Răpire internațională de copii. Decizia 71/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe minori și familie (Jurindex)

Dosar nr-

(2504/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.71

Ședința publică de la 21.01.2010.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan

JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -

JUDECĂTOR 3: Cristina Nica

GREFIER - - -

* * * * * * * * * * *

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTIa fost reprezentat de procuror.

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă, împotriva sentinței civile nr. 1024 din 21.09.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant prin MINISTERUL JUSTIȚIEI și cu Autoritatea tutelară de pe lângă PRIMĂRIA.

are ca obiect - răpire internațională.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru recurenta pârâtă, în baza împuternicirii avocațiale nr. 246.557/11.01.2010, eliberată de Baroul București (fila 53 dosar), consilierul juridic, în calitate de reprezentant al intimatul reclamant prin Ministerul Justiției, în baza delegației depuse la dosar, lipsind Autoritatea tutelară de pe lângă Primăria.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează, depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 20.01.2010, a unei cereri formulată de Autoritatea tutelară de pe lângă Primăria, prin care aceasta solicită judecarea pricinii în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă,cerere prin care precizează că înțelege să-și mențină poziția exprimată prin ancheta socială efectuată în cursul judecății în fond și pe care o anexează acestei cereri.

Avocatul recurentei pârâte, în susținerea motivelor de recurs, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând într-o adresă ce emană de la Direcția de Evidență a Persoanelor T, din care rezultă că intimatul

reclamant figurează cu domiciliul în Municipiul T,-,. B,.4,.19, județul T, fără mențiuni de reședință, începând cu data de 08.04.2005, copia actului de identitate a intimatului reclamant, un număr de patru declarații autentificate ale unor cetățeni italieni, caracterizare psihologică a minorei -.

pe care le depune la dosar în copii certificate pentru conformitate cu originalul, comunicând câte un exemplar Reprezentantului Ministerului Public și Reprezentantului Ministerului Justiției.

Reprezentantul intimatului reclamant, având cuvântul asupra acestei cereri, arată că nu se opune la încuviințarea probei cu înscrisuri pentru recurenta pârâtă și, de asemenea, arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.

Mai arată că nu solicită administrarea de noi probe în afara celor deja existente la dosar.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de admitere a probei cu înscrisuri pentru recurenta pârâtă.

Curtea, după deliberare, încuviințează proba cu înscrisuri pentru recurenta pârâtă, astfel cum a fost solicitată, prin raportare la dispozițiile art. 305 din Codul d e procedură civilă, urmând ca declarațiile extrajudiciare administrate de această parte să primească analiza corespunzătoare, având în vedere că audierea martorilor trebuie efectuată imperios de instanța de judecată.

Ia act că intimatul Ministerul Justiției, în calitate de reprezentant al reclamantului nu solicită administrarea de noi probe.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.

Reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, arată că nu are cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentei pârâte, în principal, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În subsidiar, solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

În mod greșit instanța de fond a apreciat că cererea de înapoiere a minorei la reședința sa obișnuită, cerere fundamentată pe dispozițiile Convenției d l Haga, este întemeiată, reținând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3 din Convenție respectiv neînapoierea minorei din România este ilicită. Arată că la data de 04.04.2009, dată la care reclamantul a sesizat Autoritatea Centrală în Materia de Copii a

Italiene, exista o ordonanță președințială de încredințare provizorie a minorei mamei sale, dispusă prin sentința civilă nr. 4011/10.11.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar civil nr-, ordonanță președințială de care reclamantul avea cunoștință și care produce efecte, având în vedere faptul că acțiunea de divorț formulată de pârâtă se afla în curs de soluționare la Judecătoria Timișoara, existând astfel o hotărâre judecătorească de încredințare a minorei mamei, pronunțată de instanțele române. În mod greșit, instanța de fond a apreciat că ordonanța președințială de încredințare provizorie a minorei mamei sale, pronunțată de instanțele române, nu are nici o relevanță, nici prin prisma soluției pronunțate și nici a considerentelor pentru care aceasta a fost luată, având în vedere dispozițiile art. 17 din Convenția d l Haga, precum și împrejurarea că a fost pronunțată în urma unei proceduri urgente și în care nu se examinează fondul aspectelor litigioase. Măsura menționată trebuia analizată în conformitate cu prevederile art.3, art. 16 și art.17 din Convenție, potrivit cărora împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată poate abilita autoritățile judiciare să ia în considerare motivele acesteia care ar intra în sfera de aplicare a Convenției.

În opinia sa, consideră că nu sunt întrunite elementele de drept pentru ca deplasarea minorei pe teritoriul României și reținerea minorei pe teritoriul României să se considere ilicite, drepturile părintești ale tatălui fiind nedovedite expres cu dispozițiile legale incidente ale statului reședinței obișnuite. Tatăl minorei nu a făcut dovada încredințării acesteia, iar autoritatea judiciară a statului italian nu a făcut dovada caracterului ilicit al deplasării minorei.

În speță, reclamantul nu a dovedit împrejurările ce se cer a fi stabilite prin art. 3 din Convenția d l Haga, respectiv a dreptului privind încredințarea. Condițiile cumulative ale art. 3 pentru reținerea deplasării sau neînapoierii fără drept nu sunt îndeplinite întrucât reclamantul nu deține custodia minorei, aceasta fiind încredințată pârâtei.

