Răpire internațională de copii. Decizia 510/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(304/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 510
Ședința publică din 18.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 3: Ioana
Grefier - -
- XX -
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI este reprezentat de procurorul.
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor declarate de recurentul reclamant Ministerul Justiției și Libertăților și de recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 1851 din 11.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât și cu autoritatea tutelară de pe lângă Primăria
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru răpire internațională de copii.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 11 martie 2009, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 18 martie 2009 și a decis următoarele:
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată sub nr- la data de 30.07.2008 pe rolul Tribunalului București secția a IV a civilă, reclamantul Ministerul Justiției a chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să dispună înapoierea minorei - la reședința sa obișnuită din Belgia, la adresa 26 de la, 1050.
Prin sentința civilă nr. 1851/11.12.2008 Tribunalul București secția a IV a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției în contradictoriu cu pârâtul și cu Autoritatea Tutelară Primăria
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că minora -, născută la 30.04.2002 în Var ezultat din căsătoria petentei și a pârâtului.
Minora și tatăl său au venit în Belgia, unde se afla reședința petentei în noiembrie 2006, iar la data de 29.03.2008, pârâtul și minora au revenit în România.
La data de 23.04.2008, reclamantul Ministerul Justiției a fost sesizat de către Autoritatea centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 statului belgian cu o cerere pentru înapoierea minorei -.
Pentru a stabili dacă deplasarea copilului este ilicită în condițiile art. 3 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, instanța a avut în vedere prevederile textului legal, potrivit cu care deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își are reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Totodată, la analiza incidenței art. 3 din Convenția d l Haga vor fi avute în vedere și prevederile art. 14, potrivit cu care, pentru a se stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite, în sensul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative, recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi astfel aplicabile.
Instanța a apreciat că, potrivit legii statului belgian, petenta avea la data deplasării minorei dreptul de tutelă asupra ei, în sensul de a stabili locul de reședință al acesteia și autoritatea de a acționa în numele ei, urmând a se clarifica dacă la data deplasării către România a minorei, mama exercita efectiv acest drept.
Îndeplinirea cerințelor impuse de art. 12 nu este de natură a diminua aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 13 din Convenție, conform cărora instanța nu este obligată să dispună înapoierea, dacă aceasta înapoiere ar expune copilul la un pericol fizic ori psihic ori dacă, în orice chip, este de natură ar expune unei situații intolerabile.
Din înscrisurile atașate la dosar nu rezultă că în prezent, prin înapoierea minorei pe teritoriul belgian, aceasta s-ar afla într-o situație în care interesul ei superior să fie ocrotit, câtă vreme petenta nu a făcut dovada că deține o locuință corespunzătoare și că realizează venituri îndestulătoare, împrejurări care pot fi calificate ca impedimente majore cu privire la creșterea, îngrijirea și educarea unui copil de vârstă școlară.
Inexistența unor date concrete și semnificativ favorabile cu privire la comportamentul petentei în relațiile de familie, dar și în societate, precum și completa absență a unor probe din care să rezulte circumstanțele reale ale deplasării în România a pârâtului și a minorei sunt aspecte de natură a nu combate prezumția că, în prezent, prin înapoierea minorei pe teritoriul belgian, ea nu s-ar putea afla într-o situația de risc grav sau nu ar fi expusă unui pericol fizic sau psihic, ori unei situații intolerabile.
Împotriva acestei sentințe au declarata recurs Ministerul Justiției și Ministerul Public - parchetul de pe lângă Tribunalul București, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În susținerea motivelor de recurs, Ministerul Justiției arată că, instanța de fond a apreciat că, potrivit legii statului belgian, petenta avea la data deplasării minorei dreptul de tutelă asupra ei, dar omite a mai analiza dacă exercita efectiv acest drept, deși pentru a reține incidența art. 3 din Convenție o atare analiză era absolut necesară.
În mod corect, instanța ar fi trebuit să constate că dispozițiile art. 3 din Convenția d l Haga sunt îndeplinite, în sensul că mama a exercitat efectiv autoritatea părintească cu privire la copilul său minor, neexistând niciodată consimțământul său pentru deplasarea minorei, iar pe de altă parte, nu există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca, în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.
