Răpire internațională de copii. Decizia 931/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(937/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.931
Ședința publică de la 1.06.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 3: Rodica
GREFIER -
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a fost reprezentant de procuror.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul petent și de către recurenta intimată, împotriva sentinței civile nr. 210 din 12.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
are ca obiect - răpire internațională.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al recurentului reclamant, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/15 mai 2009, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, avocatul - pentru recurenta intimată, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009 eliberată de Baroul București (fila 52 din dosarul de fond), consilierul juridic pentru intimatul Ministerul Justiției și Libertăților, conform delegației pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentului reclamant învederează instanței faptul că motivele de recurs formulate de recurenta intimată nu i-au fost comunicate părții pe care o reprezintă. Astfel, în citativul întocmit la data de 4 mai 2009, rezultă că motivele de recurs au fost comunicate reclamantului la adresa din B,-, sector 5 - la av., însă, recurentul, în cauză, nu este reprezentat de acest cabinet de avocatură, aspect ce rezultă și din împuternicirea avocațială astăzi depusă la dosar, iar la domiciliul părții motivele nu au fost comunicate.
Solicită acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de criticile formulate de recurenta intimată.
Avocatul recurentei intimate, având cuvântul asupra aspectului învederat, consideră că este culpa procesuală a recurentului reclamant, deoarece nu a precizat schimbarea domiciliului ales, în ceea ce privește comunicarea actelor de procedură. Instanța nu avea de un cunoaște că partea a înțeles să mandateze un alt cabinet de avocatură pentru a-i reprezenta interesele în proces, sens în care, a dispus comunicarea motivelor de recurs la domiciliul ales de recurent.
Reprezentantul intimatului Ministerul Justiției, de asemenea, consideră că este culpa procesuală a recurentului reclamant în ceea ce privește schimbarea de domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură. Mai mult, instituția pe care o reprezintă, chiar a formulat o cerere prin care a solicitat ca instanța să-i păună în vedere recurentului r3eclamant să precizeze hotărârea împotriva căreia a exercitat calea de atac a recursului, respectiv dacă este vorba de sentința civilă nr. 210/12.02.2009 sau de încheierea de ședință menționată în cuprinsul motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu se opune la amânarea cauzei pentru ca reclamantul reclamant să ia cunoștință de motivele de recurs formulate de partea adversă, atâta timp cât comunicarea motivelor s-a efectuat la un alt cabinet de avocatură decât cel care îi asigură părții reprezentare juridică în recurs.
Avocatul recurentei, în baza mandatului acordat de clienta sa, existent în dosarul de fond la fila 52, arată că renunță la judecarea recursului exercitat în prezentul dosar, urmând ca instanța să ia act de această cerere.
Reprezentanții părților adverse, având pe rând cuvântul, arată că nu se opun la această cerere. Solicită ca instanța să ia act de renunțarea la judecarea recursului, formulat de intimata.
Reprezentantul Ministerului Public solicită a se lua act de cererea formulată de apărătorul ales al recurentei, privind renunțarea la judecarea prezentei căii de atac.
Curtea, după deliberare, ia act de renunțarea recurentei intimate la judecarea cererii de recurs, având în vedere plenitudinea mandatului avocațial, care îi dă dreptul apărătorului ales să renunțe și în numele părții intimate.
Avocatul recurentei intimate invocă excepția nulității recursului formulat de reclamantul, în condițiile prevăzute de art. 3021pct. 1 lit. b din Codul d e Procedură Civilă, motivat de faptul că acesta nu a precizat împotriva cărei hotărâri a exercitat prezenta cale de atac.
Avocatul recurentului reclamant solicită respingerea excepției nulității recursului, ca neîntemeiată, având în vedere că nu este decât o eroare materială în ceea ce privește hotărârea împotriva căreia reclamantul a înțeles să exercita calea de atac a recursului. Întrucât la termenul de judecată din data de 12.02.2009 s-au invocat mai multe excepții, iar instanța tribunalului a înțeles să se pronunțe cu privire la acestea prin chiar hotărârea dată, nu există o încheiere de la acera dată care să poartă fi atacată, ci doar sentința civilă nr. 210.
