Răpire internațională de copii. Decizia 1295/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1446/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1295
Ședința publică din 13.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
Grefier - -
- XX -
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă, împotriva sentinței civile nr.619 din 23.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant Ministerul Justiției și Libertăților și cu Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria comunei de, județul
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru răpire internațională de copii.
La apelul nominal se prezintă consilierul juridic, în calitate de reprezentant al intimatului reclamant Ministerul Justiției și Libertăților, în baza delegației aflată la fila 28 din dosar și lipsesc recurenta pârâtă și Autoritatea Tutelară de pe lângă Primăria comunei de, județul
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Reprezentantul intimatului reclamant Ministerul Justiției și Libertăților și cel al Ministerului Public arată că nu au alte cereri de formulat sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul intimatului reclamant Ministerul Justiției și Libertăților solicită a se constata că tribunalul a făcut o corectă apreciere a situației de fapt și că, în speță, sunt incidente prevederile art.3 din Convenția d l Haga din 1980, ținând seama de faptul că mama a luat copiii de la reședința lor obișnuită fără acordul taților. Potrivit articolului 5 din Convenție, dreptul privind încredințarea minorilor se referă și la stabilirea reședinței.
Arată că, în cauză, nu s-a făcut dovada incidenței art.13 din Convenția d l Haga, sarcina probei revenindu-i părintelui care ia copiii.
Prevederile art.12 alin.2 din Convenție nu sunt aplicabile, întrucât nu se poate analiza gradul în care copiii s-au acomodat la noul mediu de viață.
Solicită, în concluzie, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea cererii de recurs, ca nefondată și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.
Arată că în mod corect s-a reținut incidența dispozițiilor art.3 din Convenția d l Haga, în legătură cu caracterul ilicit al deplasării minorilor în România, fără consimțământul celuilalt părinte, nefiind constatată existența vreunei excepții, prevăzută de art.13 din același act normativ.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-,la data de 12.02.2009, reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat, în contradictoriu pârâta, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună înapoierea minorilor și la reședința obișnuită din ia, cu aplicarea art.11 din Legea nr.369/2004, în sensul fixării în cuprinsul hotărârii a unui termen pentru executarea obligației de înapoiere a copiilor, sub sancțiunea unei amenzi civile cuprinsă între 500 lei și 2.500 lei, în favoarea statului român și să fie obligată pârâta la suportarea cheltuielilor cauzate sau urmând a fi cauzate.
În motivarea cererii, s-a arătat că minorul s-a născut în ia, la data de 02.05.2006, în urma relației de concubinaj dintre (cetățean ) și (cetățean român). . acestui minor este solicitată de tatăl său, întrucât, conform art.1626 (1) din Codul civil, invocat de autoritățile e, părinții aveau custodie comună la momentul deplasării în România.
Recunoașterea paternității minorului a avut loc la data de 11.05.2006, în Registrul stării civile din. Dat fiind faptul că la acea dată mama minorului, pârâta, era minoră, născută la data de 14.06.1989, confirmarea recunoașterii de paternitate făcută de tatăl copilului a fost consimțită de reprezentanții săi legali, părinții și, la data de 19.06.2006. Pârâta era minoră la momentul nașterii copilului, iar, în conformitate cu art.1673 din Codul civil, dreptul de custodie al său a fost suspendat până la majorat, anume până la 14.06.2007. De la această dată, mama copilului s-a bucurat de custodie deplină asupra minorului.
La data de 30.10.2007, părinții minorului au declarat în fața autorităților e că doresc să aibă custodie comună asupra copilului. Petentul a solicitat instanțelor e dreptul de custodie deplină în privința copilului său,. O hotărâre definitivă în această privință nu a fost pronunțată.