Recurenta susține că, în cauză nu s-a făcut dovada faptului că mama nu a exercitat efectiv autoritatea părintească și nici nu s-a făcut dovada incidenței art. 13 lit. b din Convenția d l Haga.
Referindu-se la dreptul privind încredințarea și la sarcina probei, în raport de prevederile art. 13 din Convenție, se arată în Raportul explicativ al Convenției că "delimitând domeniul de aplicare a Convenției, nu cere reclamantului decât unele probe care să evidențieze faptul că el exercită în mod real îngrijirea persoanei copilului; această circumstanță trebuie să fie, în general destul de ușor de stabilit. De altfel, articolul 13 ne pune în fața unei veritabile sarcini a probei în seama răpitorului, el este cel care trebuie să stabilească, pentru a evita înapoierea copilului, că persoana care avea dreptul privind încredințarea nu o exercita efectiv. Deci, putem ajunge la concluzia că ansamblul convenției este construit pe prezumția tacită că cel care îngrijește copilul exercită efectiv încredințarea, idee ce trebuie înlăturată prin inversarea sarcinii probei.
Raportul explicativ al Convenției, cu referire la art. 13 reține că " în ceea ce privește art. 13, paragraful introductiv al primului alineat pune în lumină că sarcina probei circumstanțelor enunțate în subalineatele a și b revine celui care se opune înapoierii copilului.
Prin urmare, în mod greșit a apreciat tribunalul că sarcina probei în ce privește incidența dispozițiilor art. 13 din Convenție revine reclamantului.
În al doilea rând, hotărârea cuprinde și motive contradictorii, în sensul că reține că pârâtul nu a nesocotit dispozițiile legislației belgiene și că nu a luat în mod unilateral o decizie care să o priveze de mamă de dreptul de a-și fi exercitat efectiv drepturile și îndatoririle față de minoră, deși apreciază că nu a existat consimțământul mamei pentru venirea în România.
De altfel, la data de 09.06.2008, Tribunalul d e Primă Instanță din a admis acțiunea reclamantei, având ca obiect reglementarea măsurilor provizorii cu privire la cererea de divorț și a hotărât, provizoriu, ca autoritatea părintească și administrarea bunurilor cu privire la copilul minor să fie exercitate în mod exclusiv de doamna și copilul să locuiască cu titlu principal la mama sa, urmând să fie înregistrat în registrele populației de la locul de reședință al mamei.
În al treilea rând, recurentul susține că ideea Convenției este aceea de a reglementa doar un mecanism de returnare sumară și de urgență a minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședința lor obișnuită, căruia instanțele sesizate, trebuie să-i dea eficiență. În această situație nu poate fi primită reținerea instanței de fond referitoare la necesitatea rămânerii minorei la reședința bunicilor paterni în România, până la pronunțarea unei autorități competente cu privire la fondul dreptului privind încredințarea, mai ales prin raportare și la dispozițiile art. 16 din Convenție.
În recursul său, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București susține că sentința primei instanțe este dată cu încălcarea dispozițiilor Convenției d l Haga și a legii 369/2004, în condițiile în care, în speță, reședința minorei este în Belgia, iar autoritatea părintească cu privire la copil este exercitată în mod exclusiv de doamna, conform sentinței pronunțate de Tribunalul d e primă Instanță de la din 09.06.2008.
Pe de altă parte, recurentul susține că nu s-au administrat nici un fel de probe din care să rezulte că tatăl avea un drept exclusiv privind încredințarea și că mama nu exercita efectiv drepturile părintești cu privire la minoră, la momentul deplasării în România, fiind prezumat că își exercita aceste drepturi.
De altfel, nici nu a fost identificată o situație de excepție, din cele prevăzute de art. 13, situație în care era necesar să se dispună înapoierea imediată a minorei în Belgia.
Pronunțând hotărârea criticată, instanța nu a luat în considerare faptul că minora este crescută de bunicii paterni, oameni în vârstă și cu venituri modeste, iar pârâtul nu a dovedit că are posibilitatea să se ocupe de creșterea și educarea minorei.
