Răpire internațională de copii. Decizia 887/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Complet 3
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
Decizia civilă nr.887
Ședința publică de la 21 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
GREFIER - I
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI - legal reprezentat de procuror.
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurenta pârâtă -, împotriva sentinței civile nr. 272 din 26.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, intimatul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și Autoritatea tutelară PRIMĂRIA
are ca obiect - răpire internațională de copii.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 19.05.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 21.05.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr.31672/- la data 26.08.2008, reclamantul, reprezentat de Ministerul Justiției și Libertăților, a chemat în judecată pe pârâta, cu citarea Ministerului Justiției și Libertăților și a Autorității Tutelare - Primăria C, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună înapoierea minorului către tatăl său, reclamantul, la reședința obișnuită din ia, orașul, strada -. nr.22, 5. iar în temeiul art.11 din Legea nr.369/2004, să se fixeze în cuprinsul hotărârii un termen pentru executarea obligației de înapoiere, sub sancțiunea unei amenzi în favoarea statului român.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că este căsătorit cu pârâta, dar aceasta a înaintat cerere de divorț la Judecătoria Craiova, cerere ce face obiectul dosarului nr-, cu termen de judecată la data de 08.09.2008. Din căsătorie a rezultat minorul, născut la data de 02.03.2005, iar anterior familia sa locuia în ia, la adresa din orașul,-, 5.
La data de 18.04.2008, pârâta împreună cu fiul lor s-au deplasat în România pentru a-și petrece sărbătorile de Paște de ortodox, urmând a reveni acasă, în ia, la data de 30.04.2008. Cu toate acestea, soția sa l-a anunțat telefonic că nu intenționează să se mai întoarcă la domiciliul din ia împreuna cu copilul și că dorește să divorțeze. În prezent, copilul locuiește împreună cu mama sa, și cu bunicii materni în C, str.- -,.77b,.1,.11, județul
La data de 08.07.2008, Judecătoria d e Prima Instanță din a decis prin hotărâre judecătorească că reclamantul are dreptul de a hotărî asupra locului de ședere al copilului.
Reclamantul a mai arătat că nu a existat niciodată intenția de a modifica reședința copilului și nu a existat niciun consimțământ al său, scris sau verbal, în acest sens. Ca urmare, sunt îndeplinite cerințele art.3 din Convenția d l Haga, neînapoierea minorului de pe teritoriul României la reședința lui obișnuită din ia fiind ilicită în sensul textului de lege menționat. În situația de față, deoarece minorul locuia împreună cu reclamantul și pârâta, drepturile părintești au fost exercitate de către reclamant în mod efectiv, în conformitate cu art.3 din Convenția d l Haga. Fapta pârâtei de a reține minorul în România fără consimțământul tatălui constituie neînapoiere ilicită, încălcându-se dreptul reclamantului la custodie, recunoscut de statul, respectiv de statul în care se afla în mod obișnuit domiciliul copilului înainte de deplasarea lui.
A mai arătat reclamantul că legea ă prevede că un părinte nu poate decide singur unde va trai în continuare copilul comun, iar art.97 din Codul român al familiei stabilește că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiați, exercitând drepturile părintești numai în interesul copiilor. Niciunul dintre părinți nu este mai îndreptățit decât celalalt să ia decizii în mod unilateral în privința copiilor. În cauză însă, pârâta a nesocotit egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copiii lor minori și a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a-și exercita drepturile și îndatoririle față de acesta. Dreptul privind încredințarea, despre care vorbește art. 3 din Convenție, care a fost violat prin refuzul pârâtei de a înapoia copilul rezultă din atribuirea conferită de legea statului în care acesta își avea reședința obișnuită, respectiv de legea statului,
De asemenea, au fost încălcate prevederile act.14 din Legea nr.272/2004, întrucât niciun părinte nu are dreptul să împiedice relațiile personale ale copilului cu celalalt părinte, să îl priveze pe acesta de viața de familie, afară de cazul în care există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului. În cazul de față nu a fost reținută existența unor astfel de motive, iar neînțelegerile dintre soți, indiferent de ce natură sunt, nu trebuie să afecteze relațiile firești dintre tată și fiul său și nu pot îngrădi dreptul tatălui de a avea legături personale cu copilul ori de a veghea la bunăstarea și dezvoltarea lui. De aceea, până în momentul în care o instanță sau o altă autoritate competentă se va pronunța asupra fondului privind încredințarea, minorul trebuie să se reîntoarcă la reședința sa obișnuită, neexistând niciun temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părintești.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.112-115 Cod procedură civilă, dispozițiile Convenției d l Haga aprobată prin Legea nr.100/1992, pe dispozițiile Legii nr.369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, ale Legii nr.272/2004 și ale Codului Familiei.