Cu privire la cel de al doilea minor, reclamantul a arătat că s-a născut în ia, la 12.05.2005, în urma relației de concubinaj dintre (fost ), fratele petentului, și. Părinții copilului au trăit împreună în ia până la separarea lor, care a intervenit în septembrie 2005. Ulterior acestei date, pârâta a locuit la reședința din ia a fratelui petentului, petentul. Conform art.1626 (1) din Codul civil, părinții aveau custodie comună la momentul deplasării în România, invocată de autoritățile Recunoașterea paternității minorului a avut loc la data de 03.06.2005, în Registrul stării civile din. Dat fiind faptul că la acea dată mama minorului, pârâta, era minoră, confirmarea recunoașterii de paternitate făcută de tatăl copilului a fost consimțită de reprezentanții săi legali, părinții și, la data de 03.06.2005.
La aceeași dată, 03.06.2005, părinții minorului au declarat în fața autorităților e că doresc să aibă custodie comună asupra copilului. Cu toate acestea, dat fiind faptul că pârâta era minoră, până la majoratul acesteia, care a intervenit la data de 14.06.2007, tatăl copilului, petentul, a avut custodia deplină.
În aceste condiții, Ministerul Justiției și Libertăților din România a fost sesizat de către Autoritatea centrală în materia răpirilor de copii din ia cu soluționarea cererilor formulate de către tații celor doi minori, petenții (fost ) și. Procedând în acest fel și refuzând să întoarcă copiii minori la reședința obișnuită din ia, mama pârâtă încalcă dispozițiile legale referitoare la custodia copiilor, de vreme ce părinții au drepturi și obligații în mod egal față de aceștia, astfel de prevederi fiind stipulate atât în legislația statului reședinței obișnuite, cât și în legislația română. Nu există nicio dovadă în sensul că tații celor doi minori nu au exercitat în mod efectiv drepturile de încredințare cu privire la cei doi minori ori că și-ar fi dat acordul pentru venirea și rămânerea în România, în mod definitiv, a celor doi minori sau pentru o perioadă mai îndelungată. De asemenea, nu rezultă nici faptul că tații celor doi minori a căror înapoiere se solicită și-ar fi dat acordul pentru schimbarea reședinței obișnuite, care, în speță, este în ia.
În același sens, reclamantul a solicitat să se aibă în vedere și declarațiile părinților care solicită înapoierea minorilor, declarații cuprinse și în cererile privind înapoierea. Din declarațiile date sub jurământ de către cei doi reclamanți, petenții și (fost ), pârâta ar fi trăit în ia din data de 01.02.2005, până la data de 02.06.2008, exceptând perioada 19.08.2006 - 01.03.2007, când s-a aflat împreună cu cei doi minori pe teritoriul României. Împrejurarea că pe rolul instanței din România se află în curs de soluționare un dosar care privește încredințarea celor doi minori către mamă nu poate justifica refuzul de înapoiere a minorilor la reședința obișnuită din ia. Este vorba de dosarul Judecătoriei Hațeg nr-, dosar în care, la data de 29.05.2007, instanța română a admis cererea și a încredințat pe cei doi copii minori pârâtei, fiind obligat la plata unei pensii de întreținere în beneficiul acestora. La data de 05.01.2009, Tribunalul Hunedoaraa desființat însă sentința civilă nr.562/29.05.2007, prin care minorii au fost încredințați pârâtei, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, anume Judecătoria Hațeg.
Potrivit prevederilor Convenției pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, după ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul art.3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reținut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenției să se fi făcut, conform art.16 din Legea nr.100/1992.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art.17 din Legea nr.100/1992, singură împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenții, dar autoritățile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărâri care ar intra în sfera de aplicare a convenției.
Prin urmare, reclamantul a solicitat să se constate incidența în speță a prevederilor Convenției d l Haga și, în special, a dispozițiilor art.3, întrucât reținerea pe teritoriul României a minorilor împotriva voinței celuilalt părinte, în situația de față, fiecare dintre cei doi tați, se încalcă în mod evident dispozițiile legale citate.
