Răpire internațională de copii. Decizia 231/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(151/2010)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.231
Ședința publică de la 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 2: Mihai Andrei Negoescu Gândac
JUDECĂTOR - MARI
GREFIER -
* * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - legal reprezentat de procuror.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și de către recurentul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 - reprezentant al petentului, împotriva sentinței civile nr.1086 din 20.08.2009, pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă și cu Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA.
are ca obiect răpire internațională de copii.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic, în calitate de reprezentant al recurentului-reclamant Ministerul Justiției și Libertăților, în baza delegației aflată la fila 24 dosar și ntimata-pârâtă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.206 din 27.01.2010, eliberată de Baroul Brașov, lipsind Autoritatea Tutelară - Primăria, Județul
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul intimatei-pârâte depune la dosar un înscris ce emană de la o societate de recuperare a creanțelor, pentru a dovedi că are probleme de natură financiară și că nu mai locuiește la adresa indicată în acțiunea promovată.
Arată că traducerea înscrisului depus a fost realizată de intimata pârâtă și că, în măsura în care instanța consideră că este necesar a se depune traducerea legalizată, solicită acordarea unui termen scurt.
Reprezentantul recurentului-reclamant precizează că aspectele legate de locuința petentului la acest moment nu au relevanță în prezenta cauză, că nu a fost informat cu privire la acest aspect, însă întregul mecanism al convenției se referă la statul de reședință și nu la reședința propriu-zisă a persoanei.
Reprezentantul Ministerului Public solicită a fi primite la dosar înscrisurile depuse de avocatul intimatei-pârâte, dar consideră că acestea nu au valoare probatorie în prezenta cauză.
Totodată, arată că aspectele legate de locuința petentului la acest moment nu au relevanță în prezenta cauză, iar Convenția d l Haga se referă la statul de reședință și nu la reședința propriu-zisă a persoanei.
Curtea încuviințează depunerea la dosar a înscrisurilor cu pricina, urmând a aprecia asupra valorii lor probatorii.
În lipsa altor cereri, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentantul Ministerului Public având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea cererii și obligarea pârâtei la înapoierea minorului la reședința din, Statele Unite ale Americii.
Menționează că instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea art.13 alin.1 lit.b din Convenția d l Haga, pentru a refuza înapoierea minorului, întrucât acesta avea reședința obișnuită în Statele Unite ale Americii.
Mai arată că instanța a reținut că situația de excepție prevăzută de textul legal arătat este probată prin existența unui incident domestic violent între părinți, survenit la data de 25.07.2009, pentru aplanarea căruia au fost sesizate organele de poliție din.
Totodată, arată că din concluziile raportului pshiosocial nu rezultă legătura de cauzalitate între afecțiunea de care suferă copilul și relațiile tensionate dintre părinți și nici că returnarea copilului la domiciliul obișnuit din Statele Unite ale Americii, l-ar expune pe acesta unui pericol grav, fizic sau psihic.
Având în vedere că situația de excepție prevăzută de art.13 alin. 1 lit.b din Convenție nu a fost dovedită prin probatoriul administrat și că în speță sunt întrunite condițiile prevăzute de art.3 din Convenție, apreciază că se impune înapoierea copilului la reședința obișnuită.
Reprezentantul recurentei-reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii.
Menționează că instanța de fond în mod corect a reținut că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art.3 și 12 din Convenție.
Cu privire la probele reținute de instanță în susținerea ideii existenței unui risc grav în sensul art.13 alin. 1lit. b din Convenție, arată că incidentul domestic violent constă, potrivit actelor depuse la dosar, într-o dispută verbală, că niciodată nu a fost reținută pentru producerea acestuia culpa exclusivă a petentului și că ordinul temporar de restricție emis de către autoritățile americane a fost anulat la 18.09.2008.
Referitor la tentativa de răpire a copilului despre care se face vorbire în cuprinsul hotărârii primei instanțe, precizează că nu s-a constatat pe cale judecătorească existența săvârșirii vreunei infracțiuni.
În ceea ce privește comportamentul și declarațiile minorului cu ocazia întocmirii raportului psihologic, nu se pot identifica nici un fel de declarații care să conducă la concluzia că minorul a fost în vreun fel abuzat de către tată, având în vedere că la momentul întocmirii raportului minorul fusese separat de tatăl său de aproximativ un an de zile.
