un litigiu privind încredințarea minorului, pornit la inițiativa reclamantului.
Ancheta socială efectuată la domiciliul actual al pârâtei relevă faptul că aceasta locuiește împreună cu minorul în domiciliul părinților săi, bunicii materni, într-un spațiu bine întreținut, ocupând împreună cu copilul o cameră separată, curată și mobilată cu cele necesare.
La soluționarea cererii de față, tribunalul a avut în vedere dispozițiile Convenției d l Haga din 15 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, Legea nr.369/2005 instituind, totodată, unele reguli în aplicarea convenției menționate.
Potrivit art.3 alin.1 din Convenție, neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Pentru a stabili existența unei neînapoieri ilicite, în accepțiunea art.3, instanța poate ține seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
, tribunalul a constatat că, în raport cu situația de fapt expusă, sunt întrunite cerințele impuse de Convenția d l Haga din 1980, fiind vorba de o deplasare ilicită a copilului de către mama sa, pârâta în cauză, ce a avut loc în data de 01.10.2008.
La momentul deplasării, reședința obișnuită a copilului se afla pe teritoriul statului italian, unde locuia împreună cu bunica paternă, ambii părinți exercitând, deopotrivă, potrivit legii statului în care locuiau, atât dreptul de a hotărî asupra locului reședinței minorului, cât și dreptul de a acorda îngrijirile cuvenite acestuia.
În sensul art.3 alin.ultim din Convenție, dreptul privind încredințarea, expus anterior, este relevat de prevederile referitoare la autoritatea părintească cuprinse în legislația italiană în materie, potrivit cărora se recunoaște ambilor părinți autoritatea comună ce se exercită de aceștia asupra copilului, concretizându-se în "grija asupra persoanei acestuia" și "grija asupra averii copilului"; este în interesul superior al minorului ca acesta să aibă acces la ambii părinți, așa încât este exclusă posibilitatea unuia dintre aceștia de a lua decizii unilaterale cu privire la starea copilului, cu atât mai mult în ceea ce privește schimbarea unilaterală a reședinței acestuia.
Nesocotind aceste dispoziții legale, care reflectă o atribuire de plin drept a autorității parentale ambilor părinți, atâta vreme cât nu s-a hotărât asupra custodiei, iar hotărârea, prin care copilul este dat în plasament bunicii paterne, a survenit ulterior deplasării, făcând a nu se ține seama de ea, pârâta a săvârșit o deplasare ilicită a copilului, hotărând, în mod unilateral, fără consimțământul celuilalt părinte, schimbarea reședinței obișnuite a minorului.
Pe de altă parte, instanța de judecată a reținut că nu a fost dovedită incidența în cauză a art.13 alin.1.b din Convenție, text ce instituie, de asemenea, o excepție de la regula înapoierii, invocat implicit de pârâtă ca motiv de neînapoiere a copilului, nefiind relevate fapte sau atitudini ale tatălui minorului, care, îndreptate în mod nemijlocit asupra acestuia, să constituie un risc grav, actual sau iminent, de a-l expune pe minor unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.
Atât susținerile pârâtei, cât și aspectele relevate în cuprinsul memoriului adresat Autorității centrale române cu privire la atitudinea violentă a tatălui minorului nu justifică pronunțarea unei decizii de neînapoiere pentru motivul prevăzut la art.13 alin.1 lit.b din Convenție, având în vedere, pe de-o parte, că nu sunt dovedite, iar, pe de altă parte, că nu sunt relevante din perspectiva litigiului de față, întrucât nu se referă la violențe fizice sau psihice exercitate asupra copilului, de natură a-i pricinui traume severe așa încât înapoierea sa la reședința obișnuită că constituie un risc grav, ci pot releva o eventuală atitudine neconformă a reclamantului față de soția sa, pârâta în cauza de față, constituind, eventual, motive de divorț. Nu a fost dovedită nici săvârșirea de către reclamant a vreunei fapte penale în condițiile legii italiene, de natura celor relevate de pârâtă (trafic și consum de droguri, trafic de arme), prin certificatul depus la dosar atestându-se că acesta nu se află în evidența registrului italian cu privire la infracțiuni (nu posedă cazier judiciar).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtă, arătând că aceasta este netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului, recurenta a precizat că instanța de fond a analizat în mod unilateral probatoriul administrat în cauză, fără a lua în considerare probele propuse de pârâtă.
Într-adevăr, copilul a fost recunoscut de tatăl acestuia, purtând numele de. După nașterea minorului, și s-au căsătorit, relațiile de familie decurgând în mod normal până când soțul a început să consume droguri și băuturi alcoolice, situație în care devenea violent. În relațiile de familie au apărut grave neînțelegeri, astfel încât căsnicia nu a mai putut fi menținută.