În Raportul - se menționează că articolul 3 pune indirect în relief raporturile pe care Convenția înțelege să le protejeze; aceste raporturi sunt bazate pe un dublu element: primo, existența unui drept de încredințare atribuit de statul reședinței obișnuite a copilului; secundo, exercitarea efectivă a acestei încredințări, înainte de deplasare. Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredințare (pct.66 din raportul - ). Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii reglementează doar un mecanism de returnare sumară și de urgență a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședința obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art.3, trebuie să-i dea eficiență. Competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului, iar potrivit art.19 din Convenția d l Haga, o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea.
Totodată, reclamantul a solicitat să se constate incidența dispozițiilor art.12 alin.1 din Convenție, potrivit cărora când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art.3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată, precum și a dispozițiilor alin.2 al aceluiași text legal. Este de observat că inclusiv după expirarea perioadei de 1 an cu începere de la neînapoiere în momentul introducerii cererii, instanța va dispune înapoierea copilului dacă se găsesc întrunite condițiile art.3, cu excepția cazului în care se va stabili că minorul s-a integrat în noul său mediu.
Prin urmare, această excepție de la obligația autorităților de a dispune returnarea copiilor deplasați ori reținuți ilicit funcționează nu oricând, ci doar atunci când s-a scurs mai mult de un an în momentul introducerii cererii. Până atunci, legea nu oferă temei pentru a se proceda la analizarea gradului în care copilul s-a integrat în noul său mediu de viață, măsura fiind în contradicție cu urgența care trebuie să caracterizeze procedura judiciară.
Față de aceste împrejurări de fapt și de drept, reclamantul a solicitat instanței să constate că atitudinea mamei pârâte de a hotărî în mod unilateral cu privire la reședință, în condițiile în care părinți au drepturi egale, reținând copiii minori în afara statului reședinței obișnuite fără a avea și consimțământul celuilalt părinte, atrage incidenta dispozițiilor art.3 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, document ale cărui prevederi sancționează atitudinea părintelui răpitor prin prevederea obligației de a returna copiii la reședința obișnuită, dând astfel posibilitatea instanței de la reședința obișnuită de a se pronunța referitor la dreptul privind încredințarea, atunci când este cazul.
Reclamantul a mai solicitat să se constate că niciuna dintre excepțiile reglementate la art.13 nu poate fi identificată în speță, neexistând niciodată consimțământul părinților pentru venirea și rămânerea copiilor în România, iar, pe de altă parte, nu există un risc grav ca înapoierea copiilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-i situeze într-o situație intolerabilă. Referitor la sarcina probei, în raport de prevederile art.13 din Convenție, conform Raportului explicativ al Convenției -, se impune a fi avut în vedere că delimitând domeniul de aplicare a Convenției, nu se cer reclamantului decât unele probe care să evidențieze faptul că el exercită în mod real îngrijirea persoanei copilului; această circumstanță trebuie să fie, în general, destul de ușor de stabilit.
Prin sentința civilă nr.619/23.04.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților în interesul petenților și, a obligat pârâta - să înapoieze pe minorii, născut la data de 02.05.2006 și, născut la data de 12.05.2005, la reședința obișnuită din ia,. 18, 13595, stabilit un termen de o lună, de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, pentru executarea obligației de înapoiere a minorilor de către pârâta -, sub sancțiunea unei amenzi de 1.000 lei, în favoarea statului român.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că minorul, născut la data de 12.05.2005, în ia, este fiul petentului i și al pârâtei -, a locuit anterior momentului când pârâta a venit în România, la data de 02.06.2008, în ia, la adresa din. 18, 13595, astfel cum rezulta din cererea de înapoiere minori formulată de autoritățile din ia, fila 7 dosar.
Minorul, născut la data de 02.05.2006, în ia, este fiul petentului și al pârâtei - și a locuit anterior momentului când pârâta a venit în România, la data de 02.06.2008, în ia, la adresa din. 18, 13595, astfel cum rezulta din cererea de înapoiere minori formulată de autoritățile din ia, fila 127 dosar.