Solicită să se constate faptul că sesizarea reclamantului s-a făcut la data de 04.04.2009, așa cum a mai arătat, iar ordonanța președințială de încredințare a fost pronunțată la data de 10.11.2008, deci sesizarea reclamantului a fost formulată la o dată ulterioară pronunțării ordonanței de încuviințare a minorei și nu anterioară, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

Cererea reclamantului depusă la data de 04.04.2009 la Tribunalul pentru Minori din privind încredințarea exclusivă a minorei, cu vizite protejate ale mamei și cu restricția de repatriere În baza unei proceduri urgente, a fost respinsă de autoritățile italiene prin Decretul pronunțat la data de 06.05.2009 în cameră de consiliu, în dosar nr.485/09RR.

La data de 09.04.2009 reclamantul a formulat recurs împotriva Decretului pronunțat la data de 06.05.2009 de către Tribunalul pentru Minori din recurs ce a fost respins la data de 16.11.2009, prin

Decretul pronunțat de Tribunalul pentru Minori din.

Intimatul reclamant nu a dovedit prin nici un mijloc procedural faptul că, în favoarea lui ar exista un drept recunoscut privind încredințarea minorei printr-o hotărâre judecătorească sau prin decizia unei autorități administrative, ori pe baza vreunui acord în vigoare. În cauză, copilul este încredințat mamei sale, provizoriu, până la finalizarea procesului de divorț.

De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că, minora este cetățean român iar cetățenia copilului român impune aplicarea legislației țării de cetățenie(legislația română) prioritar față de legislația altui stat, față de care acesta nu este legat în raport cu calitatea sa de cetățean. Legislația statului de cetățenie trebuie să se aplice în astfel de situații prin raportare la convențiile internaționale și nu la legislația unui stat neutru.

Instanța de fond trebuia să stabilească dacă obligația autorităților de a lua măsuri pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Hagaa încetat odată cu hotărâre a pronunțată de Judecătoria Timișoara, la data de 10.11.2008, care acordă responsabilitatea parentală mamei.

Cu atât mai mult cu cât pe parcursul derulării acestei cauze a intervenit Decretul pronunțat la data de 16.11.2009, Tribunalul pentru Minori din reținând în dispozitivul hotărârii competența instanțelor române asupra soluționării cererii de încredințare formulată de tatăl minorei - respectiv a judecătorului investit în prealabil cu soluționarea cauzei de divorț, deoarece cererea de divorț a fost înaintată în fața autorităților române a căror competență nu rezultă să fi fost contestată vreodată de către reclamant - reținând de asemenea că pârâta deține exercitarea drepturilor părintești asupra minorei în baza sentinței civile nr. -.11.2008, pronunțată de către Judecătoria Timișoara.

O altă critică constă în faptul că instanța de fond a omis a analiza toate argumentele prezentate de recurenta pârâtă în apărare. Prin omisiunea de a analiza argumentele pârâtei instanța de fond a încălcat dispozițiile legale imperative care reglementează dreptul părții la un proces echitabil.

Instanța de fond avea obligația de a examina probele depuse de părți în apărare și de a motiva înlăturarea lor, în caz contrar respingerea apărând ca arbitrară. Motivarea nu presupune doar aprecierea că nu sunt relevante anumite probe depuse de pârâtă în apărare ci indicarea motivelor pentru care instanța a reținut lipsa de relevanță a ordonanței președințiale invocată de pârâtă în apărare.

Solicită a se avea în vedere și împrejurarea că intimatul reclamant nu are o reședință în Italia, astfel cum rezultă din înscrisurile astăzi depuse la dosar.

Reprezentantul Ministerul Justiției, în calitate de reprezentant al intimatului reclamant, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 3 din Convenția d l Haga,

neînapoierea minorei de pe teritoriul României fiind ilicită, în sensul textului de lege menționat.

Prin raportare la 316 și art. 317 și art. 317 bis din Codul civil italian, tatăl minorei este, conform legislației italiene în materie, titular al dreptului de încredințare, deținut în comun cu recurenta-pârâtă, astfel încât în speță sunt îndeplinite condițiile art. 3 lit. a din Convenția d l Haga.

Conform informațiilor transmise de autoritățile italiene, copilul a venit în România împreună cu mama sa la data de 15.01.2009 (iar nu la data de 24.11.2008, cum susțin declarațiile martorilor pârâtei, depuse la dosarul cauzei). Recurenta a părăsit teritoriul Italiei, unde se regăsea reședința sa obișnuită, fără a obține în prealabil acordul tatălui, pentru a se stabili în România împreună cu minora. În prezent, aceasta se află în România, fără a avea intenția de a se întoarce în Italia, reținerea minorei fiind ilicită în sensul Convenției d l Haga.

Astfel cum rezultă din preambulul Convenției d l Haga, scopul acesteia este de a asigura garantarea înapoierii copilului în statul reședinței sale obișnuite, fiind vorba tocmai despre o măsură provizorie, până în momentul în care o instanță competentă se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea minorului către unul din părinți.

Astfel, sentința pronunțată de Judecătoria Timișoara, prin care, pe cale de ordonanță președințială, s-a dispus încredințarea a minorei către pârâtă este lipsită de relevanță.

Solicită a se reține și incidența în speță a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2201/2003.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că, în speță, sunt întrunite cerințele art. 3 din Convenția d l Haga, neînapoierea minorei de pe teritoriul României fiind ilicită, în sensul textului de lege menționat.

CURTEA

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr-, la data de 15.05.2009, reclamantul Ministerul Justiției, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, a chemat în judecată pe pârâta, solicitând, cu citarea Autoritătii Tutelare din cadrul Primăriei, solicitând instanței să dispună înapoierea minorei la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia, 7, 37038 di (VR), iar în temeiul art. 11 din Lege nr. 369/2004 să fixeze în cuprinsul hotărârii un termen pentru executarea obligației de înapoiere, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile cuprinsă între 5 milioane și 25 de milioane de lei, în favoarea statului român.