De asemenea, arată că instanța nu a fost investită cu soluționarea problemelor dintre soți și că obiectul cererii este reprezentat de înapoierea minorului reținut ilicit la reședința sa obișnuită.
În ceea ce privește recursul declarat de MINISTERUL PUBLIC -Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI, solicită a fi admis.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul asupra recursului declarat de reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților, solicită a fi admis astfel cum a fost formulat.
Avocatul intimatei-pârâte, având cuvântul, solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii atacate ca legală și temeinică, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Menționează că instanța de fond, în baza probelor admise și administrate, a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, ce corespunde punctelor de vedere exprimate în literatura juridică de specialitate în domeniul dreptului intern și internațional, respectiv doctrinei și jurisprudenței.
De asemenea, arată că în mod corect a apreciat instanța de fond că în cauză incidente dispozițiile art.13 din Convenția d l Haga, din interpretarea acestora rezultând că instanța nu este obligată să dispună înapoierea minorului dacă această operațiune ar expune copilul la un pericol fizic sau psihic.
În cauză nu se poate vorbi de existența unei fapte de răpire internațională de minori sau de menținere ilicită și refuz de înapoiere, de vreme ce nu există indicii din care să reiasă că pârâta ar fi acționat cu intenția de a-și răpii propriul copil, de a-l reține cu forța în România sau de a refuza înapoierea acestuia.
Precizează că minorul s-a deplasat în România în vara anului 2008 cu acordul ambilor părinți, s-a integrat bine în familie și nu mai dorește să se înapoieze în Statele Unite ale Americii, la tatăl său.
Depune la dosar note scrise.
CURTEA
Deliberând, constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 22.01.2009, reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, a chemat în judecată pe pârâta -, solicitând, în contradictoriu și cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei B, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună înapoierea minorului - către tatăl său, la reședința obișnuită din Statele Unite ale Americii.
În motivarea cererii promovate s-a arătat că tatăl copilului a sesizat Autoritatea Centrală din Statele Unite ale Americii, unde își are domiciliul obișnuit, cu soluționarea cererii privind înapoierea fiului său -, născut la data de 16.05.2000 în, Statele Unite ale Americii, rezultat din căsătoria cu pârâta -, de pe teritoriul României.
La data de 24.07.2008 minorul a plecat în vacanță la bunicii materni din România, urmând să se întoarcă în Statele Unite ale Americii la 29.08.2008, lucru care nu s-a mai întâmplat, avându-se în vedere împrejurarea că la data de 25.07.2008 pârâta a părăsit domiciliul conjugal, precizând că se va stabili definitiv în România, alături de copilul său.
Totodată, se arată în cuprinsul acțiunii că pârâta refuză să readucă minorul la reședința sa obișnuită și blochează orice contact al tatălui cu copilul; o atare conduită a determinat pe tatăl copilului să se adreseze Curții pentru Familie a Statului, care la data de 29.08.2008 a decis reîntoarcerea minorului în Statele Unite ale Americii, pentru ca la 18.09.2008 să acorde custodia copilului către tatăl acestuia, numitul.
Reclamantul a menționat că în cauză sunt incidente dispozițiile Convenției d l Haga, arătând că prin deplasarea minorului din Statele Unite ale Americii, acolo unde se află reședința sa obișnuită, au fost încălcate drepturile tatălui de a avea legături personale cu copilul și de a-și exercita drepturile părintești recunoscute de lege, cu atât mai mult cu cât, la momentul deplasării, ambii părinți aveau drept de custodie cu privire la copil; precizează că atitudinea pârâtei de a refuza să înapoieze minorul la reședința obișnuită din Statele Unite ale Americii, reținându-l în România fără a avea consimțământul tatălui, constituie reținere ilicită în sensul Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și este sancționată cu obligația returnării copilului, în acest fel urmând să se respecte nu numai legea dar și hotărârea judecătorească din statul reședinței obișnuite.
Cererea a fost promovată în interiorul termenului prevăzut de art.3 din Convenția d l Haga, în cauză fiind întrunite deopotrivă cerințele art.12 din actul normativ internațional, în sensul că, chiar și după expirarea perioadei de un an, cu începere de la neînapoiere până la momentul introducerii cererii, instanța este ținută să dispună înapoierea copilului, cu atât mai mult cu cât în speță nu sunt întrunite condițiile pentru niciuna dintre excepțiile de la obligația autorităților de a dispune returnarea copiilor deplasați ori reținuți ilicit.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.112 - 115 din Codul d e procedură civilă, pe prevederile Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, aprobată prin Legea nr.100/1992, precum și pe dispozițiile Legii nr.369/2004 privind aplicarea Convenției.
