Răpire internațională de copii. Decizia 27/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2412/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.27
Ședința publică de la 13.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
JUDECĂTOR -
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă, împotriva sentinței civile nr.1074 din 13.08.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și cu AUTORITATEA TUTELARĂ - PRIMĂRIA
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 06.01.2010 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Pentru a da posibilitate părților să depună la dosar note scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 13.01.2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 15.05.2009, reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat, în contradictoriu cu pârâta și cu citarea Autorității Tutelare din cadrul Primăriei T, să se dispună obligarea pârâtei să înapoieze minorul n la reședința obișnuită din Italia, di nr.253/C, in - (LU), la tatăl său.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 9.01.2009, prin curier, Ministerul Justiției și libertăților a fost sesizat de către Autoritatea Centrală în materia răpirilor de copii a Italiene, cu soluționarea cererii domnului - cetățean român, cu domiciliul în Italia, privind înapoierea minorului la reședința obișnuită din Italia.
Minorul este copilul din afara căsătoriei al numiților, cetățean român, cu domiciliul în Italia, di nr.253/C, in - (LU) și, cetățean român, cu domiciliul în T,-, jud.
Reclamantul a arătat că, în considerentele cererii de înapoiere, dl. invocă deplasarea ilicită, fără acordul său, a minorului pe teritoriul României de către mama sa. S-a mai arătat că deplasarea a avut loc în luna iunie 2008, că minorul a avut reședința obișnuită în Italia de la nașterea sa-11 octombrie 2006, până în iunie 2008.
Minorul locuiește în prezent împreună cu mama sa în T,-, jud. Ulterior deplasării, pârâta a introdus la Judecătoria Turdao cerere de încredințare a minorului.
În ședința publică din data de 13.08.2009, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, precum și înscrisuri în combaterea acțiunii, inclusiv ancheta socială efectuată de către Primăria Municipiului
Prin întâmpinarea formulată, pârâta a arătat, în esență, că relația cu tatăl copilului s-a deteriorat pe fondul consumului de alcool al acestuia, că acesta a abuzat-o, iar aceste abuzuri au culminat cu maltratarea fizică a pârâtei în prezența minorului, moment în care aceasta s-a adresat autorităților italiene, mai precis poliției, a depus plângere penală împotriva lui și a fost dusă la spital pentru a i se trata rănile și a se întocmi un certificat medico-Iegal.
Pârâta a mai arătat că, îngrozită de ceea ce i s-a întâmplat, a luat copilul, câteva lucruri și s-a refugiat într-un centru special de ocrotire a mamei și copilului, iar cât a stat în centru a luat legătura și cu ambasada României fiind vizitată de o funcționară a acesteia care i-a sugerat să plece cu copilul în țară, lucru pe care l-a și făcut de altfel, întorcându-se acasă la părinții,săi.
În continuare, pârâta a arăta că, odată ajunsă în țară, a înaintat cerere de chemare în judecată pentru a i se încredința minorul spre creștere și educare. De asemenea a înregistrat și copilul, acesta având certificat de naștere emis de autoritățile din România, l-a înregistrat la medicul de familie, iar aceasta s-a încadrat în munca cu un venit lunar de 1.300 Ron.
Pârâta a arătat că, pe toată această perioadă, fostul concubin a contactat-o telefonic, a amenințat-o în continuare cu bătaia, spunându-i și că până la urma tot el va lua copilul în Italia și îl va crește el.
A menționat pârâta că nu a încălcat cu nimic prevederile art.3, 4, 8 și 12 din Convenția d l Haga că a acționat într-un mod cât se poate de firesc, ca mamă aflată în situația expusă în întâmpinare.
În drept, au fost invocate prevederile art.115-118.proc.civ. art.2 și art.89 din Legea nr.272/2007, art.13 din Convenția d l Haga din 1980.
Prin sentința civilă nr.1074 din 13.08.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților, a dispus înapoierea minorului n la reședința obișnuită din Italia di nr.253/C, in - (LU) și a fixat termen de o lună în vederea aducerii la îndeplinire a obligației, sub sancțiunea unei amenzi de 5.000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că minorul n s-a născut la data de 11.10.2006, în Italia, fiind fiul petentului și al pârâtei.
În anul 2008, în luna iunie, pârâta și minorul s-au deplasat în România, fără acordul tatălui. În prezent, copilul se află la locuința din orașul T,-, județul C, aparținând bunicilor materni.
Din actele dosarului, rezultă că la data de 09.01.2009, reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților a fost sesizat de către Autoritatea Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 Statului Italian cu o cerere pentru înapoierea minorului.
Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii reglementează în art. 6 și următoarele dreptul și obligația pentru autoritatea centrală a statului unde se afla copilul de a lua sau a face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie, sens în care art, 7 prevede modalitatea în care statele contractante pot colabora, precum și prerogativele autorităților centrale în aplicarea Convenției.
În urma desfășurării acestei proceduri, pârâta nu a dat curs cererii de înapoiere a copilului, care a fost localizat pe teritoriul României la adresa anterior menționată, astfel cum rezultă și din ancheta socială dispusă în cauză.
Instanța a apreciat că potrivit legii Statului Italian, petentul avea, la data deplasării minorului, dreptul de tutelă asupra lui, în sensul de a stabili locul de reședință al copilului și autoritatea de a acționa în numele lui, urmând a se clarifica dacă la data deplasării către România tatăl exercita efectiv acest drept.
În raport de cele reținute anterior, nu au fost avute în vedere susținerile pârâtei, în sensul că deplasarea nu are caracter ilicit, cu motivarea că nu a avut o interdicție de a părăsi Italia și deci a deplasat copilul fară a încălca legea acestui stat, întrucât dreptul privind încredințarea, la care face referire art.3 din Convenție, rezultă din atribuirea conferită de legea statului în care minorul își avea reședința obișnuită, în speță, de legea italiană. Ulterior, pârâta nu s-a înapoiat în Italia, considerând că minorul se află la reședința lui obișnuită din România și prevalându-se de faptul că a promovat acțiune de încredințare a copilului spre creștere și educare.
Sesizarea tribunalului s-a făcut înlăuntrul intervalului de un an de la data deplasării copilului de pe teritoriul italian, cererea adresată Tribunalului București fiind înregistrată la data de 15.05.2009, astfel că sunt îndeplinite si cerințele impuse de art.12 din Convenție.
Analizând incidența prevederilor art.3 din Convenție, tribunalul a constatat că deplasarea copilului s-a făcut fără acordul tatălui, așadar contrar voinței sale, deși cei doi părinți au drepturi egale inclusiv în ceea ce privește stabilirea reședinței copilului, prin urmare, dreptul privind încredințarea, aparținând petentului a fost încălcat prin atitudinea pârâtei, care, pe de o parte, a deplasat copilul, luând această decizie în mod unilateral, iar ulterior a refuzat să îl înapoieze la reședința obișnuită.
Potrivit art.13 din Convenție, prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:
a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau
b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-I expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-I situeze într-o situație intolerabilă.
Din interpretarea acestei prevederi legale, rezultă că instanța nu este obligată să dispună înapoierea dacă această înapoiere ar expune copilul la un pericol fizic sau psihologic sau l-ar pune într-o situație intolerabilă, însă instanța trebuie să se pronunțe în funcție de circumstanțele cauzei, sarcina probei în sensul incidenței acestei situații de excepție căzând în sarcina celui care se prevalează de ea.
În cauză, pârâta a susținut că înapoierea copilului la reședința obișnuită din Italia, l-ar expune unui risc grav, ca urmare a condițiilor de trai inadecvate oferite de către petent, aceste susțineri nefiind probate. Totodată, din înscrisurile atașate la dosar nu rezulta că în prezent, prin înapoierea pe teritoriul statului italian, minorul s-ar putea afla într-o situație de risc grav sau ar fi expus unui pericol fizic sau psihic sau într-o situație intolerabilă, câta vreme petentul a făcut dovada că este titularul unui drept de ședere permanentă în Italia, astfel cum rezulta din atestatul de la filele 68-70 din dosar.
În contextul normelor legale mai sus citate și reținând că nici unul dintre părinți nu este cu nimic mai îndreptățit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privința copiilor, rezultă că pârâta a nesocotit dispozițiile prevăzute de legislația italiană privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copiii lor minori și a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a-și exercita drepturile și îndatoririle față de minorul în cauză.
În raport de situația de fapt prezentată, fapta pârâtei de a reține minorul în România fără consimțământul tatălui reprezintă o neînapoiere ilicită, aceasta încălcând dreptul de custodie al petentului, recunoscut de legislația italiană, respectiva statului în care se află, în mod obișnuit, domiciliul copilului înainte de deplasarea lui.
Ca urmare, până în momentul în care o instanță sau o altă autoritate competentă se va pronunța asupra fondului privind încredințarea, minorul trebuie să se reîntoarcă la reședința sa obișnuită, neexistând nici un temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părintești, neînțelegerile dintre părinți neputând îngrădi dreptul petentului de a avea legături personale cu copilul ori de a veghea la bunăstarea și dezvoltarea lui, motiv pentru care tribunalul a admis cererea reclamantului, iar în conformitate cu prevederile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369 /2004, a stabilit un termen de o lună, de la rămânerea irevocabila a hotărârii, pentru executarea obligației de înapoiere a copiilor de către pârâta, sub sancțiunea unei amenzi de 500 lei în favoarea statului român.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și respingerea cererii reclamantului, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că prima instanță nu a citit sau nu a luat în considerare înscrisurile pe care le-a depus la dosar, motivând că susținerile sale nu sunt dovedite. Arată că instanța a făcut referire la înapoierea minorului în Cipru.