Reprezentantul intimatului Ministerul Justiției pune concluzii de admitere a excepției nulității recursului declarat de reclamant, având în vedere că încheierea despre care face vorbire partea nu există și, mai mult, nici nu a înțeles până la acest termen să facă vreo precizare cu privire la aspectul învederat.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției nulității recursului. Consideră că nu este decât o eroare materială, având în vedere că la data de 12.02.2009 nu există decât încheierea de dezbateri.
Curtea, după deliberare, respinge excepția nulității recursului formulat de reclamantul, având în vedere că există destule elemente de identificare a hotărârii atacate de parte, iar la data de 12.02.2009, instanța tribunalului s-a pronunțat pe fondul pricinii. Fiind o nulitate expres prevăzută de lege, ea trebuia și motivată sub aspectul vătămării care s-a produs prin invocarea sa, Curtea neidentificând nici un motiv sub acest aspect.
Avocatul recurentului reclamant solicită suspendarea prezentei cauze în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. 1 lit.1 din Codul d e Procedură Civilă până la rămânerea irevocabilă a deciziei dată de Curtea de Justiție din - Secția familie și minori, la data de 23.04.2009, prin care s-a constatat încălcarea art. 12 alin. 1 din Convenția d l Haga și s-a dispus repatrierea în România a celor două minore, la tatăl acestora, obligatoriu la data de 13 iulie 2009, cerere pe care o formulează și în scris, însoțită de un set de înscrisuri doveditoare. Mai arată că împotriva aceste decizii s-a formulat apel d e către intimata, acesta având termen de judecată la data de 17 iunie 2009.
Avocatul intimatei arată că se opune la suspendarea prezentei cauze, arătând că nu se justifică această măsură, având în vedere că partea adversă a înregistrat două dosare cu același obiect.
Reprezentantul intimatului Ministerul Justiției arată că înțelege să lase la aprecierea instanței soluționarea cererii de suspendare formulată în cauză.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererii de suspendare, apreciind că soluția ce urmează se da în dosarul înregistrat pe rolul instanței olandeze nu are nici o înrâurire cu privire la cauza de față.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de suspendare formulată de recurentul reclamant, prin avocat, întemeiată pe dispozițiile art. 244 alint. 1 pct. 1 din Codul d e Procedură Civilă, întrucât decizia pronunțată de instanța olandeză nu are nici o înrâurire asupra soluției pronunțate de Tribunalul București, în fond, pricina fiind soluționată în baza a 3 excepții de necompetență generală și materială a cauzei.
Reprezentanți părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentului reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii recurate, pentru următoarele considerente:
Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2 pct. 11 nr. 2201/2003 din Regulamentul Consiliului Europei, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești. Arată că cele două minore au locuit pe teritoriul Olandei o perioadă de mai puțin de 1 an, caz în care nu se poate deroga de la regula de competență a instanței românești pe motiv că cele două minore s-au integrat în noul lor mediu. Pe de altă parte, recurentul reclamant nici nu a consimțit la deplasarea lor în Olanda.
Susținerile intimatei potrivit cărora domiciliul obișnuit al minorelor este în Olanda nu pot fi primite, deoarece șederea lor în această țară începând cu luna martie 2008 se datorează deplasării minorelor în Olanda prin decizia unilaterală a intimatei și ca urmare a nerespectării condițiilor de încredințare.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimatei solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Solicită obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, dovedite la fond cu facturile depuse la dosar și care nu au fost acordate de instanța tribunalului, având în vedere că mandatul avocatului este acordat și pentru căile de atac ordinare și extraordinare.
Reprezentantul intimatului Ministerul Justiției precizează că va pune concluzii numai în ceea ce privește excepția de necompetență generală a instanțelor românești.