Prin sentința civilă nr.1086/20.08.2009, pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea promovată și s-a dispus obligarea numitului la plata sumei de 4.000 lei către pârâta -, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A reținut tribunalul că la data de 24.07.2008, după ce ambii părinți și-au exprimat acordul, minorul - s-a deplasat în România la bunicii materni, în orașul, județul B; ulterior, revenind în țară, pârâta a formulat cerere de desfacere a căsătoriei părților, susținând că a procedat astfel pentru a îndepărta copilul de abuzurile tatălui și de manifestările extrem de violente ale acestuia.
Convenția d l Haga reglementează în art.6 și următoarele dreptul și obligația autorității centrale a statului unde se află copilul de a întreprinde orice măsură de natură să asigure înapoierea acestuia de bună voie; în urma desfășurării procedurii reglementate de prevederile convenționale, mama copilului a refuzat înapoierea acestuia, astfel că au devenit incidente prevederile art.3 din Convenție.
Potrivit legii aplicabile în Statele Unite ale Americii, tatăl copilului avea la data deplasării dreptul de tutelă asupra fiului său, ceea ce presupune că era îndreptățit să stabilească locul de reședință al acestuia și că poseda autoritatea de a acționa în numele său, exercitând în mod efectiv acest drept la data deplasării copilului în România.
A constatat prima instanță că deplasarea copilului s-a realizat fără acordul tatălui, care nu cunoștea intenția mamei de a se stabili definitiv în România, fiind astfel încălcat dreptul tatălui privind încredințarea, de vreme ce decizia deplasării a fost luată în mod unilateral și a fost urmată de refuzul de înapoiere a copilului la reședința sa obișnuită.
Cerința textului convențional este îndeplinită și sub raportul condiției referitoare la exercițiul efectiv al dreptului anterior menționat asupra minorului la vremea neînapoierii, în cauză nefiind pronunțată vreo hotărâre judecătorească sau administrativă care să interzică tatălui exercițiul acestui drept.
Sesizarea tribunalului s-a realizat înăuntrul intervalului de timp de un an de la data deplasării copilului de pe teritoriul Unite ale Americii, însă în cauză, a apreciat tribunalul, sunt incidente prevederile art.13 din Convenție, în temeiul cărora în anumite situații autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului.
Astfel, s-a reținut că înapoierea copilului la reședința obișnuită din Statele Unite ale Americii l-ar expune pe acesta unui risc grav, reprezentat de comportamentul abuziv al tatălui său în relațiile de familie și în societate, existând dovezi ale atitudinii părintelui său care a provocat la data de 28.06.2009 un incident domestic violent, fiind sesizate organele de poliție din și a organizat și o tentativă de răpire a copilului din România la data de 13.01.2009.
Raportul psihologic întocmit de specialiști în scopul stabilirii existenței riscurilor majore de ordin psihologic sau de natură a plasa copilul într-o situație intolerabilă în ipoteza înapoierii sale la reședința obișnuită, atestă faptul că între copil și mama sa există o relație afectivă firească, dar că este vorba despre un copil timid care, deși nu a dorit să comunice cu psihologul, a acceptat prezența acestuia și a răspuns întrebărilor folosind un "limbaj nonverbal"; interpretarea psihologică a reprezentărilor pe care copilul le-a așternut pe hârtie în privința subiectului "familia mea" a condus la concluzia menținerii traumei psihologice generate de tensiunile existente între părinți și la constatarea unei detașări a acestuia față de părinți, copilul fiind mai distanțat față de tată.
În cuprinsul raportului s-a reținut că situația de risc față de copil rezultă din efectul produs asupra stării sale de sănătate de relațiile existente între părinți, astfel că reluarea situației generatoare de traumă nu este indicată.
A concluzionat tribunalul că din dovezile administrate rezultă că înapoierea copilului în Statele Unite ale Americii ar fi de natură să-l expună pe acesta unui pericol psihic sau unei situații intolerabile, câtă vreme starea sa de sănătate a fost afectată tocmai de neînțelegerile dintre părinți, iar în prezent acesta a ajuns la o stare de echilibru, care se impune a fi păstrată, cel puțin până la momentul în care o instanță sau o altă autoritate competentă se va pronunța asupra fondului privind încredințarea.