În motivarea cererii s-a arătat că la data de 19.01.2009, prin curier, Ministerul Justiției și Libertăților a fost sesizat de către Autoritatea Centrală în materia răpirilor de copii a Italiene, cu soluționarea cererii cetățeanului român -, cu domiciliul în Italia, privind înapoierea minorei la reședința obișnuită din Italia.

S-a arătat că minora este copilul din căsătorie al numiților, cetățean român, cu domiciliul în Italia, 7, 37038 di (VR) și, cetățean român, cu domiciliul în localitatea nr. 176, județul C-

În considerentele cererii de înapoiere, a invocat deplasarea ilicită, fără acordul său, a minorei pe teritoriul României, de către mama sa. Deplasarea a avut loc la data de 15.01.2009, în condițiile în care copilul a avut reședința obișnuită în Italia de la nașterea sa, în 2006, până la momentul deplasării.

S-a precizat că minora locuiește în prezent împreună cu mama sa, în localitatea nr. 176, județul C-S, iar ulterior deplasării, pârâta a introdus la Judecătoria Timișoarao cerere de divorț și încredințare a minorei.

A susținut reclamantul că, în raport de situația de fapt expusă mai sus, sunt întrunite cerințele art. 3 din Convenția d l Haga, neînapoierea minorei de pe teritoriul României fiind ilicită, în sensul textului de lege menționat.

Conform prevederilor legale, niciun părinte nu are dreptul să împiedice relațiile personale ale copilului cu celălalt părinte, să îl priveze pe acesta de viața de familie, afară de cazul în care există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

Reclamantul a arătat că în cazul de față nu se poate reține existența unor astfel de motive, iar neînțelegerile dintre soți, indiferent de ce natură sunt, nu trebuie să afecteze relațiile firești dintre tată și fiica sa și nu pot îngrădi dreptul tatălui de a avea legături personale cu aceasta ori de a veghea la bunăstarea și dezvoltarea sa.

Așadar, pârâta, nesocotind dispozițiile legale privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copiii lor minori, a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu minora și pe care acesta le exercita efectiv înainte de a fi survenit împrejurarea deplasării ilicite.

Reclamantul a mai susținut că reținerea minorei pe teritoriul Românie constituie neînapoiere ilicită, prin această faptă încălcându-se drepturile părintești ale tatălui, recunoscute de dreptul statului în care se afla în mod obișnuit reședința minorei înaintea deplasării.

În fața instanței de fond, pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât minora i-a fost încredințată spre creștere si educare potrivit sentinței civile nr.14011 din data de 10.11.200 pronunțată de Judecătoria Timișoara, rămasă definitivă și irevocabilă, iar tatăl minorei avea cunoștință de hotărârea pronunțată de instanțele judecătorești

din România care fuseseră anterior investite cu soluționarea cererii de divorț. S-a mai arătat de către pârâtă că minora are domiciliul in România, iar atitudinea paratului este una abuzivă. De la data la care i-a fost încredințata spre creștere educare, pârâta s-a deplasat de mai multe ori cu minora în Italia, la reședința tatălui din Italia, iar la momentul la care acesta a venit în țară, i-a dus minora la domiciliul acestuia din România, permițându-i să-și petreacă timpul împreună.

A conchis pârâta că deplasarea din data de 15 ianuarie 2009, nu a avut loc în condiții ilicite cu atât mai mult cu cât reclamantul a avut la cunoștință de deplasare și nu s-a opus în nici un fel. Minora este înscrisă la o creșă pe teritoriul României de la data de 2.02.2009.

A mai precizat pârâta că nu a încălcat drepturile părintești ale tatălui, și, mai mult decât atât, a înțeles să obțină o hotărâre judecătorească prin care să i se confere drepturi tocmai pentru a se proteja de atitudinea răzbunătoare a tatălui.

Prin încheierea din 11.06.2009, tribunalul a stabilit că în temeiul art. 7 din Legea nr. 369/2004 calitatea de reclamant o are numitul, reprezentat de Ministerul Justiției.

Prin sentința civilă nr. 1024 din 21.09.2009, Tribunalul București, secția a III- a civilă a admis cererea formulată de reclamantul, prin Ministerul Justiției și Libertăților, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în contradictoriu cu pârâta și Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei, județul C S, a dispus înapoierea minorei, născută la data de 24.11.2006, la tatăl său, la reședința obișnuită din Italia, 7, 37038 di (VR). Prin aceeași sentință s-a stabil termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului de către pârâtă două luni de la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 25 de milioane de lei (ROL).

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că inora este copilul din căsătorie al pârâtei și al reclamantului, născută în, Italia, la data de 24.11.2006, că aceasta a locuit de la nașterea sa și până la momentul deplasării sale în România, la adresa din 7, 37038 di (VR), Italia.

Pârâta a adus minora în România la data de 15.01.2009, stabilindu-se în loc., nr. 176, județul C

Tribunalul a apreciat că această deplasare s-a realizat de pârâtă fără a avea acordul tatălui, susținerile pârâtei privind acest acord nefiind confirmate prin depoziția martorului audiat în cauză.

A mai reținut tribunalul că pârâta la data de 4.11.2008 a solicitat anterior instanțelor române desfacerea căsătoriei, acțiune ce se află pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr-, iar prin sentința civilă nr. 140

Il din 10.11.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul civil nr-, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, pârâta a obținut, pe cale de ordonanță președințială, încredințarea minorei spre creștere si educare la rămânerea irevocabilă a sentinței civile ce face obiectul dosarului civil nr. 17329/-.

Reclamantul, dată fiind situația de fapt expusă anterior, a sesizat anterior autoritățile italiene cu o cerere vizând înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Republica Italiană, cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Tribunalul a constatat că cererea reclamantului se încadrează în dispozițiile art. 3 din Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii.