Pentru aceste motive, ambele recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
În primul rând, intimatul susține că, se ignoră faptul că a adus la cunoștința instanței că, reclamanta nu mai locuiește efectiv la adresa indicată în cererea de returnare și că, la acest moment, nu a făcut nici un fel de dovezi cu privire la adresa sa de domiciliu.
Pe de altă parte, nu se poate reține că prin hotărârea de divorț s-a stabilit ca autoritatea părintească cu privire la minoră să fie exercitată de petentă, întrucât cererea de încredințare a minorei, potrivit legii belgiene, se judecă separat de divorț, în acel dosar fiind invocată excepția de litispendență.
Pe cale de consecință, nu se poate susține că petenta exercita autoritatea părintească în baza hotărârii pronunțate de instanța belgiană.
În mod greșit se reproșează instanței că nu a administrat probe în cauză, întrucât sarcina probei revenea petentei, care nu a dovedit incidența art. 3 din Convenție. Intimatul susține că, potrivit dovezilor pe care le-a administrat el este cel care se ocupă de creșterea și educarea minorei, iar aspectul referitor la faptul că locuiesc la bunicii paterni nu este de natură să conducă la concluzia că el nu se preocupă de minoră.
Intimatul susține că petenta nu are un domiciliu în Belgia, nu are un loc de muncă, aspecte de natură să o facă incapabilă să se ocupe de creșterea și educarea minorei.
Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, conform art. 304 indice 1. pr. civ. curtea constată că sunt fondate pentru următoarele considerente.
În fapt, la data de 10.11.2001 petenta s-a căsătorit cu pârâtul în România, orașul V, din căsătorie rezultând minora -, născută la 30.04.2002 în
În cursul lunii august 2006 petenta a plecat în Belgia, iar în noiembrie 2006 pârâtul și minora s-au deplasat în Belgia pentru a locui împreună cu aceasta.
Conform declarațiilor părților, coroborate cu probele administrate în cauză, în luna ianuarie 2008 soții s-au separat în fapt, părțile convenind ca minora să locuiască cu mama în timpul săptămânii, iar la sfârșit de săptămână cu tatăl.
La data de 20.05.2008, petenta a introdus cerere de divorț în Belgia. La data de 09.06.2008 Tribunalul d e Primă Instanță din a admis acțiunea doamnei având ca obiect reglementarea măsurilor provizorii cu privire la divorț și a hotărât, provizoriu, ca autoritatea părintească și administrarea bunurilor cu privire la copilul minor să fie exercitate în mod exclusiv de doamna și copilul să locuiască cu titlu principal la mama sa, urmând ca domnul să plătească, cu titlu de contribuție la cheltuielile copilului suma de 250 euro lunar.
În paralel, în România, pârâtul a solicitat la data de 3.04.2008, Judecătoriei Vaslui să-i fie încredințată spre creștere și educare minora cu obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere, dosarul având nr-.
La data de 30.03.2008, invocând Convenția d l Haga din 1980, petenta cere statului belgian să solicite înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Belgia, fiind sesizat Ministerul Justiției din România la data de 23.04.2008 de către Autoritatea Centrală din Belgia.
În ceea ce privește câmpul de aplicare a Convenției d l Haga din 1980, curtea constată că, potrivit art. 3, "Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost altfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a, poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat", iar potrivit art. 19, "o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea".
Curtea constatat că, în speță, sunt întemeiate motivele de recurs, întrucât sunt îndeplinite condițiile art. 3 din Convenție, luând în considerare că neînapoierea copilului a avut loc prin violarea unui drept privind încredințarea (potrivit art. 5, în înțelesul Convenției, dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și îndeosebi acela de a hotărî asupra locului reședinței sale), drept care se exercita în mod efectiv de către mama minorei.
Astfel, în momentul deplasării în România copilul avea reședința normală în Belgia, unde locuia împreună cu ambii părinți din noiembrie 2006 și era înscris la școală, iar potrivit legii statului belgian, ambii părinți exercitau de plin drept autoritatea părintească împreună.