Împotriva sentinței au declarat recurs Ministerul Justiției și Libertăților, Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, reprezentant al petentului și MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI.
Ministerul Justiției și Libertăților a criticat soluția pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, susținând că a fost dată cu aplicarea greșită a legii.
Recurentul arată că instanța de fond a stabilit eronat situația de fapt și, în consecință, a aplicat greșit dispozițiile art.13 alin.1 lit.b din Convenție, deși acest text nu este incident în cauză.
Astfel, ideea existenței unui risc grav în cazul înapoierii nu poate fi sprijinită pe incidentul domestic violent reținut de prima instanță, ordinul temporar de restricție instituit la 27.08.2008 fiind anulat la 18.09.2008, după cum tentativa de răpire la care se referă prima instanță nu poate să fundamenteze riscul grav, de vreme ce instanța de judecată nu a constatat săvârșirea unei infracțiuni și nu a pronunțat o hotărâre irevocabilă în acest sens.
Comportamentul și declarațiile minorului cu ocazia întocmirii raportului psihologic nu conturează concluzia că acesta a fost supus vreunui abuz din partea tatălui.
Instanța nu motivează opțiunea privind menținerea situației actuale a copilului, precizând doar că readucerea minorului într-un mediu marcat de neînțelegerile domestice dintre părinți reprezintă un risc grav.
S-a ignorat împrejurarea că tatăl minorului deține o hotărâre de încredințare a fiului său, pronunțată de justiția americană.
MINISTERUL PUBLIC - Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI critică, deopotrivă, sentința primei instanțe, susținând că în mod greșit aceasta a apreciat că în cauză este incidentă situația de excepție prevăzută de art.13 alin.1 lit.b din Convenția d l Haga.
Prin reținerea copilului pe teritoriul României fără acordul tatălui, care deținea custodia deplină în temeiul unei hotărâri judecătorești, s-au încălcat drepturile acestuia exercitate efectiv înaintea survenirii reținerii ilicite, astfel că instanța trebuie să dea de urgență eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție.
Recurentul a apreciat că în speță nu s-au produs dovezi clare privind existența situațiilor de excepție, adică a riscului grav care ar interveni în ipoteza înapoierii, respectiv a pericolului fizic sau psihic sau a situației intolerabile la care ar fi expus copilul; incidentul domestic reținut de instanță nu a vizat copilul, iar din cuprinsul raportului psihosocial întocmit nu rezultă vreo legătură de cauzalitate între afecțiunea de care suferă copilul și relațiile tensionate dintre soți sau pericolul grav la care copilul ar fi expus în urma returnării.
Intimata - pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate ca nefondate.
A precizat că în prezent tatăl copilului nu mai locuiește la reședința sa din, astfel că reședința obișnuită a minorului nu se mai află la adresa indicată în acțiune, că hotărârea primei instanțe se fundamentează pe cerințele legislației actuale naționale și internaționale privitoare la drepturile copilului și interesul superior al acestuia; a susținut că tribunalul a apreciat în mod corect asupra incidenței art.13 din Convenția d l Haga și că nu există niciun indiciu din care să rezulte că s-a produs în realitate o răpire internațională de copii sau o reținere ilicită, respectiv un refuz de înapoiere, copilul deplasându-se în România în vacanță cu acordul ambilor părinți.
În sprijinul susținerilor formulate prin întâmpinare, intimata a depus la dosar înscrisuri și note de concluzii scrise (filele 50 - 73).
Examinând sentința atacată din perspectiva criticilor formulate, dar și din perspectiva dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă, care permit examinarea cauzei nesupuse căii de atac a apelului sub toate aspectele și analizând actele și lucrările dosarului în raport de dispozițiile legale relevante în materie, Curtea apreciază că recursurile promovate sunt fondate, sens în care urmează a fi admise pentru considerentele de fapt și de drept ce succed.
Curtea constată că recurenții formulează pe calea recursurilor declarate critici care vizează aceleași aspecte, astfel că va răspunde acestora printr-un considerent comun.
Dispozițiile internaționale relevante incidente în cauză se regăsesc în cuprinsul Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992.
