Răpire internațională de copii. Decizia 372/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(375/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.372
Ședința publică de la 23.02.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Fănica Pena
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
JUDECĂTOR 3: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTIa fost reprezentant de procuror.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1486 din 24.09.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a Va Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant MINISTERUL JUSTIȚIE, în calitate de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980, pentru petentul și cu autoritatea tutelară de pe lângă PRIMĂRIA A
are ca obiect răpire internațională.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta pârâtă personal și asistată de avocatul, în baza delegației de substituire nr. - din 20.02.2009, eliberate Baroul Alba - Cabinet avocat " ", pe care o depune la dosar, consilierul juridic pentru intimatul reclamant Ministerul Justiției, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind autoritatea tutelară de pe lângă Primăria A
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul, în calitate de apărător ales al recurentei pârâte, depune la dosar împuternicirea avocațială nr. - din 20.02.2009, eliberată de Baroul Alba pe numele apărătorului ales, doamna avocat, chitanța CEC privind achitarea sumei de 19 lei, aplicând și timbru judiciar în valoare de 0,45 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, pe care instanța le anulează.
La solicitarea instanței, recurenta se legitimează cu cartea de identitate seria - nr. -, eliberată de S la data de 19.05.2008, CNP -.
Avocatul recurentei solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în adresa nr. 432/1998, ce emană de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, din care rezultă că s-a dispus trimiterea în judecată a numitului pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de stupefiante, înscris pe care îl depune la dosar, comunicând câte un exemplar părții adverse, precum și reprezentantului Ministerului Public.
Reprezentantul intimatului reclamant depune la dosar întâmpinare, un exemplar fiind înmânat și avocatului recurentei, care arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de apărările formulate.
Cu privire la cererea formulată, arată că nu se opune la încuviințarea probei cu înscrisuri pentru recurenta pârâtă.
Curtea, după deliberare, în temeiul dispozițiilor art. 305 din Codul d e procedură civilă, încuviințează pentru recurenta pârâtă proba cu înscrisuri, astfel cum a fost solicitată și administrată la acest termen.
Părțile arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, de asemenea, arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru completarea probatoriului; în subsidiar, desființarea în tot a hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
O primă critică vizează încălcarea dreptului la apărare al recurentei pârâte de către instanța de fond, întrucât nu i-a dat posibilitate acesteia să ia cunoștință de înscrisurile administrate de partea adversă, prin acordarea unui termen sau amânarea pronunțării cauzei pentru a depune concluzii scrise. În primul rând, instanța trebuia să aibă în vedere interesul superior al minorilor obiectul cauzei, procedura de citare îndeplinită în cauză și posibilitățile recurentei de a se prezenta în fața instanței, având în vedere că aceasta domiciliază în A I, iar procesul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București.
Având în vedere faptul că instanța a soluționat cauza fără să afle care este poziția pârâtei, care au fost motivele de fapt care au determinat-o să ia o astfel de decizie, consideră că soluția este una greșită.
În ceea ce privește hotărârea provizorie de încredințare a minorilor către tată, o apreciază nejustă, având în vedere că pârâta a venit în țară cu acordul acestuia și nu cum susține acesta, ceea ce a dus la imposibilitatea mamei de a se prezenta în fața autorităților belgiene pentru a apăra drepturile minorilor. Situația tensionată dintre cei doi soți au determinat-o pe recurentă să se întoarcă în țară, împreună cu copii săi minori. La luarea acestei decizii, a avut o contribuție majoră comportamentul reclamantului, care, pe lângă viciul alcoolului, obișnuia să consume și droguri, fiind chiar condamnat în repetate rânduri atât de autoritățile belgiene, cât și de cele române, pentru trafic cu stupefiante.
Mai arată că reclamantul avea un comportament indecent față de copii săi, este un soț și un tată violent fizic și psihic, pârâta fiind agresată de acesta chiar în prezența minorilor.
Consideră că, înainte de orice convenție și tratate la care România este parte, Statul Român ar trebui să ocrotească cetățenii săi, drepturile și interesele acestora. Mai presus de toate trebuie avut în vedere interesul superior al minorilor, care este de a se dezvolta într-un mediu propice, astfel cum s-au integrat perfect la domiciliul bunicii materne, fiind bine supravegheați de mamă și de către bunică, iar nu într-un mediu tensionat prin neînțelegeri, certuri și violență conjugală.