Prin urmare, independent de hotărârea Tribunalului d e Primă Instanță din, curtea reține că, la momentul deplasării minorei în România, în martie 2008, potrivit legislației belgiene, incidente în speță, petenta exercita împreună cu pârâtul autoritatea părintească asupra minorei și, ca atare tatăl nu avea dreptul să hotărască în mod unilateral deplasarea și locul de domiciliu al minorei în România.
Cu privire la criticile formulate privind exercitarea efectivă, de către mamă a autorității părintești, curtea reține că sunt întemeiate întrucât articolul 13 din Convenție instituind o veritabilă sarcini a probei în seama răpitorului, el fiind cel care trebuie să stabilească, pentru a evita înapoierea copilului, că persoana care avea dreptul privind încredințarea nu o exercita efectiv.
Este cert că, în cauză petenta exercita efectiv acest drept, contrar celor susținute de intimat din întâmpinare, din probele administrate în cauză putând fi reținut acest aspect, coroborat cu prezumția instituită de prevederile Convenției. Astfel, conform înscrisurilor de la dosar, minora era înscrisă la școală, mama se preocupa efectiv de minoră, era prezentă la reuniunile școlare și era implicată în educația fiicei sale, astfel cum rezultă și din declarații ale vecinilor sau din înscrisurile obținute de la directorul școlii din Belgia.
Pe de altă parte, sunt întemeiate și criticile referitoare la nedovedirea vreunei situații de excepție prevăzute la art. 13 din Convenție, instanța reținând, în mod greșit, că returnarea minorei în Belgia ar fi de natură să o expună unui pericol fizic sau psihic ori, să o expună unei situații intolerabile.
Este de remarcat că, potrivit înscrisurilor de la dosar, petenta are un domiciliu stabil în Belgia, este înscrisă împreună cu minora în registrul populației de la locul de domiciliu, face demersurile necesare pentru obținerea unui venit stabil și, conform măsurii provizorii dispuse de instanța belgiană, minora are dreptul la plata unei pensii de întreținere de 250 euro lunar, sumă pe care trebuie să o achite chiar pârâtul, aspecte ce conduc la concluzia că minora nu ar fi expusă nici unui pericol prin înapoierea sa.
Curtea apreciază că, pentru a reține incidenta dispozițiilor art. 13 era necesar ca pârâtul să dovedească, că returnarea minorei în Belgia creează un pericol, efectiv, pentru minoră, simplele sale afirmații cu privire la moralitatea îndoielnică a mamei sau la un eventual abandon al minorei, nesusținut de probe concludente, neputând fi avute în vedere.
De altfel, aspectul referitor la veniturile realizate de oricare dintre părțile implicate, petentă sau intimat nu prezintă o relevanță foarte mare în soluționarea prezentului litigiu, instanța nefiind investită cu o cerere definitivă privind încredințarea minorei, ci doar cu o cerere de returnare la reședința sa obișnuită. În acest din urmă caz, instanța va examina, într-o procedură sumară, aspectele vizând condițiile de viață oferite minorei de către părinți și doar prin prisma incidenței unei situații de excepție reglementate de art. 13 din Convenție, în care nu s-ar putea dispune înapoierea minorei, ceea ce nu este cazul în speță.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312. pr. civ curtea admite recursurile, modifică în tot sentința recurată în sensul că admite acțiunea și obligă pârâtul să înapoieze pe minora - la reședința sa obișnuită din Belgia, în termen de două luni de la data prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile de 500 lei în favoarea statului român, conform art. 11 alin. 2 din legea nr. 369/2004.
Potrivit art. 26 alineatul ultim din Convenție, suportarea cheltuielilor pentru înapoierea minorei sunt în sarcina pârâtului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și de recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.1851/11.12.2008, pronunțată Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ PRIMĂRIA.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că admite acțiunea.
Obligă pârâtul să înapoieze minora, născută la 30.04.2002, la reședința sa obișnuită din Belgia, în termen de două luni de la data prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile de 500 lei în favoarea Statului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -- - -
GREFIER,
-
Red.
. /
2 ex./31.03.2009
- Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu, Ioana
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. | Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... → |
|---|