Din interpretarea coroborată a art. 3 din Convenția sus-amintită, art. 316 și art. 317 bis din Codul civil italian, Tribunalul a reținut că exercitarea drepturilor părintești, dacă părinții nu locuiesc împreună, revine părintelui cu care minorul locuiește, dar orice decizie ce privește interesul major al copilului trebuie luată de părinți de comun acord, ca expresie a exercitării autorității părintești a fiecăruia. În lipsa acestui acord, judecătorul sesizat de oricare dintre părinți va hotărî și, după caz, dacă divergențele persistă, încredințează puterea de decizie aceluia din cei doi părinți pe care îi consideră, după caz, ca fiind cel mai îndreptățit să aibă grijă de interesele copilului.

Așadar, ținând seama de aceste dispoziții de drept și împrejurări de fapt, Tribunalul a considerat că reținerea minorei în România de către mamă, precum și refuzul înapoierii acesteia în Italia, unde copilul își avea reședința obișnuită, s-au făcut cu încălcarea drepturilor părintești ale tatălui, astfel că se încadrează în situația considerată de Convenție drept ilicită.

S-a invocat de către pârâtă dispozițiile art. 13 din Convenție, care prevăd ca o situație de excepție cazul în care autoritatea judiciară (ori administrativă) sesizată cu o cerere nu este ținută să dispună înapoierea imediată a copilului atunci când persoana care avea în grijă copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri. Tribunalul a apreciat, față de probele administrate, că în cauză nu se regăsește această situație.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 14011 din 10.11.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul civil nr-, prin care minora a fost încredințat vremelnic pârâtei, sentință cu privire la care s-a solicitat de către aceasta din urmă să se țină seama, constituind în opinia sa un impediment pentru înapoierea la cererea reclamantului, Tribunalul a constatat că hotărârea invocată nu are nici o relevanță în prezenta cauză, nici prin prisma soluției pronunțate și nici a considerentelor pentru care acesta a fost luată, având în vedere dispozițiile art. 17 din Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de minori, precum și împrejurarea că a fost pronunțată în urma unei proceduri urgente și în care nu se examinează fondul aspectelor litigioase, respectiv pe cale de ordonanță președințială, conform art. 581.proc.civ. (sau art. 613².proc.civ.).

Pe de altă parte, instanța de fond a remarcat, față de prevederile art. 23-24 din Convenția privind competenta, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19.10.1996 și semnată de România la 15.11.2006, că nici nu s-a solicitat recunoașterea acestei hotărâri în Italia.

În consecință, în considerarea celor expuse anterior, Tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamant de înapoiere a minorei la reședința sa obișnuită, cerere fundamentată pe dispozițiile Convenției d l Haga, este întemeiată, motiv pentru care, în temeiul art. 3 și 12 alin. 1 și 2 din Convenție, a admis-o și a dispus înapoierea imediată a acesteia de către pârâtă.

De asemenea, în temeiul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25.1 0.1980, Tribunalul stabilit termen pentru executarea obligației de înapoiere a copilului 2 (două) luni de la rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei hotărâri, sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român, în cuantum de 25 de milioane de lei.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate, în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 312¹pct. 2 și 3 <Cod procedură civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În subsidiar, în cazul în care se va considera că motivele de recurs privind casarea cu trimitere spre rejudecare nu sunt fondate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței în sensul să respingerii cererii ca fiind neîntemeiată.

Prin motivele de recurs s-a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că cererea de înapoiere a minorei la reședința sa obișnuită, cerere fundamentată pe dispozițiile Convenției d e l Haga, este întemeiată, reținând că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 3 din Convenție respectiv neînapoierea minorei din România este ilicită.

Astfel, s-a arătat că, la data de 04.04.2009, dată la care reclamantul a sesizat Autoritatea Centrală în Materia de Copii a Italiene, exista o ordonanță președințială de încredințare provizorie a minorei mamei sale, dispusă prin Sențința civilă nr. 4011/10.11.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar civil nr-, ordonanță președințială de care reclamantul avea cunoștință și care produce efecte, având în vedere faptul că acțiunea de divorț formulată de pârâtă se afla în curs de soluționare la Judecătoria Timișoara, existând astfel o hotărâre judecătorească de încredințare a minorei mamei, pronunțată de instanțele române.

S-a susținut că în mod greșit, instanța de fond a apreciat că ordonanța președințială de încredințare provizorie a minorei mamei sale, pronunțată de instanțele române, nu are nici o relevanță, nici prin prisma soluției pronunțate și nici a considerentelor pentru care aceasta a fost luată, având în vedere dispozițiile art. 17 din Convenția d l Haga, precum și împrejurarea că a fost pronunțată în urma unei proceduri urgente și în care nu se examinează fondul aspectelor litigioase.

O hotărâre judecătorească constată ca fiind pronunțată de o instanță competentă și cu respectarea dispozițiilor legale în materie nu poate fi considerată ca irelevantă în oricare situație s-ar impune aplicarea acesteia, atâta timp cât nu a fost desființată printr-o cale de atac.

Este adevărat că judecătorul care analizează astfel de măsuri nu întreprinde o foarte profundă analiză a cauzei, dar printr-o asemenea procedură se creează o posibilitate în plus pentru cel vătămat într-un drept legitim de a se adresa justiției, pentru a nu se aduce vreo îngrădire dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor a libertăților și a intereselor sale legitime.

Măsura menționată trebuia analizată în conformitate cu prevederile art.3, art. 16 și art.17 din Convenție, potrivit cărora împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată poate abilita autoritățile judiciare să ia în considerare motivele acesteia care ar intra în sfera de aplicare a Convenției.