Reprezentantul intimatului reclamant Ministerul Justiției solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, având în vedere că părinții minorilor dețin în comun custodia asupra acestora și, în consecință, deplasarea copiilor în România, fără acordul tatălui, s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 3 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.
În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la situația materială a petentului și respectiv cu privire la viciile acestuia, precum și la celelalte împrejurări care ar putea duce la aplicarea excepției prevăzute de art. 13 al,1 lit. b din Convenție, arată că aceste afirmații sunt nefundamentate și nesusținute de nici o probă.
Cu privire la invocarea prevederilor art. 12 din Convenția d l Haga, referitoare la reintegrarea minorilor în noul mediu, pot fi apreciate în situația în care a trecut un an, cu începere de la momentul deplasării minorilor, termen neîndeplinit în cauza de față.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală, având în vedere următoarele aspecte:
Prin motivele de recurs, se invocă faptul că instanța de fond nu a respectat dreptul la apărare al pârâtei, afirmații ce nu pot fi reținute, având în vedere că partea a solicitat acordarea unui termen pentru lipsă de apărare, cerere încuviințată de instanță. Ulterior, pârâta a formulat o nouă cerere, în același sens, corect respinsă de instanță față de dispozițiile exprese al art. 156 din Codul d e procedură civilă, care prevăd că se acordă un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinică motivată.
În speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din Convenția d l Haga, recurenta nu a produs dovezi în sensul textului de lege menționat, în sensul că tatăl ar avea un comportament indecent față de copii săi.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.08.2008 pe rolul Tribunalul București - Secția a V-a Civilă sub nr-, reclamantul Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate centrală de aducere la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în temeiul art. 3, 4, 8 și 12 din convenția mai sus menționată, în temeiul art. 1, art. 3 alin. 22 și art. 11 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției d l Haga, precum și în temeiul art. 11 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, a solicitat instanței, în contradictoriu cu (nume anterior ) și Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei A I, dispunerea înapoierii minorilor, și, tatălui lor.
La termenul din 10.09.2008, instanța a dispus conexarea la acest dosar a dosarului nr- al Secției a V-a Civile a Tribunalului București și a dosarului nr- al Secției a III-a Civile a Tribunalului București, iar la termenul din 24.09.2008 conexarea dosarului nr- al Secției a IV-a Civile, toate formate în urma unor cereri introductive identice.
Prin sentința civilă nr. 1486/24.09.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis acțiunea formulată de Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate centrală de aducere la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980, în contradictoriu cu pârâta (nume anterior ) și Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei A I, a dispus înapoierea minorilor -, și, în - Belgia la reședința obișnuită din Belgia, 87 de la, 1070, Belgia, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile în sumă de 2.500 lei, în favoarea Statului Român, în sarcina pârâtei (nume anterior ).
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că minorii -, și au fost aduși de către mamă în România, deoarece între părinții minorilor s-au deteriorat relațiile de căsătorie și, la data de 15.11.2007, Judecătoria d e din a hotărât că ambii părinți exercită autoritatea părintească asupra minorilor și copii vor fi găzduiți alternativ câte o săptămână din două la fiecare părinte, cu excepția minorului pentru care s-a primit un drept de găzduire secundar și un drept de vizită pentru tată în zilele de miercuri și sâmbătă între orele 13 și 17.
S-a reținut și faptul că Tribunalul d e primă instanță, la 22.04.2008, a dispus provizoriu că autoritatea părintească și administrarea bunurilor minorilor să se facă exclusiv de către tatăl acestora, iar copii să fie găzduiți în principal de acesta și înscris în registrele de populație din locul de rezidență al tatălui. Mama minorilor a venit în România împreună cu minorii în aprilie 2008.
Mama minorilor nu a fost prezentă în instanță, nu a formulat întâmpinare și nu a solicitat probe în apărare, atât în prezentul dosar cât și în dosarele conexate (nr-, nr-) fiind formulate cereri pentru lipsă de apărare, încuviințate de către instanță, dar la termenul de judecată de la 24.09.2008, pârâta nu s-a prezentat în instanță, formulând din nou cerere pentru lipsă de apărare, cerere care a fost respinsă de instanță deoarece, conform art. 155 pct. 1, amânarea judecății nu se poate încuviința decât o singură dată în temeiul învoielii părților, iar citația a fost emisă corect, întrucât cauzele având ca obiect răpire internațională de copii au caracter de urgență.