În dovedirea cererii au fost depuse la dosarul cauzei copia actului de naștere a minorului, copia hotărârii pronunțate de către Judecătoria d e Primă Instanța l în cauza privind dreptul de a hotărî asupra locului de ședere al minorului, din data de 16.07.2008, copia Ordinului penal al Tribunalului d e Primă Instanță l din data de 11.08.2008, pronunțat împotriva pârâtei, copia actului de căsătorie al părților, copia cererii de înscriere a minorului la Grădinița, copii ale adeverințelor privind domiciliul pârâtei și copilului.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii formulată de reclamant ca nefondată și netemeinică.
În motivarea întâmpinării, pârâta a susținut că a fost chemată în judecată pentru ca printr-o hotărâre judecătorească, instanța românească să dispună înapoierea fiului său minor către tatăl său, reclamantul, domiciliat în ia, oraș l,-, 5.
În ceea ce privește hotărârea prin care Judecătoria d e Primă Instanță din a decis că reclamantul are dreptul de a hotărî asupra locului de ședere al copilului, după deplasarea minorului în România, pârâta a arătat că această decizie a fost pronunțată la cererea reclamantului, în lipsa sa, la data de 08.07.2008, după ce reclamantul a conștientizat că pârâta stăruie în acțiunea de divorț. Această decizie are caracter vremelnic și nu se încadrează în prevederile act.31 alin.3 din Legea nr.-.06.2004.
În același timp, la data de 15.10.2008, prin sentința civilă nr.14741/15.10.2008, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr-, copilul i-a fost încredințat pârâtei spre creștere și educare, pe rolul aceleiași instanțe aflându-se și dosarul nr-, având ca obiect divorț și încredințare minor; prin acest proces urmează a se soluționa litigiul privind încredințarea spre creștere și educare a minorului.
Pârâta a mai arătat că a părăsit ia împreună cu minorul deoarece reclamantul este o fire extrem de violentă, iar pe parcursul căsniciei sale a fost în nenumărate rânduri agresată fizic și verbal în prezența copilului, atât de către reclamant, cât și de către familia sa. Acest lucru s-a petrecut nu numai în locuința comună, cât și în alte locații (în concediu, în vizite) și totdeauna în prezența fiului lor, acesta trăind permanent sub teroare. De altfel, soțul său și familia lui i se adresau permanent cu apelativul de "români împuțiți". În aceste condiții, de teama unor consecințe grave care ar fi periclitat viața sa și a copilului și în special dezvoltarea fizică și psihică a fiului său, a decis a nu se mai înapoia în ia.
Pârâta a arătat că sunt aplicabile prevederile art.13 lit.b din Convenția d l Haga, respectiv că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă și că toate demersurile făcute de reclamant, respectiv înscrierea minorului la grădiniță, rezervări pentru concediu etc. au fost realizate "pro causa", în vederea susținerii acestui litigiu; în prezent, minorul s-a integrat în noul său mediu, urmează cursurile unei grădinițe, beneficiază și de un program de pregătire în limba ă, având un climat de familie armonios și echilibrat alături de pârâtă, ca mamă, de bunicii, unchii și verii materni, care sunt de vârste apropiate. Pârâta lucrează cu contract de muncă pe durata nedeterminată, având astfel posibilități materiale suficiente pentru a-i asigura fiului său o viață îndestulătoare, beneficiind în plus și de sprijinul material și moral al familiei sale. Este în curs de finalizare construcția unui imobil coproprietate a pârâtei și a părinților săi, imobil cuprinzând șapte camere și dotările aferente, în timp ce reclamantul locuiește în ia cu chirie și în continuare are de achitat mai multe sume considerabile rezultând din credite contractate anterior încheierii căsătoriei.
În dovedirea întâmpinării, au fost depuse la dosarul cauzei copii ale următoarelor înscrisuri: sentința civilă nr.14741/15.10.2008, pronunțată de Judecătoria Craiova, contractul individual de muncă nr.52592/14.08.2008, adeverința eliberată de grădina nr.43, C, procesul-verbal de constatare a contravenție seria - nr.-, întocmit de Poliția C, adeverința eliberată de Instituția pentru consiliere în probleme maritale, de familie și viață, datată 19.08.2008, referitoare la ședințele de consiliere a soților din perioada 10 ianuarie - 08 martie 2008, extras din documentarea privind intervenția poliției în cazul de violență domestică din data de 20.12.2007, de la locuința comună a soților.