O altă susținere a recurentei a constat în faptul că nu sunt întrunite elementele de drept pentru ca deplasarea minorei pe teritoriul României și reținerea minorei pe teritoriul României să se considere ilicite, drepturile părintești ale tatălui fiind nedovedite expres cu dispozițiile legale incidente ale statului reședinței obișnuite. Tatăl minorei nu a făcut dovada încredințării acesteia, iar autoritatea judiciară a statului italian nu a făcut dovada caracterului ilicit al deplasării minorei.

În opinia recurentei, cele 2 condiții prevăzute de art. 3 din Convenție trebuie îndeplinite cumulativ, numai că prima instanță a greșit atunci când a considerat că în speță ar fi îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a din Convenție. Deplasarea copilului a avut loc în data 15.01.2009 și s-a făcut cu acordul tatălui, în sensul deplasării și stabilirii acesteia în România, tatăl minorei având cunoștință că exista la data deplasării o hotărâre de încredințare a minorei mamei, pronunțată de Judecătoria Timișoara, astfel încât cerința art. 3 lit. a din Convenție nu este îndeplinită, hotărârea primei instanțe fiind pronunțată cu încălcarea legii.

Față de concluzia la care a ajuns instanța de fond, referitor la faptul că reclamantul a sesizat autoritățile italiene cu o cerere vizând înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Republica italiană a fost anterioară obținerii de către pârâtă a ordonanței președințială de încredințare a minorei, determină în mod întemeiat, îndoiala cu privire la obiectivitatea analizei efectuate de completul de judecată asupra probelor administrate în cauză.

Recurenta a solicitat a se constata faptul că sesizarea reclamantului s-a făcut la data de 04.04.2009, iar ordonanța președințială de încredințare a fost pronunțată la data de 10.11.2008, deci sesizarea reclamantului a fost formulată la o dată ulterioară pronunțării ordonanței de încuviințare a minorei și nu anterioară, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

La data de 09.04.2009 reclamantul a formulat recurs împotriva Decretului pronunțat la data de 06.05.2009 de către Tribunalul pentru Minori din recurs ce a fost respins la data de 16.11.2009, prin Decretul pronunțat de Tribunalul pentru Minori din.

Tribunalul pentru Minori din a reținut în dispozitivul hotărârii competența instanțelor române asupra soluționării cererii de încredințare formulată de tatăl minorei - respectiv a judecătorului investit în prealabil cu soluționarea cauzei de divorț, deoarece cererea de divorț a fost înaintată în fața autorităților române a căror competență nu rezultă să fi fost contestată vreodată de către reclamant - reținând de asemenea că pârâta deține exercitarea drepturilor părintești asupra minorei în baza sentinței civile nr. 14011/10.11.2008, pronunțată în dosar nr-, de către Judecătoria Timișoara.

Din dispozitivul hotărârii pronunțate de Tribunalul pentru Minori din rezultă că procedura pentru repatrierea minorei, promovată de tatăl acesteia, a fost anterioară cererii privind încredințarea, luând act de faptul că minora a fost încredințată temporar mamei, prin ordonanță președințială, pronunțată prin sentința civilă nr. 14011/2008, de către Judecătoria Timișoara.

A mai susținut recurenta că în mod greșit a fost stabilit de către instanța de fond caracterul ilicit al deplasării minorei din data de 15.01.2009 și caracterul ilicit al neînapoierii minorei, întrucât nu au fost prezentate dovezile necesare, cu privire la existența și întinderile drepturilor părintești ale tatălui, astfel cum sunt recunoscute și reglementate de legislația italiană.

Instanța de fond nu a reținut o situație de fapt corectă în cauză, nu a făcut o analiză temeinică a probelor și nu a interpretat legal dispozițiile Convenției. Reclamantul nu a dovedit prin nici un mijloc procedural faptul că, în favoarea lui ar exista un drept recunoscut privind încredințarea minorei printr-o hotărâre judecătorească sau prin decizia unei autorități administrative, ori pe baza vreunui acord în vigoare. În cauză, copilul este încredințat mamei sale, provizoriu, până la finalizarea procesului de divorț.

O altă critică în recurs a constat în faptul că instanța de fond a omis a analiza toate argumentele prezentate de pârâtă în apărare.

Prin omisiunea de a analiza argumentele pârâtei instanța de fond a încălcat dispozițiile legale imperative care reglementează dreptul părții la un proces echitabil, omițând să soluționeze corespunzător fondul cauzei.

O analiză sumară și parțială a fondului nu poate avea semnificația soluționării fondului pricinii, câtă vreme instanța de fond nu a examinat apărările formulate de una dintre părți.

Ultima critică din recurs a constat în faptul că instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă întrucât sentința recurată nu a fost semnată de președintele completului și de grefier, lipsind semnăturile acestora.

În calea de atac a recursului, Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât, contrar celor susținute de recurentă, în speță sunt întrunite cerințele art. 3 din Convenția d l Haga, neînapoierea minorei de pe teritoriul României fiind ilicită, în sensul textului de lege menționat.

S-a mai susținut de către reprezentantul legal al reclamantului, că prin raportare la 316 și art. 317 și art. 317 bis din Codul civil italian, tatăl minorei este, conform legislației italiene în materie, titular al dreptului de încredințare, deținut în comun cu recurenta-pârâtă, astfel încât în speță sunt îndeplinite condițiile art. 3 lit. a din Convenția d l Haga.

În acord cu scopul și obiectivele Convenției d l Haga, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție, care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea copilului în mediul lui obișnuit de viață.

Unul dintre obiectivele Convenției d l Haga din 1980, astfel cum rezultă din Raportul explicativ -, este tocmai crearea unui mijloc eficient de descurajare a răpitorului, care pretinde ca acțiunea sa să fie legalizată de autoritățile statului de refugiu, în sensul de a lipsi acțiunile sale de orice consecință practică și juridică.