Aceste date privind starea civilă a minorilor rezultă din înscrisurile atașate cererilor de înapoiere, respectiv din documentele despre recunoașterea paternității, acte administrative pertinente, fără a fi nevoie să se recurgă la procedurile specifice de recunoaștere a hotărârii străine, în sensul art.9 alin.2 din Legea nr.369/2004.
Fiecare dintre petenți a susținut că minorii au fost crescuți în ia și că nu au trăit în altă parte decât pe teritoriul acestui stat, cu excepția perioadei 19.08.2006 - 01.03.2007, când s-au aflat pe teritoriul României, susțineri de fapt care nu au fost contestate de către pârâtă prin întâmpinarea formulata în cauză.
Conform certificatului de legislație ă întocmit de către Ministerul Justiției din ia, potrivit art.1626 din Codul civil, dacă părinții, la data nașterii copilului, nu sunt căsătoriți, dețin responsabilitatea parentală comună, dacă declară că doresc să dețină responsabilitate părintească în comun (declarații de responsabilitate parentală) sau se căsătoresc, în caz contrar, mama fiind aceea care deține responsabilitatea parentală.
În speță, în cazul fiecăruia dintre copii, la momentul nașterii lor, precum și ulterior, atunci când mama pârâtă a devenit majoră, atât petentul i și pârâta -, în ceea ce îl privește pe copilul, cât și petentul și pârâta -, în ceea ce îl privește pe copilul, părinții au declarat în fața autorităților e că doresc să aibă custodie comună asupra minorilor.
Așadar, dreptul, aplicabil în prezenta cauză, a încredințat ambilor părinți ai fiecărui copil exercitarea drepturilor părintești, astfel încât niciunul dintre ei nu are drepturi părintești superioare asupra copilului. Mai mult decât atât, potrivit prevederilor art.97 din Codul familiei și art.31 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copilului lor, exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești urmând să se subordoneze principiului interesului superior al copilului, asigurării bunăstării sale materiale și spirituale, în special prin îngrijirea acestuia, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii de o manieră corespunzătoare a capacităților în continuă dezvoltare ale copilului și prin menținerea relațiilor personale cu el.
În conformitate cu dispozițiile art.14 din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte cu părinții, rudele și cu alte persoane față de care a dezvoltat legături de atașament.
Din actele dosarului, rezultă că la data de 02.06.2008, fără a avea acordul petenților, minorii au fost aduși în România de către mama pârâtă, care, prin întâmpinare, a arătat că a procedat astfel pentru a-i îndepărta de situația familială precară în care se găseau în ia, în condițiile în care cei doi tați nu realizau venituri, se întrețineau din alocația copiilor și din veniturile realizate de către mamă, sunt consumatori de droguri, sunt lipsiți de orice principii morale și au un comportament violent.
Opoziția pârâtei la înapoierea copiilor, care poate fi asimilată unei invocări a prevederilor art.13 din Convenție, nu a fost însă avută în vedere, nefiind susținută prin dovezi în sprijinul acesteia.
Ulterior deplasării copiilor pe teritoriul României, pârâta a formulat cerere de încredințare și de stabilire a pensiei de întreținere, înregistrată pe rolul Judecătoriei Hațeg sub nr-, însă din probele administrate nu a rezultat că în cauza respectiva s-ar fi pronunțat o hotărâre judecătorească prin care să se fi încredințat copiii în favoarea vreunuia dintre părinți.
Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii reglementează, în art.6 si următoarele, dreptul și obligația pentru autoritatea centrală a statului unde se afla copilul de a lua sau a face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie, sens în care art.7 prevede modalitatea în care statele contractante pot colabora, precum si prerogativele autorităților centrale în aplicarea Convenției.