La cererea părților a fost administrată proba cu înscrisuri, depunându-se la dosarul cauzei copia cazierului judiciar privind pe reclamantul, copia adeverinței privind primirea de subvenții în cadrul programului de sprijin pentru educație, cu privire la reclamant, copia certificatului privind participarea reclamantului la convorbiri organizate la sediul Direcției pentru copii, tineret și familie din orașul, în perioada 30.04-01.09.2008.
La cererea pârâtei, au fost solicitate relații medicului specialist pentru medicină generală, în al cărei cabinet a fost consultată la data de 05.03.2008, datele comunicate regăsindu-se la fila 182 dosar.
Prin încheierea din data de 30.10.2008, la cererea pârâtei s-a încuviințat solicitarea de date referitoare la finanțarea unei terapii antiagresivitate pentru reclamant, la organizația On, neprimindu-se răspuns de la Direcția pentru copii, tineret și familie al orașului. Conform adeverinței și certificatului de la filele 140 și 142 din dosar, aceste date au fost obținute la solicitarea reclamantului.
Prin sentința civilă nr.272 din 26.02.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis cererea formulată de reclamantul, a obligat-o pe pârâta - să înapoieze pe minorul, născut la data de 02.03.2005, către reclamant, la reședința obișnuită din ia, orașul și a stabilit un termen de o lună de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, pentru executarea obligației de înapoiere a minorului, sub sancțiunea unei amenzi de 500 lei în favoarea statului român.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Bucureștia reținut că minorul, minorul, născut la data de 02.03.2005 a rezultat din căsătoria încheiată între reclamantul și pârâta. Copilul în cauză s-a născut în ia. Familia și a locuit anterior momentului la care pârâta a venit în România, la data de 18.04.2008, în ia, la următoarea adresa: orașul,-, 5. astfel cum rezultă din adeverințele de stabilire a domiciliului, filele 61 și 74 dosar, eliberate de Departamentul de evidență a populației și starea civilă din cadrul Primăriei.
Tatăl copilului a susținut că minorul a fost crescut în ia și că nu a trăit în alta parte decât pe teritoriul acestui stat, susțineri de fapt care nu au fost contestate de către pârâtă. Cei doi părinți au fost deținători ai grijii părintești comune pentru copil, exercitând așadar împreună autoritatea părintească. Dreptul aplicabil în prezenta cauză încredințează ambilor părinți exercitarea drepturilor părintești, astfel încât niciunul dintre ei nu are drepturi părintești superioare asupra copilului. Totodată, potrivit art.97 din Codul român al familiei "ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiați. Ei exercită drepturile părintești numai în interesul copiilor".
Prim instanță a reținut că la data de 18.04.2008, fără a avea acordul tatălui reclamant, minorul a fost adus în România de către mama sa, pârâta, care a arătat în întâmpinarea formulată în cauză că a procedat astfel din cauza violențelor fizice și verbale la care a fost supusă de către reclamant și familia lui. Ulterior, pârâta a refuzat să se întoarcă în ia și a formulat cerere de încredințare a copilului pe calea ordonanței președințiale, admisă conform sentinței civile nr.14741/15.10.2008, pronunțată de Judecătoria Craiova în dosarul nr-, prin care s-a dispus încredințarea spre creștere și educare către mamă, a minorului, provizoriu, până la rămânere a definitivă a hotărârii de divorț. Cu privire la cererea de divorț, aceasta nu a fost încă soluționată, pârâta și minorul locuind în prezent în C, str.- -,.77b,.1,.11, județul
Pe de altă parte, Judecătoria d e Primă Instanță, Instanța pentru cauze de familie, la cererea reclamantului a decis transferul către tată a dreptului de a hotărî asupra locului de ședere al copilului, pentru a se putea readuce copilul în ambianța mediului său social anterior. De asemenea, împotriva pârâtei a fost emis Ordinul penal al Tribunalului d e Primă Instanță, din data de 11.08.2008, conform căruia a fost obligată la o amendă de câte 30 de Euro pe o perioadă de 100 de zile pentru săvârșirea delictului de sustragere de minori, respectiv privarea reclamantului de fiul său, pe care l-a transportat în străinătate.