Dispozițiile art. 16 din Convenția d l Haga interzic unei țări membre să ia o hotărâre privind încredințarea minorilor înainte de a stabili dacă este sau nu cazul să fie înapoiați la reședința obișnuită, precum și pe cele ale art. 17, conform cărora: "singura împrejurare că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenții".

Prin urmare, a susținut reprezentantul reclamantului, sentința pronunțată de Judecătoria Timișoara, prin care, pe cale de ordonanță președințială, s-a dispus încredințarea a minorei către pârâtă este lipsită de relevanță.

Contrar celor susținute de recurentă, aceasta a părăsit teritoriul Italiei la data de 15.01.2009, împreună cu minora, fără a obține în prealabil acordul tatălui pentru a se stabili în România împreună cu aceasta (a se vedea în acest sens: cererea de înscriere la grădiniță a fetiței pentru anul școlar 2009 - 2010, formulată de reclamant la data de 4.02.2009 - aflată la dosarul cauzei, precum și declarațiile martorilor pârâtei, depuse la dosar la termenul din 14.07.2009, care fac vorbire despre deplasarea pârâtei împreună cu minora În România la data de 24.11.2008, ceea ce dovedește că astfel de deplasări au avut loc și anterior, astfel încât reclamantul nu putea prevedea că plecarea din 15.01.2009 era definitivă).

Totodată, vă rugăm să rețineți incidența în speță a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2201/2003, cu solicitarea de a avea în vedere dispozițiile art. 11 în momentul soluționării cauzei.

Recurenta a solicitat încuviințarea probei cu acte, în cadrul căreia aceasta a depus la dosar hotărârile pronunțate de Tribunalul pentru minori din, de care a făcut vorbire în cuprinsul motivelor de recurs, două caracterizări psihologice referitoare la persoana sa și la minora, eliberate de cabinetul individual de psihologie, patru declarații de martori extrajudiciare, adresa nr. 10690 din 06.10.2009 eliberată de Direcția de Evidență a Persoanelor T, din care rezultă că în Registrul Național de Evidență a Persoanelor figurează, cu domiciliul în T, fără mențiuni de reședință, începând cu data de 08.04.2005, până în prezent.

Curtea a încuviințat pentru recurentă proba cu acte, prin raportare la art. 305 Cod procedură civilă.

Examinând motivele de recurs, Curtea urmează a constata că unele dintre acestea atrag modificarea, iar altele casarea hotărârii instanței de fond, ceea ce ar face de prisos analizarea celor dintâi.

Ca urmare, instanța va analiza cu prioritate motivul de recurs care se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, constând în nesemnarea sentinței recurate de către președintele completului și de către grefier.

Referitor la această susținere, Curtea verificând hotărârea instanței de fond aflată la filele 155 - 157 dosar fond, constată că aceasta cuprinde atât semnătura președintelui de complet, cât și a grefierului.

Într-adevăr, așa cum susține recurenta, hotărârea ce i-a fost comunicată nu cuprinde aceste semnături, însă, dacă se au în vedere dispozițiile 110 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, care prevăd că: "Hotărârile se vor redacta în numărul de exemplare necesar, spre a se asigura comunicarea acestora tuturor persoanelor pentru care legea prevede că hotărârea se comunică integral. Primele două exemplare de pe fiecare hotărâre vor fi semnate de membrii completului de judecată și de grefierul de ședință", Curtea constată că în mod corect acestei părți nu i s-a comunicat hotărârea cu respectivele semnături.

Analiza motivului de recurs invocat urmează a se face prin raportare la hotărârea aflată atașată la dosar, care așa cum s-a arătat mai sus cuprinde semnăturile necesare, astfel încât Curtea urmează să constate că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă.

Cu ocazia cuvântului în dezbaterea recursului, recurenta a mai invocat ca și motiv de ordine publică, nerespectarea principiului continuității soluționării cauzei.

Nerespectarea acestui principiu presupune faptul că judecătorul care a participat la dezbaterile în fond nu pronunțat și soluția în cauza respectivă.

Or, în pricina de față judecătorul care a participat la dezbaterile în fond a pronunțat și soluția în cauza respectivă, astfel că urmează a constata și acest motiv de recurs ca nefondat.

În ce privește motivul de recurs referitor la neanalizarea de către instanța de fond a tuturor argumentelor prezentate de pârâtă în apărare, și care s-ar putea încadra în dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, Curtea, urmează a constata că acesta este nefondat având în vedere că în considerentele hotărârii este reținută situația de fapt, că aceasta este raportată la dispoziții legale din Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, Convenția privind competenta, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor, adoptată la Haga la 19.10.1996 și semnată de România la 15.11.2006, Codul civil italian.

Curtea apreciază că instanța de fond nu era obligată să răspundă la fiecare argument în parte invocat de către pârâtă, fiind suficient să se răspundă prin considerente comune, așa cum a procedat și instanța de fond.

Instanța de fond s-a raportat la actele depuse la dosarul cauzei dar și la declarația martorului audiat în cauză, dovadă fiind reținerea în considerente: "Tribunalul a apreciat că această deplasare s-a realizat de pârâtă fără a avea acordul tatălui, susținerile pârâtei privind acest acord nefiind confirmate prin depoziția martorului audiat în cauză".

În mod greșit a susținut recurenta că instanța de fond a reținut lipsa de relevanță a ordonanței președințiale invocată în apărare fără a indica motivele, având în vedere precizarea instanței de fond în sensul că: "hotărârea invocată nu are nici o relevanță nici prin prisma soluției pronunțate și nici a considerentelor pentru care acesta a fost luată, având în vedere dispozițiile art. 17 din Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de minori, precum și împrejurarea că a fost pronunțată în urma unei proceduri urgente și în care nu se examinează fondul aspectelor litigioase, respectiv pe cale de ordonanță președințială, conform art. 581 Cod procedură civilă (sau art. 613²Cod procedură civilă)".