În urma desfășurării acestei proceduri, pârâta a refuzat înapoierea copiilor, care au fost localizați pe teritoriul României la adresa din comuna de, satul, județul
Pentru a stabili dacă deplasarea copilului este ilicită, tribunalul a avut în vedere prevederile art.3 din Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, reprodusă în Legea nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenția d l Haga, potrivit cu care deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit.a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Totodată, la analiza incidentei art.3 din Convenția d l Haga au fost avute în vedere și prevederile art.14 din aceasta Convenție, potrivit cu care, pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art.3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Tribunalul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerințele cumulative impuse de art.3 din Convenție, în sensul că, potrivit legii e, petenții aveau, la data deplasării minorilor, dreptul de tutelă asupra acestora, în sensul de a stabili locul de reședința al fiecăruia dintre copii si autoritatea de a acționa în numele său, dar și împrejurarea că, la data deplasării către România a minorilor, fiecare dintre tați exercita efectiv acest drept.
Analizând incidența prevederilor art.3 din Convenție, tribunalul a constatat că deplasarea copiilor s-a făcut fără acordul fiecăruia dintre petenți, așadar contrar voinței fiecăruia dintre aceștia, deși, în speță, cei doi părinți ai fiecărui copil au drepturi egale inclusiv în ceea ce privește stabilirea reședinței copilului. Prin urmare, dreptul privind încredințarea, aparținând taților, a fost încălcat prin atitudinea pârâtei care, pe de o parte, a deplasat copiii, luând aceasta decizie în mod unilateral, iar, ulterior, a refuzat să îi înapoieze la reședința lor obișnuită.
Totodată, tribunalul a mai constatat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, respectiv ca la vremea neînapoierii minorilor acest drept să fie exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitat dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit, întrucât petenții ar fi exercitat autoritatea părintească dacă mama nu ar fi refuzat înapoierea minorilor, nefăcându-se dovada că împotriva petenților a fost pronunțată o hotărâre judecătorească sau administrativă care să le interzică drepturile menționate.
De asemenea, sesizarea tribunalului s-a făcut înăuntrul intervalului de timp de un an de la data deplasării copiilor de pe teritoriul iei, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă la data de 12.02.2009, astfel că sunt îndeplinite și cerințele impuse de art.12 din Convenție.
În contextul normelor legale mai sus citate și reținând că niciunul dintre părinți nu este cu nimic mai îndreptățit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privința copilului, rezultă că pârâta a nesocotit dispozițiile prevăzute de legislația ă privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copii lor minori și a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea fiecăruia dintre tați de dreptul de a-și exercita drepturile și îndatoririle față de minorii în cauză.
În raport de situația de fapt prezentată, fapta pârâtei de a reține minorii în România fără consimțământul taților acestora reprezintă o neînapoiere ilicită, aceasta încălcând dreptul de custodie al fiecăruia dintre petenți recunoscut de legislația ă, respectiv a statului în care se afla, în mod obișnuit, domiciliul copiilor înainte de deplasarea acestuia.
Astfel fiind, până în momentul în care o instanță sau o altă autoritate competentă se va pronunța asupra fondului privind încredințarea, minorii trebuie să se reîntoarcă la reședința lor obișnuită, neexistând niciun temei legal în virtutea căruia fiecare dintre tați să fie privat de exercitarea drepturilor părintești, neînțelegerile dintre părinți neputând îngrădi dreptul tatălui de a avea legături personale cu copilul ori de a veghea la bunăstarea și dezvoltarea lui.
În conformitate cu prevederile art.11 alin.2 din Legea nr.369/2004, tribunalul a stabilit un termen de o lună de la rămânerea irevocabilă a hotărârii pentru executarea obligației de înapoiere a minorilor și la reședința obișnuită din ia,. 18, 13595, sub sancțiunea unei amenzi de 1.000 lei, în favoarea statului român.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că a locuit în ia, împreună cu cei doi minori, însă a părăsit acest stat întrucât tații celor doi copii stăteau fiecare cu o altă persoană, amenințând-o că dacă nu părăsește acest stat o vor omorî atât pe ea, cât și pe minori. Petenții și (fost ) sunt, la acest moment, căsătoriți, nu au un domiciliu stabil în ia, schimbându-și de mai multe ori locuința într-o perioadă de 6 luni, ceea ce a determinat-o pe pârâtă să plece din ia cu cei doi copii.