Pentru a se stabili dacă deplasarea copilului este ilicită, în condițiile art.3 din Convenția d l Haga, tribunalul a avut în vedere prevederile art.3 din Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, reprodusă în Legea nr.100/1992 pentru aderarea României la Convenția d l Haga, potrivit cu care deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit.a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Totodată, la analiza incidentei art.3 din Convenția d l Haga au fost avute în vedere și prevederile art.14 din această Convenție, potrivit cu care, pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art.3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Prima instanță a apreciat că în cauză sunt îndeplinite cerințele cumulative impuse de art.3 din Convenție în sensul că potrivit legii statului reclamantul avea, la data deplasării minorului dreptul de tutelă asupra copilului, în sensul de a stabili locul de reședință al acestuia și autoritatea, de a acționa în numele său, iar la data deplasării către România a minorului, tatăl exercita efectiv acest drept. Această interpretare este susținută de Raportul Explicativ la Convenția d l Haga, iar pe de altă parte, nicio prevedere din Convenție nu exclude cuplurile căsătorite, astfel că, s-a constatat că aceste prevederi sunt aplicabile anterior inițierii procedurii de divorț și încredințare a copilului.
Analizând incidența prevederilor art.3 din Convenție, tribunalul a constatat că deplasarea copilului s-a făcut fără acordul tatălui, așadar contrar voinței acestuia, deși cei doi părinți au drepturi egale inclusiv în ceea ce privește stabilirea reședinței copilului. Prin urmare, dreptul privind încredințarea, aparținând reclamantului a fost încălcat prin atitudinea pârâtei care, pe de o parte, a deplasat copilul, luând aceasta decizie în mod unilateral, iar ulterior a refuzat să îl înapoieze la reședința sa obișnuită.
Totodată, s-a constatat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, respectiv că la vremea neînapoierii minorului acest drept să fie exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună, ori ar fi fost astfel exercitat dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit, întrucât reclamantul ar fi exercitat autoritatea părintească dacă mama nu ar fi refuzat înapoierea minorului, nefăcându-se dovada că împotriva sa a fost pronunțată vreo hotărâre judecătorească sau administrativă care să îi interzică acest drept.
Sesizarea tribunalului s-a făcut înăuntrul intervalului de timp de un an de la data deplasării copilului de pe teritoriul statului, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, la data de 26.08.2008, astfel că sunt îndeplinite și cerințele impuse de art.12 din Convenție.
Referitor la susținerile pârâtei în sensul incidentei în prezenta cauză a prevederilor de excepție incluse în art.13 din Convenție, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art.13 din Convenție, prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.
Din interpretarea acestei prevederi legale, rezultă că instanța nu este obligată să dispună înapoierea dacă această înapoiere ar expune copilul la un pericol fizic sau psihologic sau l-ar pune într-o situație intolerabilă, însă instanța trebuie să se pronunțe în funcție de circumstanțele cauzei, sarcina probei în sensul incidentei acestei situații de excepție cazând în sarcina celui care se prevalează de ea.
În cauza, pârâta a susținut că înapoierea minorului la reședința obișnuită a acestuia din ia l-ar expune unui risc grav, ca urmare a comportamentului reclamantului în relațiile de familie.
În ceea ce privește susținerea referitoare la atitudinea violentă și abuzivă a reclamantului față de pârâtă, manifestată în prezența copilului, prima instanță a reținut că în cauză a fost dovedită existența a două împrejurări, în ia, la data de 20.12.2007 și în România, la data de 02.02.2007, în care reclamantul a avut un comportament violent, îndreptat însă exclusiv împotriva soției sale, nu și a copilului.
Existența unor neînțelegeri între soți rezultă și din adeverința referitoare la participarea reclamantului, în perioada 01.05.2008 - 15.09.2008, la activitatea de consiliere realizată prin intermediul Biroului specializat pe prevenirea violenței și consiliere, din adeverința de la fila 140 dosarului rezultând că subvenționarea acestei activități a fost aprobată pe baza afirmațiilor pârâtei, în sensul că dorește să mențină căsătoriei în pofida conflictelor violente dintre soți, pentru a nu periclita relația bună tată - copil. Pe de altă parte, împrejurarea că pârâta nu avea îndoieli cu privire la comportamentul adecvat tatălui față de copil rezultă și din faptul că nu ezita, conform propriei declarații, să-l lase în grija tatălui, chiar și în perioada în care reclamantul fusese obligat să nu locuiască la reședința familiei, în urma episodului violent din decembrie 2007. În aceste circumstanțe, nu se poate aprecia că prin înapoierea copilului, există riscul de a fi expus unui pericol psihic sau fizic sau că în orice alt mod ar fi situat între-o situație intolerabilă.