Examinând situația de fapt și având în vedere dispozițiile legale invocate de Ministerul Justiției prin cererea de chemare în judecată, Tribunalul a apreciat întemeiată cererea și a admis-o, pentru următoarele considerente:
La analiza incidenței art. 3 din Convenția d l Haga din 1980 s-a avut în vedere dispoziția cuprinsă în art. 14, potrivit căreia, pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoierii ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Conform Codului civil belgian, părinții minorilor dețin în comun custodia asupra copilului și, în consecință, deplasarea minorilor în România fiind făcută fără acordul tatălui, este apreciată ca deplasare ilicită în înțelesul art. 3 al Convenției d l Haga, De altfel, tatăl minorilor are autoritatea părintească provizorie asupra minorilor, iar copii trebuie să fie găzduiți în principal de acesta și înscriși în registrul de populație din locul de rezidență al tatălui, fapt stabilit de către Hotărârea tribunalului d e primă instanță.
Potrivit art. 12 din Convenția d l Haga "când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoierea în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu".
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 24.10.2008 a formulat recurs pârâta, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 17.02.2009, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea spre rejudecare a cauzei la instanța de fond și în subsidiar casarea sentinței atacate și reținerea dosarului spre rejudecare, iar ca urmare a rejudecării respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii sale, recurenta a arătat că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât, la primul termen de judecată, 10.09.2008, a solicitat, prin fax, amânarea judecății pentru lipsă de apărare, astfel fiind acordat termenul de 24.09.2008.
a fost emisă în data de 18.09.2008, având anexate înscrisurile depuse la dosar. Până în data de 22.09.2009, seara, când citația a ajuns la aceasta, recurenta pârâtă nu a avut cunoștință de înscrisurile ce existau la dosar. Termenul era fixat pentru 24.09.2008, ora 8.30. Pentru a putea fi prezentă în ziua procesului, având în vedere că locuiește în I, ar fi trebuit să plece spre instanță în data de 23.09.2008, ceea ce înseamnă că ar fi avut la dispoziție mai puțin de 24 de ore pentru a lua legătura cu avocatul, a-și pregăti apărarea și a formula un răspuns.
Cerința din art. 6 pct. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înțeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces și anume principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părților în proces.
În subsidiar, recurenta pârâtă a arătat că, în cuprinsul sentinței atacate, se reține că există deja o hotărâre de încredințare provizorie a minorilor, către tatăl lor, dată de instanța belgiană.
Această hotărâre, fiind una provizorie, nu este una obligatorie. În ceea ce privește procesul de divorț, înaintat la Judecătoria Alba -I, acesta deși a fost respins pe motiv de necompetență, a fost supus apelului. Având în vedere că apelul suspendă executarea, consideră că până la pronunțarea unei hotărâri definitive în ceea ce privește divorțul și competența organelor abilitate a soluționa cauza, instanța română a fost una corect învestită.
Având în vedere faptul că instanța a soluționat cauza fără a afla care este poziția pârâtei, care au fost motivele de fapt care au determinat-o să ia o astfel de decizie, recurenta pârâtă consideră soluția dată ca fiind una greșită.
În ceea ce privește hotărârea provizorie de încredințare a minorilor către tată, o consideră nejustă, câtă vreme nici acolo nu a avut posibilitatea de a demonstra adevărata față a reclamantului, atitudinea pe care acesta o avea față de minori și față de familie.
Recurenta-pârâtă susține că venind în țară, cu acordul intimatului-reclamant, iar nu cum susține acesta, nu s-a mai putut prezenta în fața instanțelor belgiene pentru a apăra drepturile minorilor.
Este în măsură să dovedească cu înscrisuri situația materială mai mult decât grea în care se află intimatul-reclamant, numeroasele datorii, de zeci de euro pe care le are în Belgia, faptul că a fost condamnat în repetate rânduri, atât de autoritățile belgiene, cât și de instanțele din România, pentru trafic de droguri. Reclamantul însuși, pe lângă viciul alcoolului, obișnuia să consume și droguri.
Comportamentul iresponsabil față de copii și conviețuirea grea alături de intimatul-reclamant au determinat-o să plece cu cei trei copii în România, la mama sa, aceasta fiind singurul său sprijin material și moral.
De asemenea, recurenta pârâtă a arătat că înainte de orice convenție, tratate la care România este parte, Statul Român ar trebui să ocrotească cetățenii săi, drepturile și interesele acestora, iar mai presus de toate trebuie avut în vedere interesul superior al minorilor, acela de a se dezvolta într-un mediu propice, iar nu în unul tensionat prin neînțelegeri, certuri, violență conjugală.