Scopul Convenției d l Haga este definit în cuprinsul art.1, care stabilește că obiectul actului normativ este acela de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant (lit.a), respectiv de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care există într-un stat contractant (lit.b).
În acord cu dispozițiile Convenției (art.3), deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane sau oricărui alt organism - prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale (lit.a), respectiv dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv - ori ar fi fost astfel exercitat, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit (lit.b).
Dreptul privind încredințarea poate să rezulte dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului statului solicitant.
Sub aspectul dreptului aplicabil raportului juridic dedus judecății, potrivit legilor Statului, custodia copilului rezultat din căsătorie este exercitată de ambii părinți, putând fi acordată unuia sau altuia dintre aceștia, pe baza unei proceduri bine stabilite care se finalizează printr-o decizie pronunțată de Curtea pentru Familie a Statului, în situații de excepție.
Pe de altă parte, în dreptul român, Codul familiei cuprinde dispoziții care stabilesc că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, exercitând aceste drepturi numai în interesul copiilor, iar dispozițiile legii speciale privind protecția minorilor reglementează faptul că minorul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Rezultă, așadar, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale de drept intern și internațional că statele contractante acordă o protecție deosebită interesului superior al minorilor, dezvoltării lor fizice și psihice și, în acest context, vieții familiale înțeleasă ca o legătură efectivă, iar nu strict ca o legătură exclusiv biologică.
Relația dintre părinte și copilul său este protejată de art.8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la viața de familie, dispoziție în virtutea căreia statul are nu doar obligația negativă de a nu aduce atingere acestui drept, dar și obligația pozitivă inerentă respectării în mod efectiv a vieții de familie; obligațiile pozitive impuse de textul arătat statelor contractante în materia reunirii familiei cu referire la părinte și copiii săi minori, trebuie interpretate atât în lumina Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, cât și în lumina Convenției privind drepturile copilului din 20.11.1989 (a se vedea cauza Ignaccolo - Zenide contra României - Hotărârea din 11.01.2000 și cauza Lafargue contra României - Hotărârea din 13.07.2006).
Au susținut recurenții că, în mod eronat a stabilit prima instanță că în cauză sunt incidente dispozițiile art.13 alin.1 lit.b din Convenția d l Haga.
Analiza situației create și a modului în care aceasta a fost circumscrisă prevederilor convenționale de prima instanță, din perspectiva criticilor aduse soluției pronunțate, pornește de la premisa că în cauză incidența prevederilor art.3 din Convenție este lipsită de echivoc, aspect reținut, de altfel, și de tribunal.
Astfel, în speță s-a produs în mod neîndoielnic o reținere ilicită (neînapoiere) a minorului - de către intimata - pârâtă, mama sa, pe teritoriul României.
imperativ înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în oricare stat contractant, actul normativ internațional consacră restabilirea statutului inițial al copilului, tinzând să contureze regula potrivit căreia decizia finală asupra încredințării să fie dispusă de autoritățile de la reședința obișnuită a copilului, dinaintea deplasării sale.
Ipoteza este aceea a deplasării unui copil în afara mediului său obișnuit, unde el se afla încredințat unei persoane fizice sau juridice care exercita asupra sa un drept legitim privind încredințarea.
Astfel, minorul - a părăsit Statul la data de 24.07.2008, în condițiile în care ambii părinți și-au exprimat acordul pentru ca acesta să călătorească singur în România spre a petrece o perioadă de timp în compania bunicilor materni, în locuința proprietatea acestora din urmă situată în orașul, județul B, urmând să se reîntoarcă la reședința obișnuită la 29.08.2008, ceea ce nu s-a mai întâmplat, determinat de împrejurarea că în intervalul de timp menționat între soți au apărut neînțelegeri, iar intimata - pârâtă a părăsit la rândul său reședința obișnuită cu intenția de a se stabili în România împreună cu copilul.
Or, refuzul integrării copilului în mediul său, după petrecerea unui sejur în străinătate, consimțit de persoana căreia îi fusese încredințat, se asimilează situației cadru anterior prezentate, reprezentând fără putință de tăgadă o reținere ilicită a copilului în sensul dispozițiilor convenționale mai sus arătate.
Obiectul convenției, legat de înapoierea copilului, ar trebui să fie întotdeauna subordonat interesului său superior, fiind de evitat împrejurările în care tocmai acest criteriu este invocat de persoana care a realizat deplasarea sau reținerea ilicită, pentru păstrarea situației rezultate în urma unei atare conduite.