În contextul normelor legale mai sus citate și reținând că niciunul dintre părinți nu este cu nimic mai îndreptățit decât celălalt să ia decizii în mod unilateral în privința copiilor, rezultă că pârâta a nesocotit dispozițiile prevăzute de legislația ă privind egalitatea în drepturi și îndatoriri a părinților față de copii lor minori si a luat în mod unilateral o decizie care a determinat privarea tatălui de dreptul de a-și exercita drepturile și îndatoririle fată de minorul în cauza.
În raport de situația de fapt prezentată, fapta pârâtei de a reține minorul în România fără consimțământul tatălui acestuia, reprezintă o neînapoiere ilicită, aceasta încălcând dreptul de custodie al reclamantului, recunoscut de legislația ă, respectiv a statului în care se afla, în mod obișnuit, domiciliul copilului înainte de deplasarea acestuia.
Astfel fiind, până în momentul în care o instanță sau o altă autoritate competentă se va pronunța asupra fondului privind încredințarea, minorul trebuie să se reîntoarcă la reședința sa obișnuită, neexistând nici un temei legal în virtutea căruia tatăl să fie privat de exercitarea drepturilor părintești, neînțelegerile dintre soți neputând îngrădi dreptul tatălui de a avea legături personale cu acesta ori de a veghea la bunăstarea și dezvoltarea lui.
Această soluție ia în considerare natura mecanismului de returnare a minorilor reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședința obișnuită a acestora, care este unul sumar și de urgență, distinct de cel al încredințării copiilor minori, în care datele referitoare la relațiile dintre soți ar putea dobândi o altă relevanță juridică. În acord cu scopul și obiectivele Convenției d l Haga, astfel cum au fost explicate în Raportul -, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea minori lor într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată este obligată să dea eficiență mecanismului de returnare reglementat de Convenție, care nu pune în dezbatere dreptul privind încredințarea minorilor către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea acestora în mediul lor obișnuit de viață, din care au fost deplasați. În același sens, printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale.
Pentru toate aceste considerente, prima instanță a admis cererea formulată de reclamant și a dispus obligarea pârâtei la înapoierea minorului la reședința obișnuita din ia, iar în conformitate cu prevederile art.11 alin. 2 din Legea nr, 369/2004, a stabilit un termen de o lună de la rămânerea irevocabila a hotărârii, pentru executarea obligației de înapoiere a copilului de către pârâtă, sub sancțiunea unei amenzi de 500 lei, în favoarea statului român.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termenul prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, recurenta - pârâtă, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței pronunțată de Tribunalul București în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și pe dispozițiile art.3041Cod procedură civilă recurenta - pârâtă a arătat, în principal, că în mod greșit a apreciat Tribunalul București că "sunt îndeplinite cerințele art.3 din Convenția d l Haga, neînapoierea minorului de pe teritoriul României la reședința lui obișnuită din ia fiind ilicită, încălcându-se dreptul reclamantului la custodie, recunoscut de statul ". Tribunalul Bucureștia reținut în mod cu totul eronat că reclamantului i s-a acordat printr-o hotărâre judecătorească dreptul la custodie asupra minorului; în realitate prin Decizia Judecătoriei d e Primă Instanță din pronunțată la 08.07.2008, acestuia i s-a acordat dreptul de a hotărî asupra locului de ședere a copilului, ignorând faptul că prin sentința civilă nr.14741/15.10.2008 pronunțată în dosarul nr- al Judecătoriei Craiovai -a fost încredințat spre creștere și educare minorul.
Recurenta a arătat că prima instanță a reținut greșit că a părăsit ia împreună cu minorul fără acordul petentului, însă, așa cum rezultă din probatorului administrat în cauză, respectiv, declarația petentului, chiar acesta i-a condus la aeroport când au plecat din ia.
Prima instanță a dat o apreciere greșită probatoriului administrat în cauză care în realitate converge spre îndeplinirea prevederilor art.13 lit.b din Convenția d l Haga, respectiv, "există un risc grav ca înapoierea minorului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca, în orice chip să-l situeze într-o situație intolerabilă".
Față de constatarea tribunalului în sensul că "în cauză a fost dovedită existența a două împrejurări în ia la data de 20.12.2007 și în România la data de 02.02.2007 în care reclamantul a avut un comportament violent îndreptat însă exclusiv împotriva soției sale nu și a copilului" solicită să se observe că atitudinea violentă și agresivă a petentului intimat, bătăile și insultele la care a fost supusă permanent s-au manifestat întotdeauna în prezența fiului părților, determinând o influență nocivă asupra dezvoltării acestuia, fapt dovedit prin însăși implicarea Protecției Copilului din.