În România aceștia locuiesc într-o casă liniștită, alături de persoane care le oferă și afecțiune, unde s-au integrat perfect, fiind, volubili, relaxați, făcându-și prieteni de joacă, sunt îndrăgiți de educatoare, bine supravegheați de mamă și de bunica maternă, cunoscând foarte bine limba română.
În încheierea motivării, recurenta-pârâtă a mai precizat faptul că minorii - și frecventează cursurile grădiniței din localitatea, iar minorul, fiind prea mic pentru a fi dus la grădiniță, se află în permanență în grija mamei și a bunicii materne și a învățat limba română, punctând că este în interesul superior al minorilor să nu fie traumatizați suplimentar, traume care își pot pune amprenta irevocabil asupra personalității lor.
La termenul din 23.02.2009, intimatul reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, a arătat, cu privire la motivul de casare de la art. 304 alin. 1 pct. 5.pr.civ. că instanța nu doar a citat în mod legal pe pârâta recurentă, dar a și acordat un termen în baza art. 156 alin. 1.pr.civ. pentru lipsă de apărare, astfel, pârâta recurentă a avut la dispoziție aproximativ o lună de zile (de la sfârșitul lunii august, când a fost citată pentru termenul din 10.09.2008 și până la 24.09.2008, dată la care s-a pronunțat sentința atacată prin prezentul recurs.
Cu privire la motivul de casare de la art. 304 alin. 1 pct. 9.pr.civ. intimatul pârât a arătat că, la data de 25.03.2008, dl. a introdus o cerere de divorț și măsuri provizorii, care a fost soluționată provizoriu de către Tribunalul d e primă instanță, la 22.04.2008, care a dispus cu titlu provizoriu ca autoritatea părintească și administrarea bunurilor cu privire la copiii minori să se facă exclusiv de către dl., iar copiii să fie găzduiți în principal de cesta și să fie înscriși în registrele de populație din locul de rezidență a tatălui.
Pârâta a venit în România împreună cu copiii în jurul datei de 12.04.2008.
Părinții minorului dețin în comun custodia asupra copilului, conform prevederilor art. 371-art. 387 bis din Codul civil belgian. În consecință, deplasarea copiilor în România fără acordul tatălui este considerată deplasare ilicită în înțelesul art. 3 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii,
Intimatul reclamant a mai arătat, în ceea ce privește hotărârea Judecătoriei Alba Iulia în dosarul de divorț nr-, că aceasta a fost consfințită de Tribunalul Alba la 16.12.2008 prin respingerea apelului declarat de reclamantă. De altfel, având în vedere dispozițiile art. 3 ale Regulamentului 2201/2003, necompetența instanțelor române în ceea ce privește soluționarea cererii de divorț în cauza de față este mai mult decât evidentă.
În dovedirea cererii sale, recurenta a depus la dosar, în fotocopie, adresa nr. 432/1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs și în conformitate cu prevederile art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
Referitor la primul motiv de recurs, Curtea reține că recurenta pârâtă a primit la data de 3.09.2008 citația pentru primul termen de judecată în fața Tribunalul București, respectiv la 10.09.2008. La acest prim termen, instanța, în temeiul art. 156.pr.civ. a încuviințat cererea de amânare formulată de pârâtă pentru pregătirea apărării, depusă în aceeași zi și însoțită de o împuternicire avocațială emisă la 3.09.2008, acordând un nou termen la 24.09.2008. Cea de-a doua citație a fost primită la 16.09.2008, însoțită de înscrisurile doveditoare. La data de 24.09.2008, pârâta a formulat o nouă cerere de amânare, arătând că citația a ajuns efectiv în posesia sa la 22.09.2008 și că, locuind în A I, ar fi trebuit să plece spre instanță pe 23.09.2008, ceea ce înseamnă că ar avea la dispoziție mai puțin de 24 de ore pentru a-și pregăti apărarea, a lua legătura cu un avocat și a formula un răspuns. La termenul din 24.09.2008, instanța a respins cea de-a doua cerere de amânare, având în vedere dispozițiile art. 156 alin. 1.pr.civ. care permit acordarea unui termen în acest sens o singură dată.