Recurenta susține că, în mod greșit s-a reținut de tribunal că nici o instanță nu s-a pronunțat cu privire la fondul cauzei referitor la încredințarea minorului, deși există la dosar înscrisuri care atestă că i s-a încredințat custodia minorului și că a fost trimisă împreună cu acesta într-un centru de protecție prin hotărârea luată de instanța italiană.
Cu privire la susținerile instanței referitoare la excepția prevăzută de art.13 lit.b, recurenta arată că, tribunalul a reținut că este nejustificată și neprobată și că înapoierea minorului pe teritoriul statului Cipru nu ar prezenta un pericol pentru acesta, susținere cu care este de acord, însă nu poate fi de acord cu aceeași susținere în ceea ce privește reîntoarcerea pe teritoriul statului italian. Consideră că prin actele depuse la dosar s-a probat fără putință de tăgadă că minorul ar fi în pericol conform art.13 lit.b și că tatăl acestuia nu i-ar putea asigura sub nici o formă condițiile normale de creștere și educare.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente.
În ceea ce privește câmpul de aplicare a Convenției d l Haga din 1980, curtea constată că, potrivit art. 3, "Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost altfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat", iar potrivit art. 19, "o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea".
Curtea reține că, în speță, nu sunt întemeiate motivele de recurs, întrucât sunt îndeplinite condițiile art. 3 din Convenție, luând în considerare că neînapoierea copilului a avut loc prin violarea unui drept privind încredințarea (potrivit art. 5, în înțelesul Convenției, dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reședinței sale), drept care se exercita în mod efectiv de către ambii părinți.
Astfel, în momentul deplasării în România copilul avea reședința normală în Italia, unde locuia împreună cu ambii părinți, iar potrivit legii statului italian, ambii părinți exercitau de plin drept autoritatea părintească împreună.
Contrar celor susținute de recurentă nu există la dosar nici un fel de dovezi cu privire la exista unei hotărâri judecătorești prin care minorul i-ar fi fost încredințat în mod exclusiv, sau cu privire la faptul că tatăl nu ar fi exercitat efectiv drepturile părintești cu privire la minor.
Pe de altă parte, nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la dovedirea vreunei situații de excepție prevăzute la art. 13 din Convenție, instanța reținând, în mod corect, că returnarea minorului în Italia( referirea la Cipru fiind o simplă greșeală de dactilografiere) nu ar fi de natură să îl expună unui pericol fizic sau psihic ori, să îl expună unei situații intolerabile.
Este de remarcat că, potrivit înscrisurilor de la dosar, petentul are un domiciliu stabil în Italia, iar cele susținute de către recurentă cu privire la abuzurile fizice săvârșite de petent nu sunt dovedite.
Astfel, conform sentinței nr. 231/6.07.2009 a Oficiului Judecătorilor de din, numitul a fost absolvit de fapta ce i se imputa referitoare la lovirea doamnei.
Curtea apreciază că, pentru a reține incidenta dispozițiilor art. 13 era necesar ca pârâta să dovedească, că returnarea minorului în Italia creează un pericol, efectiv, pentru minor, simplele sale afirmații cu privire la imposibilitatea asigurării unor condiții normale de creștere și educare, nesusținute de probe concludente, neputând fi avute în vedere.
De altfel, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, printr-o ordonanță emisă de Tribunalul pentru minori din Firente, în urma neînțelegerilor evidente dintre părinții minorului și a acuzelor de maltratare din partea mamei, minorul a fost încredințat Serviciului Social al Primăriei din, menținându-se plasamentul acestuia la casa destinată mamelor cu copii din, și nu cum susține recurenta că i-ar fi fost încredințat minorul.
Curtea reține că, deși i-a pus în vedere recurentei să depună dovezi în sensul celor susținute prin recurs, referitoare la existența unei hotărâri judecătorești prin care minorul i-ar fi fost încredințat, nu au fost depuse nici un fel de acte în acest sens.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă, împotriva sentinței civile nr.1074 din 13.08.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și cu AUTORITATEA TUTELARĂ - PRIMĂRIA
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 13.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.2/21.01.2010
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
| ← Divort. Decizia 1213/2009. Curtea de Apel Bucuresti | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