Cu atât mai mult surprinzătoare și în neconcordanță cu realitatea este și interpretarea dată de Tribunalul București privind pericolul fizic și psihic la care ar putea fi expus minorul, considerând că "împrejurarea că pârâta nu avea îndoieli cu privire la comportamentul adecvat tatălui față de copil, rezultă și din faptul că nu ezita, conform propriei declarații, să-l lase în grija tatălui chiar și perioada când reclamantul fusese obligat să nu locuiască la reședința familiei în urma episodului violent din decembrie 2007".
Starea de pericol, atât fizic cât și psihic, la care era expus fiul părților minor, rezultă fără echivoc din însăși procesul verbal încheiat de poliția din la data de 20.12.2007 în care se consemnează că "în timpul certurilor el a călcat-o în picioare în prezența copilului. În baza atacurilor repetate din partea soțului care au avut loc chiar și în public se poate reține că poate avea loc un atac de intensitate necunoscută".
Ori, tocmai pentru a preveni un pericol atât pentru recurentă, dar mai ales pentru copil, s-a dispus evacuarea acestuia pe o perioadă de 10 zile din domiciliul conjugal.
Ca atare, apare clar și fără echivoc starea de pericol în care se poate afla fiul său minor și cu toate acestea, prima instanță a considerat "nu se poate aprecia că prin înapoierea copilului exista riscul de a fi expus unui pericol fizic sau psihic sau că în orice alt mod ar fi pus într-o situație intolerabilă".
Totodată, arată recurenta că așa cum rezultă din același proces verbal al poliției din urmare altor manifestări violente fizice și verbale anterioare, era deja în contact cu organizația "Femei ajută femei", organizație care i-a oferit temporar adăpost atât ei cât și copilului cu condiția întreruperii oricărei legături și tip de contact dintre ea și minor pe de o parte și petent, pe de altă parte.
În același sens, solicită să se observe că starea de pericol fizic sau psihic în care s-ar afla minorul în cazul înapoierii a fost greșit înlăturată de Tribunalul București care nu a apreciat și nu a luat în considerare toate probele depuse în cauză, probe din care rezultă că violențele fizice și verbale la adresa sa dar și a minorului au avut loc și ulterior episodului din 20.12.2007 fiind exercitate și de familia petentului, existând în acest sens o acțiune penală deschisă împotriva mamei acestuia, bunica paternă a minorului.
Recurenta consideră că prin sentința civilă nr.272 din 26.02.2009 au fost încălcate prevederile art.129 alin.5 din Codul d e procedură civilă, în sensul neexercitării principiului rolului activ al instanței judecătorești în aflarea adevărului în cauză. În acest sens, deși prin încheierea interlocutorie din data de 30.10.2008 s-a admis solicitarea de date referitoare la finanțarea unei terapii anti-agresivitate pentru reclamant prin organizația " On" prin intermediul protecției copilului din cadrul Primăriei făcându-se demersuri în acest sens, Tribunalul București încălcând prevederile art.268 alin.3 Cod procedură civilă, a revenit asupra încuviințării acestei probe considerând-o "irelevantă prin raportare la obiectul cauzei și probatoriul deja administrat".
Având în vedere că terapia anti-agresivitate pe care ar fi trebuit să o urmeze soțul recurentei, era finanțată de protecția copilului din tocmai în ideea prevenirii și eliminării unor pericole fizice sau psihice pentru copii, neadministrarea acestei probe a dus la aprecierea eronată a instanței de fond privind lipsa unor pericole fizice sau psihice în cazul înapoierii minorului.
A mai susținut recurenta că sentința civilă nr.272 din 26.02.2009 pronunțată de Tribunalul București este netemeinică și nelegală în condițiile în care, înlăturând starea de pericol fizic sau psihic la care ar fi expus fiul acesteia minor în situația înapoierii la tatăl său, instanța de fond nu a făcut o apreciere corectă a probatoriului administrat în cauză și din care rezultă că înscrisurile depuse de către petentul intimat au fost făcute "pro causa".
În acest sens solicită să se observe că agresivitatea și violența fizică și verbală exercitată permanent asupra recurentei de petent și familia sa cât și cea verbală și psihică exercitată asupra fiului lor minor, rezultă din înscrisurile oficiale prezentate de recurentă, respectiv adresa poliției privind intervenția poliției din 20.12.2007, procesul verbal din data de 02.07.2007 emis de Poliția C, certificat medical din 05.03.2008, adresa Procuraturii din 25.08.2008, în timp ce petentul a prezentat în combaterea acestora declarații ulterioare înregistrării dosarului de divorț dintre părți, declarații date în fața avocaților acestuia de către părinții săi și prin care încearcă să o transforme din victimă în agresor.