În ce privește celelalte critici care se referă la motivele care au fundamentat soluția instanței de fond, ce s-ar putea încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:

Așa cum a reținut și instanța de fond, art. 3 din Convenția d l Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii prevede că: deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit".

În conformitate cu dispozițiile art. 317 bis din Codul civil italian, "Părintelui care și-a recunoscut copilul îi revine autoritatea asupra lui. Dacă recunoașterea este făcută de ambii părinți, exercitarea autorității părintești revine celor doi părinți dacă locuiesc împreună.

Dispozițiile art. 316 se aplică dacă cei doi părinți nu locuiesc împreună, iar exercitarea autorității părintești revine părintelui cu care locuiește copilul sau, dacă nu locuiește cu niciunul din ei, primului care l-a recunoscut."

Potrivit, art. 316 din Codul civil italian ("Despre exercitarea autorității părintești"), "Copilul este supus autorității părintești a părinților săi până la majoratul său sau la obținerea capacității juridice depline. Autoritatea este exercitată de comun acord de către ambii părinți.

In lipsa acordului asupra chestiunilor extrem de importante, fiecare din cei doi părinți se poate adresa fără formalitățile judecătorului indicând măsurile pe care le consideră cele mai adecvate.

În caz de risc imediat de prejudiciu grav pentru copil, tatăl poate lua măsuri urgente care nu pot fi amânate.

Judecătorul, după ce i-a audiat pe părinți și pe copil, dacă acesta are mai mult de 14 ani, sugerează deciziile pe care le consideră a fi mai utile în interesul copilului și al unității familiei. Dacă divergența persistă, judecătorul încredințează puterea de decizie aceluia din cei doi părinți pe care îi consideră, după caz, ca fiind cel mai îndreptățit să aibă grijă de interesele copilului".

În pricina de față, Curtea reține că inora s-a născut la data de 24.11.2006, în timpul căsătoriei reclamantului și al recurentei pârâte, în, Italia, aceasta locuind de la nașterea sa și până la momentul deplasării sale în România, la adresa din 7, 37038 di (VR), Italia.

Pârâta a adus minora în România la data de 15.01.2009, stabilindu-se în localitatea, nr. 176, județul C

La data de 4.11.2008, Recurenta pârâtă a solicitat instanțelor române desfacerea căsătoriei, acțiune ce se află pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr-.

Prin sentința civilă nr. 14011 din 10.11.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul civil nr-, rămasă irevocabilă, recurenta pârâtă a obținut, pe cale de ordonanță președințială, încredințarea minorei spre creștere si educare la rămânerea irevocabilă a sentinței civile ce face obiectul dosarului civil nr. 17329/-.

Intimatul reclamant a sesizat autoritățile italiene cu o cerere vizând înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Republica Italiană, cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.

Un aspect necontestat de către recurenta pârâtă constă în faptul că domiciliul obișnuit al minorei se afla, anterior aducerii sale în România și reținerii de către pârâtă, în Italia, 7, 37038 di (VR), amândoi părinții exercitându-și în mod legitim drepturile părintești asupra minorei până la data la care minora a fost adusă în România de către mamă și s-a refuzat înapoierea de către aceasta în Italia, unde își avea reședința obișnuită.

Prin raportare la dispozițiile mai sus arătate la situația de fapt reținută Curtea apreciază că prin fapta sa de aducere a copilului în România și de a refuza înapoierea acestuia la reședința obișnuită din Italia s-au încălcat drepturile părintești ale tatălui.

Această împrejurare se încadrează în situația considerată de Convenție drept ilicită.

Recurenta pârâtă nu a reușit să facă dovada prin probele administrate că tatăl minorei a fost de acord cu deplasarea acesteia în România, la data de 15 ianuarie 2009, dovadă și cele reținute de către instanța de fond din analiza martorului audiat în cauză în mod nemijlocit.

În calea de atac a recursului, recurenta a depus o serie de acte cuprinzând declarații de martori prin care aceasta a încercat să facă dovada acordului tatălui la deplasarea minorei însă, Curtea, prin raportare la art. 305 Cod procedură civilă urmează să le înlăture, nefiind acte propriu-zise, recurenta încercând, de fapt, să înlocuiască prin aceste acte declarațiile unor martori, a căror audiere nemijlocită de către instanța de judecată s-ar fi impus, însă de a căror administrare nu a înțeles să se folosească în fața primei instanțe când a avut în mod obiectiv această posibilitate, proba fiind încuviințată la 14 aprilie 2009, iar ulterior fiind acordate alte trei termene de judecată.

Mai mult, Curtea constată că recurenta nu a solicitat nici proba cu martori prin motivele de recurs astfel încât, în urma deliberării și constatării necesității administrării acesteia, să se poată ajunge, eventual, la o casare cu trimitere, față de faptul că în faza procesuală a recursului această probă nu poate fi administrată și că oricum o atare poziție procesuală s-ar fi impus a fi cenzurată de C, pe de o parte, prin raportare la faptul că în fața primei instanțe pârâta a beneficiat de mai multe termene pentru a administra această probă, astfel că nu s-ar putea reține o imposibilitate obiectivă pentru a-și formula o astfel de apărare, iar pe de altă parte, prin raportare la dispozițiile convenționale care impun soluționarea cauzei într-un termen scurt, tocmai pentru a se evita prelungirea acestei stări de incertitudine în situația minorei, determinată de atitudinea pârâtei.