Mai mult decât atât, pârâta și-a pierdut locul de muncă și, neavând posibilități pentru a asigura condițiile materiale de subzistență pentru ea și copil, a fost nevoită să revină în România, unde, ajutată de părinții săi, a putut să-și asigure traiul zilnic.
În România, pârâta a introdus o acțiune de divorț, ce formează obiectul dosarului nr- al Judecătoriei Gura Humorului, cu termen de judecată la 19.06.2009.
După introducerea acestei cereri, soțul său a început să se intereseze de minor, dar nu pentru că i-ar păsa de soarta acestuia, ci doar pentru aoș icana.
Recurenta a precizat că instanța de fond a invocat o hotărâre pronunțată de tribunalul italian, prin care s-a dispus provizoriu ca minorul să fie încredințat mamei soțului reclamant, reținându-se că atât mama, cât și tatăl copilului nu au îngrijit de acesta. În realitate, această hotărâre nu poate fi opusă pârâtei, pentru că nu a fost citată la judecarea cererii respective.
S-a reținut în considerentele sentinței recurate că soțul reclamant are un comportament față de minor și față de societate în general, ce a fost sancționat de către organele judiciare. Pârâta a fost nevoită să plece cu copilul din Italia, întrucât soțul său consuma droguri și, prin aceasta, le punea viața în pericol.
A mai susținut recurenta că atât timp cât instanța italiană a stabilit provizoriu domiciliul minorului la bunicii paterni, copilul nu poate fi încredințat tatălui, care nu este în măsură să îi asigure o creștere și educare corespunzătoare. Din acest motiv, pârâta a formulat acțiune de divorț, solicitând în cadrul acesteia și încredințarea copilului.
În prezent, minorul locuiește împreună cu recurenta în domiciliul familiei acesteia, unde are toate condițiile necesare, astfel că luarea sa din domiciliul obișnuit nu poate fi considerată ilicită.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Dispozițiile internaționale relevante care sunt incidente în cauză se regăsesc în Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.
În acord cu aceste dispoziții, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane sau oricărui alt organism, acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale;
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a, poate rezulta între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
În același sens, sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate, legea italiană prevede, în art.316 alin.2 din Codul civil, că "autoritatea este exercitată în comun de către cei doi părinți", iar, potrivit art.317 bis, din același cod, "părintelui care a recunoscut copilul îi revine autoritatea asupra lui". În speță, minorul a fost recunoscut de către tată, cetățean italian, acesta purtând numele tatălui.
Codul român al familiei stipulează, în articolul 97, că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, exercitând aceste drepturi numai în interesul copiilor, iar dispozițiile legii speciale privind protecția minorilor reglementează faptul că minorul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă protecția pe care statele o acordă interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice și psihice și, în acest context, vieții familiale, înțeleasă ca o legătură nu doar biologică, dar și juridică, care trebuie, însă, să aibă caracter efectiv, conținând, ca element fundamental pentru părinte și copilul său, faptul de a fi împreună, aceasta fiind protejată de articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, pe tărâmul articolului 8 al Convenției, care garantează dreptul la viață de familie, statul are nu doar obligația negativă de a nu a aduce atingere acestui drept, dar și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie, în speța dedusă judecății, obligațiile pozitive impuse de articolul 8 statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu copiii săi minori, trebuind interpretate în lumina Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cât și conform Convenției privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauzaIgnaccolo-Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauzaLafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006).
Pentru a aprecia în ce măsură statului îi incumbă aceste obligații pozitive, vor trebui analizate de către instanță cerințele impuse de articolul 3 al Convenției d l Haga, pentru a constata dacă deplasarea sau neînapoierea/reținerea unui copil este ilicită. În același sens, Curtea apreciază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acțiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecință, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite.
Aceste constatări, în ipoteza în care soții nu sunt despărțiți, prin desfacerea căsătoriei, anterioară deplasării sau neînapoierii, nu ar trebui să aibă, în mod esențial, o consecință asupra măsurii încredințării minorilor unuia dintre părinți, cele două evaluări fiind distincte și făcându-se după reguli diferite și conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispozițiile art.19 ale Convenției d l Haga, în conformitate cu care: "o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul Convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea".
Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra întrunirii condițiilor impuse de art.3 Convenția d l Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art.14 din această Convenție, conform căruia, pentru a stabili existența unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în înțelesul art.3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama, în mod direct, de legea și hotărârile judecătorești sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile. În sprijinul acestei interpretări este și Regulamentul Consiliului (CE) nr.2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie familială și a responsabilității părintești, care definește termenii de " deplasare sau reținere ilicită" în articolul 2 pct.11, stabilind că încredințarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.