Arată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Convenției d l Haga și nu pe Regulamentul Consiliului Europei. În opinia sa, cele două acte normative invocate se completează unul pe altul și nu sunt distincte. Dispozițiile art. 10 din Convenția d l Haga instituie competența instanțelor românești, cu îndeplinirea unor condiții stricte. Ipoteza prevăzută la art. 10 este cu totul alta decât cea la care face referire recurentul reclamant.
Solicită respingerea recursului ca nefondat.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că sunt îndeplinite dispozițiile Convenției d l Haga. Consideră că Regulamentul Consiliului Europei vine în completarea Convenției, iar interpretarea dată către recurent este total greșită.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 19.12. 2008 reclamantul a chemat în judecată pe pârâta și MINISTERUL JUSTIȚIEI, solicitând să se constate deplasarea fără drept, de către pârâta, a fiicelor sale minore și -, pe teritoriul Olandei, constând în stabilirea lor la o nouă adresă și înscrierea lor într-o nouă instituție de învățământ, fără consimțământul reclamantului; să se dispună, până la atingerea unui acord formal, care să conțină consimțământul reclamantului cu privire la condițiile stabilirii lor în Olanda, înapoierea minorelor la ultima lor reședință legală și confirmată în România, ori la domiciliul reclamantului în cazul în care pârâta nu mai deține ultima locuință din România sau nu alege să se reîntoarcă în țară.
În subsidiar, în situația în care nu se dispune înapoierea minorelor la domiciliul lor legal din România, solicită modificarea programului și condițiilor de vizitare și relaționare cu minorele stabilite prin sentința civilă nr.11400/2001 a Judecătoriei Sectorului 1 B, datorită schimbării condițiilor care au stat la baza încheierii tranzacției consfințite prin sentința sus menționată, precum și a condițiilor încredințării.
În motivarea acțiunii, s-a arătat în esență că, minorele și - au fost încredințate spre creștere și educare pârâtei prin sentința civilă nr.11400/2001 a Judecătoriei Sectorului 1 B, însă s-a consfințit și înțelegerea părților privind condițiile de exercitare a drepturilor părintești de către ambii părinți, respectiv necesitarea consultării și obținerii acordului reclamantului în privința deplasării minorelor, domiciliul acestora, în special în afara granițelor țării, precum și alegerea instituțiilor de învățământ.
Pârâta a deplasat, fără consultarea reclamantului, minorele la începutul lunii martie 2008, în Olanda unde intenționează să se stabilească definitiv, încălcând prevederile tranzacției.
S-a mai arătat că la 25.06.2008 a formulat o cerere către Ministerul d e Justiție al Olandei prin care a solicitat să se pună în executare dreptul său de vizitare a minorelor pe teritoriul Olandei și să se ia măsuri în vederea facilitării înapoierii pe cale amiabilă a minorelor în România.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile Convenției d l Haga din 1980, Legea nr.100/1992 și Regulamentul Consiliului Europei () nr.220/ 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare prin care a invocat, cu privire la capătul de cerere privind constatarea deplasării fără drept, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că acesta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Convenției d l Haga din 1980, fără a indica și temeiurile legale incidente.
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere vizând înapoierea minorelor a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor românești față de prevederile art.10 și 12 alin.1 din Convenția de Haga.
Cu privire la al treilea capăt de cerere privind schimbarea condițiilor încredințării s-a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive.
Pârâta a formulat întâmpinare invocând excepția necompetenței generale a instanțelor române pentru primele două capete de cerere, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției pe cererea subsidiară vizând programul de vizitare minor și de necompetență materială a tribunalului.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă prin sentința civilă nr.210/12.02.2009 a admis cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea deplasării fără drept în Olanda a minorelor și - excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, în contradictoriu cu intimata și Ministerul Justiției și Libertăților, a respins capătul de cerere referitor la constatarea deplasării fără drept a minorelor și - ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins ca neîntemeiată excepția de necompetență generală a instanțelor românești cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea deplasării fară drept a minorelor și - în Olanda, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor românești cu privire la capătul de cerere referitor la înapoierea minorelor și - în România, a respins ca inadmisibil capătul de cerere referitor la înapoierea minorelor și - în România, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și Libertăților cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea deplasării fără drept a minorelor și - în Olanda și la înapoierea minorelor și - în România, a admite excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea capătului de cerere privind modificarea programului și condițiilor de vizitare și relaționare cu minorele și -, stabilite prin sentința civilă nr.11400/2001, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, a declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 B competența soluționării capătului subsidiar de cerere privind modificarea programului și condițiilor de vizitare și relaționare cu minorele și -, obligat reclamantul să plătească intimatei suma de 5000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocațial redus conform art.274 alin.3 Cod procedură civilă.