În același sens, solicită să se observe că prima instanță a consemnat că adresele prezentate de petentul - intimat privind terapia anti-agresivitate urmată de acesta prin intermediul Biroului specializat pentru prevenirea violenței On în care se precizează că acesta a urmat cursuri de consiliere urmare a unei crize existente generate de despărțirea de soție și fiu, în realitate așa cum rezultă din statutul acestei organizații, serviciile pe care le oferă și categoriile de persoane vizitate se referă la violențele, agresivitatea și pericolul pentru familie (inclusiv copii) expuse.
În subsidiar, recurenta a arătat că fiul său minor beneficiază în prezent de un mediu care îi oferă un maxim de stabilitate emoțională și în perioada de un an de când a părăsit ia s-a integrat perfect în acest mediu, urmând cursurile unei grădinițe și a unui program de pregătire în limba ă, trăind într-un climat de familie armonios și echilibrat alături de recurentă ca mamă, bunici, unchi și veri materni care sunt de vârste apropiate, în condițiile în care deși s-a născut în ia este cetățean român, limba română fiind limba sa maternă, deoarece a fost crescut de recurentă și a petrecut cea mai mare parte a timpului cu ea.
În acest sens, înapoierea minorului la petentul intimat, îl expune pe acesta unui pericol psihic și fizic ca urmare a agresivității acestuia, precum și prin ruperea sa brutală din mediul său de viață, iar despărțirea de mamă față de care este foarte atașat, l-ar pune într-o situație intolerabilă încălcându-se astfel principiul interesului superior al copilului.
Ministerul Justiției și Libertăților, în calitate de autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât în acord cu scopul și obiectivele Convenției d l Haga, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut în mod ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare reglementat de aceasta, care nu pune în nici un fel în discuție dreptul privind încredințarea minorului către unul dintre părinți, ci doar asigură reintegrarea copilului în mediul său de viață obișnuit.
A mai arătat Ministerul Justiției și Libertăților că scopul Convenției d l Haga, sus-menționată, este de a asigura garantarea înapoierii copilului în statul reședinței sale obișnuite, ca o măsură provizorie, până la momentul în care o instanță competentă se va pronunța asupra fondului dreptului privind încredințarea minorului.
S-a arătat, de asemenea, că față de dispozițiile art. 16 și 17 din Convenție, care interzic țărilor membre să ia hotărâri privind încredințarea minorilor înainte de a stabili dacă este sau nu cazul să fie înapoiați la reședința obișnuită și care prevăd ca "singura împrejurare că o hotărâre privitoare la încredințare a fost pronunțată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat, nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul conform prevederilor convenției", sentința pronunțată de Judecătoria Craiova prin care, pe cale de ordonanță președințială, s-a dispus încredințarea minorului către recurentă, este lipsită de relevanță în cauză.
A mai susținut Ministerul Justiției și Libertăților că, așa cum a reținut și prima instanță, în speță sunt incidente dispozițiile art. 14 din Convenția d l Haga conform cărora "pentru a se stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului"; recurenta - pârâtă s-a stabilit în România, împreună cu minorul, fără a avea acordul expres sau tacit al intimatului - reclamant și nu a făcut dovada că acesta ar avea, față de minor, un comportament care să îl expună unui pericol fizic, psihic sau de orice natură, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 13 din Convenția d l Haga.
În faza procesuală a recursului s-a administrat proba cu înscrisuri conform art. 305 Cod de procedură civilă; declarațiile extrajudiciare de martori depuse de recurenta - pârâtă nu reprezintă înscrisuri în sensul legii procesuale civile, astfel că nu au valoare probatorie în recurs.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul, examinat prin prisma dispozițiilor art. 3041Cod de procedură civilă, nu este fondat și urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prima instanță a reținut în mod corect că în speță sunt îndeplinite dispozițiile art. 3 din Convenția d l Haga având în vedere că, înainte de a se deplasa în România, la 18 aprilie 2008, minorul avea reședința obișnuită în ia, că recurenta - pârâtă nu a făcut dovada că tatăl minorului și-a exprimat acordul în vederea stabilirii domiciliului sau a reședinței minorului în România și că potrivit dispozițiilor art. 1626 și 1627 din Codul civil, părinții dețin în comun custodia asupra copilului; mai mult, acest drept era exercitat efectiv de ambii părinți la momentul deplasării minorului în România.