Ca urmare, în cauză nu este aplicabil nici art. 13 din Convenția sus-citată care prevăd ca o situație de excepție cazul în care autoritatea judiciară (ori administrativă) sesizată cu o cerere nu este ținută să dispună înapoierea imediată a copilului atunci când persoana care avea în grijă copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri.

Mai mult, Curtea reține din motivarea cererii de ordonanță președințială ce a format dosarul nr. -/05.11.2008 înregistrat pe rolul Judecătoriei Timișoara, că însăși pârâta cunoștea faptul că tatăl s-ar fi opus ca minora să părăsească teritoriul Italiei în scopul de a se stabili definitiv în România: "soțul i-a interzis să părăsească Italia împreună cu fiica lor amenințând-o că o va reclama la Poliția italiană și la Poliția de frontieră din Italia".

Curtea urmează să aibă în vedere că recurenta pârâtă nu a justificat în nici un fel atitudinea sa printr-o împrejurare care ar pune-o în pericol pe minoră, în sensul că tatăl ar avea un comportament inadecvat față de minoră, astfel încât ar fi în interesul minorei să nu fie înapoiată la reședința obișnuită.

În mod greșit a susținut recurenta că tatăl nu a făcut dovada că i-a fost încredințată, fiind suficient la acest moment faptul că minora, la data deplasării sale în România, se afla în îngrijirea ambilor părinți, aceasta având reședința obișnuită în Italia. De asemenea, din actele depuse la dosar rezultă cu prisosință faptul că tatăl are reședința în Italia, fiind lipsit de relevanță faptul că acesta nu are declarată pentru înregistrare la autoritățile din România, reședința sa din Italia. Curtea are în vedere interpretarea dată Convenției chiar în raportul explicativ, respectiv: " Convenției este construit pe prezumția tacită că cel care îngrijește copilul exercită efectiv încredințarea", iar în cazul de față, înainte de deplasarea minorei în România aceasta se afla în îngrijirea ambilor părinți, deci și a tatălui.

Referitor la toate susținerile recurentei legate de deținerea de către acesta, în favoarea sa, a sentinței civile nr. 4011/10.11.2008 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar civil nr-, ordonanță președințială, Curtea urmează să aprecieze ca fiind corecte reținerile instanței de fond în sensul că simpla împrejurare că există o astfel de hotărâre nu constituie un impediment în formularea acțiunii prin raportare la prevederile convenționale ce se vor arăta mai jos. Astfel, art. 17 din Legea Nr. 100 din 16 septembrie 1992 pentru aderarea României la Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, prevede că:"Singură împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenții, dar autoritățile judiciare sau administrative ale statului solicitat pot lua în considerare motivele acestei hotărâri care ar intra în sfera de aplicare a convenției". Din această perspectivă nu are nici o relevanță faptul că sesizarea reclamantului vizând înapoierea minorei la reședința sa obișnuită din Republica Italia s-a situat la o dată ulterioară hotărârii de încredințare a minorei către mamă prin hotărârea sus-menționată de ordonanță președințială.

Curtea reține din hotărârile pronunțate în Republica Italia că reclamantul s-a adresat autorităților judiciare din acest stat privind încredințarea exclusivă a minorei, cu vizite protejate ale mamei și cu restricția de repatriere în baza unei proceduri urgente. Tribunalul pentru Minori din a reținut în dispozitivul hotărârii competența instanțelor române asupra soluționării cererii de încredințare formulată de tatăl minorei - respectiv a judecătorului investit în prealabil cu soluționarea cauzei de divorț, deoarece cererea de divorț a fost înaintată în fața autorităților române a căror competență nu rezultă să fi fost contestată vreodată de către reclamant, aspecte care urmează a fi definitivate ulterior, după soluționarea prezentei cauze.

Urmare a aderării României la Convențiile arătate mai sus, se impune, în acord cu dispozițiile Constituției României, aplicarea cu prioritate a dispozițiilor convențiilor în raport de legislația română. Astfel, în mod greșit a susținut recurenta că prioritar este legislația statului român față de legislația altui stat, fără a avea în vedere trimiterile la care face convenția aplicabilă.

Curtea urmează a avea în vedere scopul și obiectivele Convenției d l Haga, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuind să dea eficiență mecanismului de returnare reglementat de Convenție.

Potrivit preambulului Convenției d l Haga, scopul acesteia este de a asigura garantarea înapoierii copilului în statul reședinței sale obișnuite, fiind vorba tocmai despre o măsură provizorie, până în momentul în care o instanță competentă se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea minorului către unul din părinți.

Față de toate considerațiile de fapt și de drept expuse mai sus, Curtea urmează să constate neîntemeiate motivele de recurs ce s-ar încadra în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Curtea constată că recurenta a indicat și art. 304 pct. 8 cod procedură civilă, însă având în vedere că nici o critică nu poate fi subsumată acestui motiv de recurs, urmează a considera că acesta a fost indicat în mod formal.

În consecință, în temeiul art. 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă, împotriva sentinței civile nr. 1024 din 21.09.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant prin MINISTERUL JUSTIȚIEI și cu Autoritatea tutelară de pe lângă PRIMĂRIA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 21 ianuarie 2001.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

MARI

GREFIER

Red.

Tehnored.D/

2 ex/26.01.2010

--------------------------------------------------------

- Secția a III-a -

Președinte:Ionelia Drăgan
Judecători:Ionelia Drăgan, Ilie, Cristina Nica

#Judecator Ionelia Dragan

← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia...		Pensie întreținere. Decizia 196/2009. Curtea de Apel Galati →

Răpire internațională de copii. Decizia 71/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Răpire internațională de copii. Decizia 71/2009. Curtea de Apel Bucuresti