Aceeași noțiune, a interesului superior al copilului, fundamentează situațiile de excepție prevăzute la art.13 alin.1 lit.b din Convenție, când autoritățile judiciare sau administrative ale statului solicitat nu sunt obligate să dispună înapoierea.
Articolul 13 din Convenție prevede că obligația de a dispune înapoierea copilului nu mai subzistă atunci când persoana care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri (lit.a), respectiv când există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună pe acesta unui pericol fizic sau psihic sau să îl plaseze într-o situație intolerabilă (lit.b).
La data neînapoierii minorului - la reședința sa obișnuită ambii soți exercitau asupra acestuia dreptul de tutelă conform legislației americane speciale în materie, astfel că pentru a fi obținut custodia copilului intimata - pârâtă trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea americană, competența de rezolvare a unei asemenea pricini aparținând autorităților de la reședința obișnuită a copilului.
Din această perspectivă, neînapoierea copilului la reședința sa obișnuită este, așa cum s-a arătat, una ilicită și s-a produs prin violarea dreptului tatălui privind încredințarea, drept atribuit prin legea americană și care la momentul la care a intervenit fapta sancționată de dispozițiile convenționale internaționale era exercitat efectiv de către acesta.
Nu se poate aprecia că este în interesul minorului legalizarea unei situații de fapt care se bazează, practic, pe o injustețe, reprezentată de neînapoierea copilului de către mamă prin încălcarea flagrantă a dreptului de încredințare al tatălui, în accepțiunea legii statului solicitant și a dispozițiilor internaționale care guvernează materia.
Dacă părintele care nu deține custodia copilului consideră că celălalt părinte nu îndeplinește condițiile morale și materiale pentru a se ocupa de creșterea minorului, are la dispoziție căile procesuale prevăzute de lege pentru a solicita schimbarea măsurilor privind custodia; or, în speță ambii părinți exercitau la momentul de referință dreptul de încredințare asupra minorului, iar prin conduita sa intimata - pârâtă nu a făcut decât să nesocotească acest drept în privința celuilalt titular și să înfrângă, deopotrivă, dispozițiile internaționale imperative referitoare la deplasarea și înapoierea minorilor.
S-a reținut de către prima instanță că nu este în interesul superior al copilului ca acesta să se întoarcă la reședința sa obișnuită pentru că o atare împrejurare l-ar expune unui risc grav, respectiv unui pericol fizic sau psihic sau l-ar plasa într-o situație intolerabilă.
Curtea reține, însă, că împrejurările care au fundamentat soluția primei instanțe nu sunt de natură prin ele însele a fi circumscrise tezei privitoare la existența riscului grav cu toate consecințele pe care judecata le-a avut în vedere.
Incidentul domestic amintit în cauză nu a vizat copilul și nici nu s-a desfășurat în prezența acestuia, iar tentativa de răpire, acțiune organizată la inițiativa tatălui, nu a îmbrăcat, cel puțin până la momentul actual, conotația juridică a tentativei la infracțiunea de răpire, nefiind constatată și confirmată pe cale judiciară.
Într-adevăr, potrivit certificatului medical nr.107/20.01.2009 s-a constatat în privința minorului existența unei suferințe de mutism electiv - reactiv și s-a stabilit că aceasta are un debut anterior în urmă cu 3 ani și că tratamentul acestei afecțiuni efectuat în prezent are rezultate bune, recomandându-se păstrarea mediului familial.
Dar, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, copilul a trăit și a crescut alături de părinți până la vârsta de aproximativ 8 ani la reședința sa obișnuită din Statul, astfel încât nu se poate susține că prezența tatălui sau maniera în care părinții au desfășurat și dezvoltat relațiile de familie au indus vreo traumă psihică acestuia.
Deși se stabilește că debutul afecțiunii se plasează în urmă cu 3 ani, când copilul se afla în Statele Unite ale Americii (2006), în cauză nu au fost produse dovezi din care să rezulte că la momentul respectiv a fost sesizată vreo modificare comportamentală a copilului, care prin modul de manifestare și consecințele produse să necesite consultație de specialitate sau tratamente specifice.