În motivarea sentinței tribunalul a reținut, în ceea ce privește situația de fapt că reclamantul și pârâta sunt părinții minorelor, născută la 21.08.1996 și -, născută la data de 14.09.1998. Prin sentința civilă nr.11400/02.11.2001, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B în dosarul nr.8953/2001, s-a dispus desfacerea căsătoriei celor doi părinți, cu privire la încredințarea spre creștere și educare a copiilor, stabilirea unei pensii lunare pentru întreținerea lor și stabilirea unui program de vizitare încheindu-se tranzacție consfințită prin hotărârea anterior menționată, conform căreia cele două fiice au fost încredințate spre creștere și educare mamei, reclamantul contribuind la cheltuielile de creștere și educare prin plata unei pensii de întreținere lunare de 400 USD, cu începere de la data pronunțării sentinței. Părțile au mai convenit că reclamantul a fi consultat privind alegerea pentru copii a grădinițelor/școlilor, medicilor, activităților extrașcolare, deplasărilor sau detașărilor de la domiciliul acestora, cu durate, mai mari de două săptămâni, asemenea decizii neluându-se altfel decât cu consimțământul reclamantului.
Începând din luna martie 2008, pârâta s-a stabilit, împreună cu cei doi copii în Olanda, în localitatea ( 1).
Analizând prioritar, conform art.137 alin.1 Cod procedură civilă, excepțiile invocate, tribunalul a apreciat că este întemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea deplasării fără drept în Olanda a minorelor și -, întrucât prin art.15 din Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirilor internaționale de copii se stabilește că autoritățile judiciare sau administrative ale unui stat contractant pot cere, înainte de a dispune înapoierea copilului, ca reclamantul să înfățișeze o hotărâre sau o atestare emanând de la autoritățile statului în care se află reședința obișnuită a copilului, prin care să se constate că deplasarea sau neînapoierea era ilicită în înțelesul art.3 al convenției, în măsura în care această hotărâre sau atestare poate fi obținută în acest stat.
Potrivit art.15 din Legea nr.369/2004 privind aplicarea convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, în aplicarea art.15 din convenție, la cererea unei autorități judiciare sau administrative a unui stat parte la convenție, instanța română poate pronunța o hotărâre prin care să confirme dacă, potrivit legislației române, deplasarea ori reținerea copilului având reședința obișnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea. Alineatul 3 al aceluiași text prevede că o asemenea cerere se primește de la autoritatea centrală română și se depune de către aceasta la instanța competentă, potrivit art.2 alin.2. Ca urmare, reclamantul nu își justifică în raport de acest capăt de cerere calitatea procesuală activă, temeiul juridic aplicabil, dat fiind obiectul cererii, neputând fi cel al art.111 Cod procedură civilă, formal invocat și de care instanța nu poate fi ținută, ci numai art.15 anterior menționat.
Aceste din urmă dispoziții sunt însă norme legale speciale de strictă interpretare, de la care nu se poate deroga, astfel încât reclamantul nu își poate aroga calitatea procesuală activă. Din interpretarea corelată a prevederilor Convenției rezultă fără echivoc faptul că reclamantul are posibilitatea de a sesiza în mod direct numai instanța aflată pe teritoriul statului de unde se solicită returnarea copilului și numai cu o cerere având ca obiect exclusiv returnarea minorelor și, prin urmare, nu are posibilitatea legală de a promova prezenta cerere de judecată, aceleași prevederi conferind calitate procesuală activă autorității centrale române.