În prezent, minorii locuiesc în România alături de pârâtă și de familia acesteia, de care sunt foarte atașați, beneficiind de condiții materiale și morale necesare pentru creșterea acestora. În plus, pe rolul Judecătoriei Hațeg se află înregistrat dosarul nr-, având ca obiect încredințarea minorilor către recurentă.
În speță, sunt incidente dispozițiile art.3 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, deoarece minorii s-au integrat în noul lor mediu, sunt bine îngrijiți și iubiți de toți cei din jurul lor, fapt confirmat și de ancheta socială efectuată în cauză. În România, minorii și recurenta au la dispoziție trei locuințe, un autoturism, venituri bănești și teren arabil, ceea ce asigură o anumită stabilitate dezvoltării lor fizice și psihice în raport de condițiile oferite de cei doi petenți în ia. Prin înapoierea lor în ia, recurenta apreciază că cei doi copii s-ar adapta foarte greu acestei situații, existând riscul traumatizării lor.
A mai arătat recurenta că în perioada în care copii s-au aflat în România, petenții și (fost ) nu au manifestat niciun interes față de cei doi minori, nu au trimis niciodată alimente, îmbrăcăminte sau bani, deși știau unde locuiesc și. Singurul motiv pentru care tații minorilor doresc ca acești copii să revină în ia este acela de a beneficia financiar de pe urma lor, întrucât la acest moment sunt lipsiți de orice venit prin plecarea recurentei din această țară, cea care era singura din familie ce aducea venituri.
Prin întâmpinare, intimatul Ministerul Justiției și Libertăților în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l a Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta și menținerea sentinței civile nr.619/23.04.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, conform art.305 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Dispozițiile internaționale relevante care sunt incidente în cauză se regăsesc în Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.
În acord cu aceste dispoziții, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane sau oricărui alt organism, acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale;
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la litera a, poate rezulta între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
În același sens, sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate, legea ă (art.1626 din Codul civil ), prevede, în cadrul reglementării drepturilor părintești, că: "părinții au obligația și dreptul să aibă grijă de copilul minor", iar acestea cuprind îngrijirea acordată persoanei copilului (drepturile privind persoana copilului) și drepturile privind bunurile copilului (drepturile privind bunurile). Conform certificatului de legislație ă întocmit de către Ministerul Justiției din ia, potrivit aceluiași text de lege, dacă părinții, la data nașterii copilului, nu sunt căsătoriți, dețin responsabilitatea parentală comună, dacă declară că doresc să dețină responsabilitate părintească în comun (declarații de responsabilitate parentală) sau se căsătoresc, în caz contrar, mama fiind aceea care deține responsabilitatea parentală.
Pe de altă parte, Codul român al familiei stipulează, în articolul 97, că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, exercitând aceste drepturi numai în interesul copiilor, iar dispozițiile legii speciale privind protecția minorilor reglementează faptul că minorul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale, rezultă protecția pe care statele o acordă interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice și psihice și, în acest context, vieții familiale, înțeleasă ca o legătură nu doar biologică, dar și juridică, care trebuie, însă, să aibă caracter efectiv, conținând, ca element fundamental pentru părinte și copilul său, faptul de a fi împreună, aceasta fiind protejată de articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, pe tărâmul articolului 8 al Convenției, care garantează dreptul la viață de familie, statul are nu doar obligația negativă de a nu a aduce atingere acestui drept, dar și obligații pozitive inerente respectării efective a vieții de familie, în speța dedusă judecății obligațiile pozitive impuse de articolul 8 statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu copiii săi minori, trebuind interpretate atât în lumina Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cât și conform Convenției privind drepturile copilului din 20 noiembrie 1989 (a se vedea cauzaIgnaccolo-Zenide contra României, hotărârea din 11 ianuarie 2000, cauzaLafargue contra României, hotărârea din 13 iulie 2006).