Prin urmare, vreme de aproape 8 ani de zile copilul - a fost integrat și a trăit în mediul în care au conviețuit și părinții săi, urmând cursurile școlare și activitățile specifice vârstei, inclusiv activități culturale (lecții de pian).
Raportul psihosocial la care se face referire nu precizează că între afecțiunea medicală a copilului și starea de lucruri existentă între părinții săi ar exista o relație de cauzalitate, nici că minorul ar fi victima unor abuzuri ale tatălui, arătând că deși este mai distanțat față de tată, știe că acesta din urmă nu ar mai fi trist în măsura în care copilul s-ar întoarce în Statele Unite ale Americii; documentul precizează deopotrivă că minorul este dezvoltat fizic conform vârstei pe care are.
Desigur că neînțelegerile soților pot să conducă în final la despărțirea acestora, dar o atare eventualitate nu trebuie să anticipeze și soluția privitoare la încredințarea copilului care, la momentul deplasării în România, se afla în custodia ambilor părinți, în ciuda obținerii de către intimata - pârâtă a unui ordin de restricție în urma unui incident domestic intervenit între soți, ale cărui efecte au fost însă ulterior anihilate de decizia Curții pentru Familie a Statului prin care s-a acordat custodia copilului către tatăl său.
Poziția exprimată de minor cu ocazia "convorbirii libere și dirijate" cu psihologul care a întocmit raportul psihosocial trebuie să fie privită și prin prisma duratei de timp scursă de la plecarea acestuia din Statele Unite ale Americii (un an de zile), interval în care între părinte și copil nu s-au mai stabilit contacte de natura legăturilor personale firești, astfel încât este firesc ca apropierea față de mamă să fie mai pregnantă, după cum nu este lipsit de relevanță aspectul pe care copilul însuși îl aduce în atenție, anume că știe că tatăl său nu ar mai fi trist dacă s-ar întoarce la reședința sa obișnuită.
În sfârșit, împrejurarea că reclamantul a indicat o altă adresă pe parcursul judecății procesului nu este de natură, în aprecierea Curții, să contureze concluzia că aspectul care ține de reședința obișnuită la care urmează să se producă înapoierea copilului nu mai este astfel configurat pentru a fi întrunite cerințele dispozițiilor convenționale.
În lumina considerațiilor expuse, Curtea apreciază că prima instanță a stabilit în mod greșit că în cauză sunt incidente dispozițiile de excepție ale art.13 alin.1 lit.b din Convenția d l Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, cu referire la starea de pericol fizic sau psihic pe care tatăl minorului ar putea să o determine sau eventuala situație intolerabilă în care copilul ar putea fi plasat și care ar conduce la posibilitatea autorității judiciare sau administrative a statului solicitat de a refuza înapoierea copilului.
În consecință, în baza art.312 cu referire la art.304 pct.9 și art.3041Cod procedură civilă și având în vedere argumentele mai sus arătate, Curtea va admite recursurile și va modifica în tot sentința recurată, în sensul că va admite cererea promovată.
Va dispune înapoierea minorului -, născut la 16.05.2000 de către pârâtă la reședința obișnuită din Statele Unite ale Americii - 505, Statul.
În temeiul art.11 alin.2 din Legea nr.369/2004 va stabili un termen de 2 (două) luni de la pronunțarea prezentei decizii pentru executarea obligației de înapoiere a minorului sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român în cuantum de 2.500 lei (RON).
În temeiul art.274 Cod procedură civilă va respinge cererea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI și de către recurentul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 - reprezentant al petentului, împotriva sentinței civile nr.1086 din 20.08.2009, pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă și cu AUTORITATEA TUTELARĂ - PRIMĂRIA.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că admite cererea reclamantului MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 - reprezentant al petentului.
Dispune înapoierea minorului -, născut la 16.05.2000, de către pârâtă, la reședința obișnuită din Statele Unite ale Americii - 505, Statul.
Stabilește un termen de 2 (două) luni de la pronunțarea prezentei decizii pentru executarea obligației de înapoiere a minorului sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 2.500 lei (RON).
Respinge cererea intimatei privind cheltuielile de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - --- MARI
GREFIER
Red.
.
2 ex./31.03.2010
TB-4 -
Președinte:Cristian OlteanuJudecători:Cristian Olteanu, Mihai Andrei Negoescu Gândac
| ← Incredintare minor. Jurisprudenta. Decizia 1511/2010. Curtea de... | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