Sub acest aspect, s-a constatat că Ministerul Justiției și Libertăților a promovat cererea întemeiată pe prevederile art.15 din Legea nr.369/2004, care a făcut obiectul dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr-, finalizat prin încheierea irevocabilă pronunțată la data de 05.02.2009.
În consecință, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea deplasării drept în Olanda a minorelor și -, a fost admisă, acest capăt de cerere a fost respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
Cu privire la același capăt de cerere este însă neîntemeiată excepția necompetenței generale a instanțelor românești, invocată de către pârâtă, temeiul juridic aplicabil potrivit calificării date de tribunal cererii în discuție reglementând competența instanței române cu privire la pronunțarea hotărârii prin care să se confirme dacă, potrivit legislației române, deplasarea ori reținerea copilului având reședința obișnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea.
Referitor la excepția necompetenței generale a instanțelor românești cu privire la capătul de cerere privind înapoierea minorelor și - în România, tribunalul a apreciat că este fondată și a admis-o, în considerarea dispozițiilor art.10 și art.12 alin.1 din convenție, precum și a întregului sistem și a procedurii instituite prin dispozițiile acesteia, revenind autorității centrale a statului unde se află copilul obligația de a lua sau a face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bună-voie, precum și obligația introducerii cererii de înapoiere înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul. Așadar, competența de a dispune cu privire la înapoierea minorilor deplasați sau neînapoiați ilicit revine autorităților judiciare sau administrative ale statului în care se află copiii, iar nu celor ale statului din care au fost răpiți aceștia.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției și Libertăților cu privire la capetele de cerere referitoare la constatarea deplasării fară drept a minorelor și - în Olanda și la înapoierea minorelor și - în România este justificată de calitatea acestei instituții de autoritate centrală din România pentru ducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin Convenție, conform art.1 din Legea nr.369/2004, ambele cereri fiind reglementate de actele normative menționate.
În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea capătului de cerere privind modificarea programului și condițiilor de vizitare și relaționare cu minorele și -, stabilite prin sentința civilă nr.11400/2001, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, aceasta a fost apreciată fondată și a fost admisă, în temeiul art.44 din Codul familiei, precum și al art.158 Cod procedură civilă, judecătoria fiind instanța având competența de a soluționa ca primă instanță de fond astfel de cereri. În temeiul dispozițiilor art.2 alin.2 din Legea nr.369/2004, Tribunalul București reprezintă instanța competentă pentru soluționarea cererilor prevăzute la alin.1 din același text legal, nu și în ceea ce privește modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinții divorțați și copii. Ca urmare, instanța de fond competentă urmează să analizeze atât aspectele referitoare la sesizarea instanței judecătorești, cât și pe cele privind calitatea procesuală a părților în proces.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs și.
Recurentul - reclamant arătat în motivele de recurs că instanțele rămâne au competență de soluționare a capătului de cerere referitor la înapoierea copilului față de prevederile art.10, secțiunea 2, cap.II din Regulamentul Curții Europene nr.2201/ 2003.
Față de momentul introducerii cererii de returnare a minorelor, instanțele române, mai exact, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite, sunt competente în soluționarea cererii având în vedere că, fiicele sale minore au locuit pe teritoriul Olandei o perioadă de mai puțin 1 an, respectiv, începând din martie 2008 și până la data introducerii acțiunii în decembrie 2008, caz în care nu se poate deroga de la regula de competență a instanței românești pe motiv că minorele s-au integrat în noul lor mediu.
Un alt argument în opinia recurentului este și acela că, recurentul în calitate de titular al dreptului de exercitare a răspunderii părintești cu privire la stabilirea domiciliului minorelor, nu a consimțit la deplasarea lor în Olanda.
De asemenea, art. 2 pct.11 din Regulamentul nr.2201/2003 definește termenul de deplasare sau reținere ilicită a unui copil ca fiind: "deplasare sau reținere ilicită a unui copil" înseamnă deplasarea sau reținerea unui copil în cazul în care:
(a) a avut loc o încălcare adusă încredințării dobândită printr-o hotărâre judecătorească, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale;
(b) sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. Încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locului de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.