Pentru a aprecia în ce măsură statului îi incumbă aceste obligații pozitive, vor trebui analizate de către instanță cerințele impuse de articolul 3 al Convenției d l Haga, pentru a constata dacă deplasarea sau neînapoierea/reținerea unui copil este ilicită. Astfel, Curtea apreciază că deplasarea sau neînapoierea sunt două acțiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecință, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite. În același sens, aceste constatări, în ipoteza în care soții nu sunt despărțiți, prin desfacerea căsătoriei, anterioară deplasării sau neînapoierii, nu ar trebui să aibă, în mod esențial, o consecință asupra măsurii încredințării minorilor unuia dintre părinți, cele două evaluări fiind distincte și făcându-se după reguli diferite și conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispozițiile art.19 ale Convenției d l Haga, în conformitate cu care: "o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul Convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea".
Tot astfel, pentru a putea aprecia asupra întrunirii condițiilor impuse de art.3 Convenția d l Haga din 1980, acestea vor trebui raportate la art.14 din această Convenție, conform căruia, pentru a stabili existența unei deplasări sau neînapoieri ilicite, în înțelesul art.3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama, în mod direct, de legea și hotărârile judecătorești sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile. În sprijinul acestei interpretări este și Regulamentul Consiliului (CE) nr.2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie familială și a responsabilității părintești, care definește termenii de " deplasare sau reținere ilicită" în articolul 2 pct.11, stabilind că încredințarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.
Procedând, în continuare, la analiza circumstanțelor particulare ale speței, din perspectiva acestor dispoziții relevante și a ansamblului probator administrat în cauză, Curtea reține că atât deplasarea, cât și neînapoierea minorilor și s-a realizat fără acordul tatălui fiecăruia dintre ei și, în consecință, aceste acțiuni au fost ilicite, neexprimând voința petenților (fost ) și; neînapoierea minorilor, la reședința lor obișnuită din ia, la cererile repetate ale petenților, conduce la afectarea dreptului la viață de familie, garantat de articolul 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Curtea are în vedere situația de fapt stabilită în fond, necontestată de recurentă, și anume că tatăl minorului, născut la data de 12.05.2005, în ia, este (fost ), iar tatăl minorului, născut la data de 02.05.2006, în ia, este.
Cei doi minori au locuit anterior momentului când pârâtă a venit cu ei în România, la data de 02.06.2008, în ia, la adresa din. 18, 13595. Recurenta, fără a avea acordul petenților și (fost ), a adus minorii și în România, pentru a locui cu aceștia în satul, comuna de, județul
La data deplasării minorilor în România se aplicau prevederile art.1626 din Codul civil, potrivit cărora dacă părinții, la data nașterii copilului, nu sunt căsătoriți, dețin responsabilitatea parentală comună, dacă declară că doresc să dețină responsabilitate părintească în comun (declarații de responsabilitate parentală) sau se căsătoresc, în caz contrar, mama fiind aceea care deține responsabilitatea parentală.
În speță, în cazul fiecăruia dintre copii, la momentul nașterii lor, precum și ulterior, atunci când mama pârâtă a devenit majoră, atât petentul i și pârâta -, în ceea ce îl privește pe copilul, cât și petentul și pârâta -, în ceea ce îl privește pe copilul, au declarat în fața autorităților e că doresc să aibă custodie comună asupra minorilor.
Potrivit legislației e, niciunul dintre părinți nu este cu nimic mai îndreptățit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privința copilului, astfel încât, din acest punct de vedere, prin atitudinea sa, recurenta - pârâtă a nesocotit dispozițiile legale privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copiii lor minori. Prin aceasta, recurenta a luat o decizie care a determinat privarea fiecăruia dintre tați de dreptul de a-și exercita drepturile și îndatoririle față de minorii în cauză.