Așa cum a susținut și Ministerul Justiției și Libertăților, recurenta - pârâtă nu se poate prevala de sentința civilă nr. 14741 din 15 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Craiova întrucât conform art. 16 din Convenția d l Haga este necesar să se stabilească în prealabil dacă deplasarea minorului a fost ilicită ori la data pronunțării sus-menționatei sentințe, procedura reglementată de Convenție era în curs de desfășurare.
Cu referire la presupusul acord al intimatului - reclamant, în vederea stabilirii minorului în România, Curtea reține că acesta nu a fost dovedit de către recurenta - pârâtă conform art. 1169 Cod civil; împrejurarea că intimatul - reclamant i-a condus la aeroport pe recurenta - pârâtă și pe minor nu are o asemenea semnificație în condițiile în care din situația de fapt reținută la prima instanță, necombătută de dovezi, a rezultat că intimatul - reclamant și-a exprimat acordul pentru o deplasare cuprinsă între 18 și 30 aprilie 2008, ocazionată de sărbătorile de ortodox.
Cu referire la motivul de recurs prin care s-a susținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 13 lit. b din Convenție în sensul că "există un risc grav ca înapoierea minorului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau că în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă", Curtea reține că este, de asemenea, nefondat.
Recurenta - pârâtă nu a făcut dovada unei situații de pericol la care ar fi expus minorul. Așa cum a reținut și prima instanță, comportamentul violent al intimatului - reclamant s-a manifestat exclusiv în relația cu soția, iar nu cu copilul.
De altfel, din declarația dată de recurenta - pârâtă la 24 octombrie 2008 (fila 112 dosar Tribunal), a rezultat că imediat după episodul de agresiune pe care l-a reclamant la 20 decembrie 2007 și care s-a soldat cu îndepărtarea temporară din domiciliu a intimatului - reclamant, aceasta a consimțit să i-l lase în grijă pe minor, ceea ce dovedește că recurenta - pârâtă nu a considerat că intimatul - reclamant ar reprezenta un pericol pentru minor.
Curtea reține că nu s-a dovedit că în raport cu minorul, intimatul - reclamant ar fi avut un comportament agresiv. Cu privire la posibila stare de pericol rezultând din împrejurarea că minorul ar fi asistat în repetate rânduri la acte de violență îndreptate împotriva recurentei, Curtea reține că deși există unele indicii privind relațiile tensionate dintre soți, demersurile recurentei - pârâte nu s-au finalizate în proceduri judiciare din care să rezulte starea de pericol și vinovăția intimatului - reclamant, precum și consecințele unui asemenea comportament asupra minorului.
În ceea ce privește exercitarea rolului activ al judecătorului, Curtea reține că au fost respectate exigențele art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă întrucât instanța de judecată are posibilitatea de a reveni asupra unei probe încuviințate dacă se consideră lămurită asupra situației de fapt. În plus, în faza procesuală a recurentului s-a asigurat traducerea din limba ăaî nscrisului comunicat de Departamentul Copii, Tineret și Familie - din care rezultă că domnul a urmat cursuri de terapie antiagresiune, finanțate de organizația " on" în perioada aprilie - septembrie 2008, la solicitarea personală.
Din acest înscris instanța reține că, această terapie s-a desfășurat în cea mai mare parte, după plecarea recurentei - pârâte și nu face dovada unui comportament agresiv în raport cu minorul.
Curtea reține, de asemenea că înscrisurile la care face referire recurenta - pârâtă la punctul IV din motivele de recurs au fost corect analizate de prima instanță și probează, așa cum s-a menționat, existența unor neînțelegeri între soți dar din punct de vedere al aplicării Convenției d l Haga nu s-au produs dovezi, în sensul de probe conform legislației procesuale române, care să susțină afirmațiile recurentei - pârâte referitoare la incidența art. 13 lit. b din Convenție.
Împrejurarea dacă recurenta - pârâtă i-ar putea oferi condiții corespunzătoare de creștere și educare minorului nu face obiectul cauzei pendinte care vizează aplicarea unei proceduri sumare de înapoiere a copiilor reținuți sau deplasați ilicit.
Fondul dreptului privind încredințarea minorului nu face obiect de analiză în prezentul proces astfel că în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta pârâtă -, împotriva sentinței civile nr. 272 din 26.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul reclamant, cu intimatul pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și cu Autoritatea tutelară PRIMĂRIA
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 21 mai 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
I
Red.
Tehnodact./
Ex.2/03.06.2009
Secția a IV-a Civ. -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Divort. Decizia 2/2009. Curtea de Apel Iasi → |
|---|