Apreciază recurentul că, sub aspectul dreptului de a stabili reședința copiilor minori, ne aflăm în situația unei "încredințări exercitate împreună" în sensul Regulamentului care, în temeiul art.60, prevalează asupra Convenției în privința materiilor comune asupra cărora dispun.
Prin sentința civilă nr.11400/2001 a Judecătoriei Sectorului 1 B s-a stabilit că domiciliul minorelor este în B, România, fiind stabilite și unitățile de învățământ pe care minorele urmau să le frecventeze.
Susținerile pârâtei în sensul că domiciliul obișnuit al minorelor este în Olanda nu pot fi primite deoarece șederea minorelor începând cu luna martie 2008 se datorează deplasării acestora prin decizia unilaterală a pârâtei ca urmare a nerespectării condițiilor de încredințare.
Documentele emise de statul olandez - document de ședere -, nu au relevanță sub aspectul instanței competente a judeca cererea de returnare de vreme ce simplul fapt al obținerii dreptului de ședere nu legitimează stabilirea minorelor pe teritoriul altui stat, fără consimțământul recurentului.
C de-al doilea motiv de recurs vizează excepția calității procesuale active cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea deplasării fără drept.
Această cerere are un caracter de constatare de tip declaratoriu prin care se solicită instanței de judecată să se constate caracterul ilicit al deplasării minorelor, iar pe cale de consecință se ia dreptul reclamantului de a decide asupra locului de reședință și domiciliul fiicelor sale minore, conform sentinței civile nr.11400/2001.
Recurentul arată că, nu urmărește obținerea unei hotărâri care să ateste că deplasarea minorelor a fost ilicită, în sensul prevăzut de art.15 din Legea nr.369/2004, deoarece o astfel de hotărâre ar fi fost necesară în situația în care autoritățile judiciare sau administrative, sesizate de reclamant cu o cerere de returnare, ar fi solicitat înainte de a dispune înapoierea minorelor înfățișarea unei hotărâri de atestare a deplasării ilicite.
În cauză, cererea de returnare a minorelor a fost adresată de reclamant direct instanței de judecată în temeiul art.5 din Legea nr.369/2004.
Ultimul motiv de recurs se referă la competența materială a Tribunalului București în raport cu capătul de cerere referitor la modificarea programului și condițiilor de vizitare și relaționare cu minorele.
Apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art.17 Cod procedură civilă, întrucât intervine prorogarea legală a competenței pentru cererea accesorie privind modificarea programului de vizitare, mai mult judecarea capătului de cerere accesoriu depinzând de soluția dată de instanță pe cele două capete de cerere principale, respectiv locul în care minorele își vor avea domiciliul legal.
Pârâta a formulat recurs însă, în ședința publică de la 1 iunie 2009, prin avocatul său, mandatat special conform împuternicirii avocațiale nr.237.101, a renunțat la judecarea recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs Curtea va respinge recursul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Referitor la motivul de recurs privind necompetența generală a instanțelor române de a se pronunța cu privire la cererea de înapoiere a minorelor și -, din Olanda.
Potrivit punctului 17 din preambulul Regulamentului nr.2201/2003 în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obținută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenția d l Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispozițiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11.
Instanțele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reținut ilicit ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător. Cu toate acestea, o astfel de hotărâre ar trebui să poată fi înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanței din statul membru al reședinței obișnuite a copilului înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite. Dacă această hotărâre implică înapoierea copilului, înapoierea ar trebui realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură pentru recunoașterea și executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul răpit.
Art.10 din același act normativ prevede competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului astfel:
În caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într-un alt stat membru și până când
(a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia
sau
(b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, până când copilul s-a integrat în noul său mediu și până când a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții:
(i) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nici o cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;
(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul și nu s-a depus nici o nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
(iii) o cauză soluționată de o instanță judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);
(iv) o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite.