Procedând, în continuare, la analiza circumstanțelor particulare ale speței, din perspectiva acestor dispoziții relevante si a ansamblului probator administrat în speță, instanța reține că deplasarea minorului s-a realizat de către recurentă, în România, fără acordul tatălui, în acest caz fiind vorba de o deplasare ilicită, ce a avut loc la data de 01.10.2008.
La momentul deplasării copilului, reședința obișnuită a acestuia se afla pe teritoriul statului italian, unde locuia împreună cu bunica paternă, ambii părinți exercitând, deopotrivă, potrivit legii italiene, atât dreptul de a stabilit asupra locului reședinței minorului, cât și dreptul de a acorda îngrijirile cuvenite acestuia.
După deplasarea minorului în România, a intervenit o hotărâre a instanței italiene competente, prin care copilul a fost încredințat provizoriu către tată și bunica paternă.
Așadar, în înțelesul art.3 din Convenție, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat, în speță, instanța română, poate ține seama, în mod direct, de legea și hotărârile judecătorești sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile, aspect avut în vedere, în mod corect, de prima instanță.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta a susținut că au fost analizate, în mod unilateral, doar probele propuse de către reclamant, prin Ministerul Justiției și Libertăților, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
Aceste critici s-au referit, în principal, la situația tensionată existentă între cei doi soți, aspecte ce țin, eventual, de un proces de divorț, iar nu de cauza dedusă judecății, ce nu sunt de natură să atragă situațiile de excepție prevăzute de art.13 din Convenție.
Faptul că recurenta - pârâtă a făcut demersurile necesare și a promovat o acțiune de divorț, însă după data deplasării ilicite a minorului în România, nu are relevanță asupra obiectului cererii de față, care tinde să reglementeze raporturile personale dintre copil și părintele de care a fost separat în mod ilicit.
O cerere de înapoiere a minorului, ca urmare a unei răpiri internaționale, nu antamează fondul cauzei, respectiv cererea de încredințare a minorului formulată în cadrul acțiunii de divorț.
În speță, nu s-a dovedit faptul că tatăl minorului, are un comportament agresiv față de minor, cum a susținut recurenta, invocând sancționarea acestuia de către organele judiciare italiene pentru consum de droguri și alte fapte ilicite.
Cu referire la existența unei hotărâri judecătorești provizorii de stabilire a domiciliului minorului, Curtea reține că instanța italiană a dispus ca atât bunica paternă, cât și tatăl copilului să poată lua decizii în ceea de privește locuința acestuia. Sub acest aspect, nu poate fi primită afirmația recurentei, în sensul că tatăl nu este în măsură să-i asigure copilului său o creștere și educare corespunzătoare.
În raport de această situație de fapt, Curtea consideră că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, constatând că sunt îndeplinite în mod cumulativ cerințele impuse de art.3 din Convenție, în sensul că, potrivit legii Italia, intimatul reclamant avea drept de tutelă asupra minorului, putând stabili locul de reședință al acestuia și având autoritatea de a acționa în numele lui, iar, la data deplasării în România a copilului, tatăl exercita efectiv acest drept, conferit de legea statului în care minorul avea reședința obișnuită.
Asupra susținerii recurentei referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor de excepție ale articolului 13 lit.b din Convenția d l Haga din 1980, care nu au fost invocate ca motiv de recurs distinct, ci menționate cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, Curtea, reținând că aceste dispoziții prevăd că autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește că există un risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să îl situeze într-o situație intolerabilă, consideră că recurenta nu a probat, în cauză, existența unui risc grav privind înapoierea minorului în Italia, acolo unde își avea reședința obișnuită, până la pronunțarea unei instanțe asupra fondului dreptului privind încredințarea, risc care să determine expunerea copilului unui pericol fizic sau psihic.
Împrejurarea că, în prezent, minorul se află în România, la domiciliul bunicilor materni, unde are condiții necesare pentru creștere și educare, nu conduce la adoptarea unei alte soluții, instanța fiind obligată să se raporteze strict la dispozițiile Convenției d l Haga din 1980.
Pentru considerentele expuse, apreciind că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ministerul Justiției și Libertăților pentru și Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei G
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâtă, împotriva sentinței civile nr.440/30.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR pentru și Autoritatea Tutelară din cadrul PRIMĂRIEI G
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact./
2 ex/23.07.2009
- Secția a V-a -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Fănica Pena, Bianca Elena
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Incredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 1686/2009. Curtea de... → |
|---|