Conform art.5 din Convenție, dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale.
În speță, o hotărâre asupra fondului dreptului privind încredințarea minorilor nu a fost pronunțată pentru a justifica acțiunea de deplasare a minorilor din ia în România de către recurentă. Pronunțarea sentinței civile nr.562/29.05.2007 de către Judecătoria Hațeg, ulterioară datei deplasării ilicite - 02.06.2008, prin care minorii fuseseră încredințați recurentei, iar petentul a fost obligat la plata unei pensii de întreținere în beneficiul acestora, nu probează cercetarea de către instanța competentă a condițiilor ce se cer a fi întrunite pentru încredințarea minorilor către unul dintre părinți. În plus, această hotărâre nu și-a produs efecte, fiind desființată de Tribunalul Hunedoara, la data de 05.01.2009, măsură care nu face decât să legalizeze situația creată prin deplasarea minorilor în România, contrară dispozițiilor art.3 alin.1 și art.5 lit.a din Convenția d l Haga din 1980.
În speță, au fost administrate probe privind situația locativă a petenților, care nu sunt de natură a crea vreo temere privind riscul la care ar putea fi supusă dezvoltarea fizică și psihică a minorilor în cazul în care aceștia s-ar întoarce în ia. În plus, argumentele referitoare la interesul superior al minorilor ar fi putut fi valabile în măsura în care s-ar fi dovedit situațiile de excepție prevăzute de art.13 din Convenție, însă pârâta nu a probat că există un risc grav ca înapoierea copiilor la reședința lor obișnuită să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau să-i situeze într-o situație intolerabilă. De asemenea, împrejurarea că petenții și (fost ) au o fire violentă nu a fost probată, aspect care, de altfel, ar putea fi analizat doar în relațiile dintre părinți, nu și față de minori.
În acest context, pe de altă parte, se impune a se constata că susținerile recurentei privind faptul că, la acest moment, minorii s-a integrat în mediul oferit cu toată dragostea și grija de pârâtă și de părinții săi, în România, că despărțirea copiilor de mamă ar avea repercusiuni negative asupra dezvoltării viitoare a acestora, nu se constituie în argumente în favoarea stabilirii caracterului licit al neînapoierii, ci argumente care pledează în favoarea reunirii fiecărui minor cu tatăl său, până la momentul în care o autoritate competentă va decide asupra încredințării unuia dintre părinți și, corelativ, asupra dreptului părintelui, căruia nu i se va încredința minorul, de a avea legături personale cu aceasta și a condițiilor în care acest drept va fi exercitat, numai în acest mod statul respectându-și obligațiile pozitive care îi incumbă pe terenul protejării efective a dreptului la viață de familie.
În modalitatea în care a procedat, recurenta a produs o rupere bruscă a minorilor din mediul lor obișnuit, o sustragere din mediul familial și social în care aceștia au crescut și trăit; pârâta a încălcat dispoziții legale referitoare la dreptul părintelui de a supraveghea asupra creșterii și educării copilului, răpindu-le celor doi tați posibilitatea de a avea fiecare legături personale cu copilul său și de a-și exercita drepturile și îndatoririle asupra acestuia.
Pentru considerentele deja expuse, apreciind că instanța de fond a pronunțat o soluție legală și temeinică, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă împotriva sentinței civile nr. nr.619/23.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - reclamant Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, petenții (fost ), și cu Autoritatea tutelară de pe lângă Primăria comunei de, județul
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta - pârâtă -, împotriva sentinței civile nr.619/23.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR în interesul petenților și (fost ) și AUTORITATEA TUTELARĂ - PRIMĂRIA COMUNEI DE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - --- - -- -
GREFIER,
-
Red.
Tehnodact../
3 ex./05.11.2009
- Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Interdicție. Decizia 865/2008. Curtea de Apel Ploiesti → |
|---|