Din conținutul acestor norme rezultă competența instanțelor judecătorești din statul membru în care copil își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilicite, numai până în momentul în care copilul a dobândit o nouă reședință obișnuită într-un alt sat.
Astfel cum rezultă din actele dosarului, minorele și - au dobândit dreptul de ședere în Olanda aspect care nu este lipsit de relevanță, în condițiile lipsei consimțământului recurentului, întrucât norma comunitară din art.10 nu presupune îndeplinirea cumulativă a celor două condiții.
Acest raționament se impune în considerarea punctului 17 din Regulament, care trimite la procedura prevăzută de art.11 din același Regulament și la Convenția de Haga din 1980 în condițiile în care prin art.60 nu se abrogă dispozițiile Convenției d l Haga, ele rămânând în continuare aplicabile în măsura în care nu contravin cu Regulamentul.
Nici critica referitoare la calitatea procesuală activă cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea deplasării fără drept nu este fondată.
Potrivit art.15 din Legea nr.369/ 2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, numai la cererea unei autorități judiciare sau administrative a unui stat parte la Convenție, instanța română poate pronunța o hotărâre prin care să se confirme dacă, potrivit legislației române, deplasarea ori reținerea copilului având reședința obișnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea vreunui drept privind încredințarea.
Legea nr.369/ 2004 este lege specială în raport cu dispozițiile art.111 Cod procedură civilă, aplicându-se cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Opinia recurentului că cererea s-a se întemeiază pe dispozițiile art.5 din Legea nr.369/2004 nu este fondată, deoarece acest text permite sesizarea directă a instanțelor competente numai în situația cererilor prevăzute și reglementate de art.2 din același act normativ, cereri ce vizează înapoierea copilului aflat pe teritoriul României ca urmare a unei deplasări sau rețineri ilicite în sensul art.3 din Convenție.
Nefondată este și critica referitoare la competența materială a tribunalului dea soluționa cererea de modificare a programului de vizitare a minorelor.
Prorogarea legală a competenței intervine în situația cererilor accesorii, însă în cauză această cerere nu este accesorie și nici incidentală cererilor având ca obiect înapoierea minorelor și de constatare a deplasării fără drept.
Soluționarea primelor două capete de cerere nu are nici o legătură cu cererea de modificare a programului de vizitare a minorelor, acesta nedepinzând nici în tot și nici în parte de modalitatea de dezlegare a primelor două.
Soluția se impune cu atât mai mult cu cât s-a reținut că tribunalul nu are competență să soluționeze primul capăt de cerere, iar pentru cel de-al doilea reclamantul recurent nu are calitate procesuală activă.
În ceea ce privește recursul formulat de pârâta - intimată, având în vedere renunțarea la judecată realizată în condițiile art.69 alin.1 Cod procedură civilă Curtea va lua act de voința procesuală a recurentei conform art.246 Cod procedură civilă.
Astfel fiind, în temeiul art.246 cu referire la 3041Cod procedură civilă Curtea va lua act de renunțarea recurentei - pârâte la judecarea cererii sale de recurs și va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul - reclamant.
Curtea va respinge ca nefondată și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, vizând cheltuielile de judecată neacordate în primă instanță, formulată de recurenta pârâta.
Pentru faza procesuală a recursului recurenta nu a indicat cuantumul cheltuielilor realizate, iar în ceea ce privește cheltuielile făcute în fondul cauzei, tribunalul a aplicat dispozițiile art.274 alin.1, reducându-le.
Ca atare, acordarea întregului cuantum al cheltuielilor realizate de recurenta - pârâta în primă instanță nu poate avea loc decât prin modificarea sentinței, urmare a admiterii criticii pe acest aspect, ceea ce nu se poate realiza în condițiile renunțării la judecarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea recurentei - intimate, la judecarea cererii de recurs formulată împotriva sentinței civile nr.210/12.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul - petent și intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul - petent împotriva aceleiași sentințe.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta - intimată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 01.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
./
2 ex./07.07.2009
TB-4 -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea, Rodica
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Stabilire program vizitare minor. Decizia 2773/2009. Curtea de... → |
|---|