Potrivit art. 2 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992: "Statele contractante iau toate măsurile corespunzătoare spre a asigura, în limitele teritoriului lor, realizarea obiectivelor convenției. În acest scop, ele urmează să recurgă la procedurile lorde urgență". De asemenea, prin art. 6 alin. 1 din Legea nr. 369 din 15 septembrie 2004 privind aplicarea acestei Convenții s-a stabilit că "Cauzele având ca obiect soluționarea cererilor de înapoiere a unui copil aflat pe teritoriul României în condițiile art. 3 din Convenție se soluționeazăde urgență".
În același sens, potrivit art. 11 alin. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești: "O instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționeazăcu celeritateîn cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de legislația națională. Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor circumstanțe excepționale, încel mult șase săptămâni de la sesizarea sa".
Raportat la aceste dispoziții legale, care impun instanței soluționarea cererii într-un termen precis determinat de la sesizare, durata de timp de trei săptămâni de care recurenta pârâtă a beneficiat de la primirea primei citații, respectiv 3.09.2008, când și-a și angajat un avocat, și până la momentul dezbaterilor asupra fondului cauzei, 24.09.2008, apare ca fiind un termen rezonabil. Este lipsită de relevanță data primirii celei de-a doua citații, întrucât exercitarea cu bună credință a drepturilor sale procedurale presupunea din partea recurentei pârâte efectuarea tuturor demersurile necesare încă de la data la care a aflat despre existența litigiului, aceasta având și obligația instituită de art. 129 alin. 1.pr.civ. de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului.
Prin urmare, nu poate fi reținută o încălcare a dreptului la apărare al recurentei pârâte, instanța de fond realizând prin maniera în care a procedat un just echilibru între interesul acesteia și dreptul celuilalt părinte de a beneficia de soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, conform art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult dată fiind natura cauzei, întrucât "procedurile referitoare la încredințarea drepturilor părintești - impun celeritate, dat fiind faptul că trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copii și părinții care nu mai locuiesc împreună" (cauza nr. 58039/00,Lazrak contra Franței).
Nici cel de-al doilea motiv de recurs, formulat în subsidiar, nu este fondat. Potrivit art. 3 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii din 1980, "Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat."
Condițiile cumulative ale art. 3 pentru reținerea deplasării fără drept (ilicite) a copililor sunt îndeplinite în cauză. Astfel, la data de 12.04.2008, când a avut loc deplasarea minorilor potrivit susținerilor petentului, se pronunțase deja ca urmare a neînțelegerilor intervenite între părți o hotărâre judecătorească de către Judecătoria dea celei de-a doua circumscripții din, intervenite la 15.10.2007, prin care s-a stabilit ca autoritatea parentală asupra acestora să se exercite de comun acord de cei doi părinți.
Hotărârea judecătorească menționată este acoperită de sintagma "o hotărâre judecătorească sau administrativă", care nu cuprinde nicio distincție suplimentară.
De asemenea, în înțelesul Convenției, deplasarea minorului de către unul din titularii dreptului de custodie comună fără consimțământul celuilalt titular are caracter ilicit; în acest caz, caracterul ilicit nu derivă dintr-o acțiune contrară legii, ci din faptul că o asemenea acțiune nesocotește drepturile celuilalt părinte, ocrotite la rândul lor de lege și întrerupte din exercițiul normal. Adevărata rațiune a Convenției se vede cu atât mai clar în asemenea situații; Convenția nu urmărește să determine cui îi va fi atribuită pe viitor custodia copilului, nici dacă este necesară modificarea hotărârii prin care s-a stabilit custodia comună pe baza unor date obținute ulterior; ea urmărește numai să evite ca hotărârea ulterioară să fie influențată de o schimbare a circumstanțelor produsă în mod unilateral de una dintre părți. Acest punct de vedere a fost exprimat în Raportului Explicativ privind Convenția d l Haga din 1980 privind răpirea de copii, redactat de Elisa - în 1980, fiind însușit și Curtea Europeană în cauzaMonory împotriva României și Ungarieidin 5 iulie 2005.
Mai mult decât atât, prin hotărârea pronunțată la data de 22.04.2008 de Tribunalul d e primă instanță, ulterior deplasării minorilor din Belgia în România, s-a dispus, cu titlu provizoriu, ca autoritatea parentală și administrarea bunurilor cu privire la copiii minori să se facă exclusiv de către dl.. De la acest moment refuzul pârâtei de a înapoia minorii a dobândit un caracter ilicit și din această perspectivă.
Deși a arătat că în fața instanțelor belgiene nu a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul la apărare, recurenta pârâta nu a invocat, în concret, niciunul din motivele prevăzute de art. 23 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești de refuz al recunoașterii hotărârilor în materia răspunderii părintești.
Se constată că este îndeplinită și cea de-a două condiție, respectiv ca la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept să fie "exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit", întrucât petentul ar fi exercitat în continuare dreptul recunoscut dacă pârâta nu ar fi refuzat înapoierea minorilor.
Instanța nu poate analiza susținerile recurentei pârâte privind reproșurile aduse tatălui în creșterea și educarea acestora, întrucât această instanță este învestită doar cu verificarea incidenței dispozițiilor Convenției d l Haga din 1980 și nu cu fondul raporturilor juridice dintre copil și părinții săi, neputând face aprecieri cu privire la care dintre părinți este mai potrivit să se ocupe de îngrijirea minorei. Această problemă se va reglementa după legea belgiană și sarcina revine instanței care se va pronunța definitiv asupra cererii de încredințare a copiilor.
De altfel, art. 19 din Convenție statuează că "O hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea", astfel încât devine evident că intenția reglementării internaționale analizată în speță a fost de a asigura respectarea unor drepturi recunoscute privind încredințarea și nu de a schimba modul de exercitare drepturilor și obligațiilor părinților.
Obiectivul urmărit de Convenție este acela de a înlătura posibilitatea creării artificiale a unor puncte de legătură privind competența jurisdicțională de drept internațional privat, în vederea obținerii încredințării minorilor. De aceea, se prevede lipsirea de orice efecte, practice sau juridice, a încercării persoanei care a efectuat deplasarea lor de a obține legalizarea acțiunii sale de către autoritățile competente ale statului în care au fost duși aceștia. Pentru a atinge acest obiectiv, Convenția reglementează, în primul rând, restabilireastatu quo-ului, prin înapoierea imediată a minorilor deplasați sau nerestituiți în mod ilicit. În această modalitate, se ajunge la situația ca în majoritatea cazurilor, hotărârea finală privitoare la încredințarea minorilor să fie pronunțată de autoritățile de la locul de reședință obișnuit al minorilor, cel anterior deplasării, respectându-se astfel criteriile de competență teritorială în această materie.
Singura situație în care aspectele invocate de pârâtă cu privire la faptul că minorii s-au integrat perfect în mediul din România, sunt, volubili, relaxați, făcându-și prieteni de joacă, ar avea relevanță este cea în care ar fi aplicabile dispozițiile art. 12 din Convenție.
Potrivit acestui text, "Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu."
Se constată că în cauză, de la venirea în România a minorilor, în 12.04.2008 și până la 21.04.2008, când tatăl copiilor a formulat cererea de înapoiere a lor, nu a trecut mai mult de un an, astfel încât aspectele menționate privind integrarea în mediul în care trăiesc în prezent nu au relevanță.
Instanța mai are în vedere și dispozițiile art. 13 din Convenție, potrivit cu care "autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă. Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește la înapoierea sa și că a atins o vârsta sau o maturitate care face necesar să se țină seama de opinia sa."
Se constată că niciuna dintre ipotezele textului nu este incidentă, recurenta pârâtă nefăcând dovada afirmațiilor sale referitoare la situația petentului, care ar avea numeroase datorii și ar fi fost condamnat în repetate rânduri atât de autoritățile belgiene, cât și de instanțele din România pentru consum și trafic de droguri. Singurul înscris depus de aceasta în dovedirea susținerilor sale este adresa nr. 432/1998 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică, din care rezultă însă numai că prin rechizitoriul nr. 1964/P/1997 din 9.10.1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureștis -a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului pentru infracțiunea de trafic de stupefiante prevăzută de art. 312 alin. 1 din Codul penal. Or, potrivit art. 23 alin. 11 din Constituție: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată".
Față de aceste considerente, reținând că hotărârea atacată este temeinică și legală, în temeiul art. 312.pr.civ. Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1486/24.09.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI, în calitate de Autoritate centrală de aducere la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980, pentru petentul și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ PĂRIMĂRIA A-
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.02.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red./.
2 ex./31.03.2009
- Secția a V-a Civ. -
****
Președinte:Fănica PenaJudecători:Fănica Pena, Cristina Nica, Mariana Haralambe
| ← Reintegrare în familie. Decizia 233/2009. Curtea de Apel Pitesti | Divort. Decizia 1038/2009. Curtea de Apel Ploiesti → |
|---|
