Răpire internațională de copii. Decizia 956/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe minori și familie (Jurindex)

Dosar nr-

(928/2009)

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.956

Ședința publică de la 02.06.2009

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Rodica Susanu

JUDECĂTOR 2: Ilie MARI

JUDECĂTOR 3: Cristian Olteanu

GREFIER - - -

* * * * * * * * * *

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureștia fost reprezentat de d-na procuror.

Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR - AUTORITATE CENTRALĂ PENTRU ADUCEREA LA . A PREVEDERILOR CONVENȚIEI DE LA HAGA 1980 - pentru și de către recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.231 din 17.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă și Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA

Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 28.05.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 02.06.2009, când a decis următoarele:

CURTEA,

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.231/17.02.2009, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga 1980 (pentru petentul ), în contradictoriu cu pârâta și Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că minora s-a născut la data de 14.03.2003 în Italia, din relația de uniune consensuală a reclamantului, cetățean italian, și, cetățean român.

Familia astfel constituită a locuit în Italia, localitatea, domiciliul reclamantului, până în data de 29 noiembrie 2007, când pârâta a părăsit această locație împreună cu minora, invocând faptul că a fost supusă unor violențe fizice din partea concubinului său, unele dintre aceste acte de agresiune având loc chiar în prezența minorei, motiv pentru care a anunțat și organele de poliție.

Pârâta a solicitat sprijin autorităților locale în domeniul protecției sociale, fiind găzduită împreună cu fiica sa într-un centru de primire pentru mame și copii în dificultate "Casa ".

Concomitent, pârâta a formulat cu sprijinul unui avocat din Italia, cerere de încredințare a minorei și de obligare a tatălui acesteia la plata unei pensii de întreținere, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului pentru minori din, primind termen de înfățișare pentru data de 27.10.2008.

Sesizând dispariția de la domiciliu a minorei și a mamei acesteia, reclamantul s-a adresat telefonic poliției locale, chiar în ziua dispariției, aflând ulterior de la o cunoștință, că mama și fiica sa se află într-un centru de plasament.

La data de 01 decembrie 2007, printr-o telegramă, pârâta i-a adus la cunoștință locația, anume centrul "Casa ", la data de 17 ianuarie 2008 reclamantul depunând plângere la poliția locală împotriva fostei sale concubine sub acuzația de răpire a fiicei lor.

Tribunalul a constatat că, la centrul unde au fost găzduite cele două, s-a permis reclamantului vizitarea minorei, sub supravegherea unui lucrător al serviciilor sociale, fiind încheiate referate cu privire la derularea vizitelor într-un spațiu neutru (filele 62-64 dosar).

Invocând condițiile improprii din centrul de plasament unde a fost găzduită împreună cu minora (insuficiența hranei, hrana alterată, temperaturile scăzute din centru ce au pricinuit îmbolnăvirea minorei, atmosfera tensionată dintre locatarii centrului), precum și termenul îndelungat stabilit de Tribunalul din pentru judecarea cererii de încredințare a minorei, respectiv termenul din 27.10.2008, pârâta a părăsit teritoriul Italiei în data de 22.03.2008, aducându-o pe minoră în România, la domiciliul familiei sale din S, unde se află și în prezent.

Conform anchetei sociale efectuate la acest domiciliu, pârâta s-a angajat la poșta locală, obținând venituri de 900 lei lunar, locuind într-un imobil proprietatea bunicilor materni, compus din două camere și dependințe bine întreținute, minora frecventând Grădinița nr.7 din S, fiind sociabilă și comunicativă.

La soluționarea cererii de față, instanța a avut în vedere dispozițiile Convenției d l Haga din 15 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, Legea nr.369/2005 instituind totodată unele reguli în aplicarea Convenției menționate.

Potrivit art.3 alin.1 din Convenție, neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredințarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

Pentru a stabili existența unei neînapoieri ilicite în accepțiunea art.3, instanța poate ține seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

În sensul art.3 alin.ultim din Convenție, dreptul privind încredințarea, expus anterior, este relevat de prevederile referitoare la autoritatea părintească cuprinse în legislația italiană în materie, potrivit cărora se recunoaște ambilor părinți autoritatea comună ce se exercită de aceștia asupra copilului, prin urmare Tribunalul a constatat că reclamantul este titularul unui astfel de drept privind încredințarea, fată de minora.

Al doilea element care caracterizează raporturile protejate de Convenție este că dreptul privind încredințarea, care se pretinde că a fost violat prin deplasare, a fost exercitat de o manieră efectivă de titularul său.

Așa cum se expune în raportul explicativ al Convenției d l Haga, Convenția, s-a pus accentul pe protecția dreptului copiilor la respectarea echilibrului lor vital, adică a dreptului copiilor de a nu le fi alterate condițiile afective, sociale etc. care fac parte din viața lor, dacă nu există argumente juridice care să le garanteze stabilitatea unei noi situații.

Această abordare este reflectată în limitarea domeniului de aplicare a Convenției la drepturile privind încredințarea, exercitate efectiv.

În plus, o asemenea concepție se află justificată în cadrul relațiilor internaționale de un argument complementar, legat de faptul că, în acest context, este relativ frecvent să existe hotărâri contradictorii care pot numai în mică măsură să servească ca bază protecției și stabilității vieții copilului.

Convenția nu include o definiție a ceea ce trebuie să se înțeleagă prin "exercitarea efectivă" a dreptului privind încredințarea, dar această dispoziție se referă în mod expres Ia îngrijirea persoanei copilului; deci, dacă se compară textul, cu cel al definiției dreptului privind încredințarea conținut în art.5, se poate concluziona că există exercitarea efectivă a dreptului privind încredințarea când titularul ei se ocupă de îngrijirea persoanei copilului, chiar dacă din motive plauzibile (boală, sejur de studii etc.) în fiecare caz concret, copilul și persoana căreia i-a fost încredințată nu locuiesc împreună.

Determinarea caracterului efectiv sau nu al unei încredințări trebuie să fie stabilit de judecător, potrivit circumstanțelor care există în fiecare caz de speță.

Pornind de Ia aceste explicații, și raportându-le Ia situația de fapt a speței, tribunalul a reținut că, Ia data deplasării copilului în România, reclamantul nu exercita în mod efectiv prerogativele dreptului său de încredințare asupra copilului.

, tribunalul a constatat că, Ia data de 22.03.2008, când pârâta a plecat împreună cu minora din Italia, cele două locuiau într-un centru de plasament în care pârâta a cerut găzduire, centru rezidențial unde acestea se aflau de aproximativ 4 luni, de când au părăsit domiciliul reclamantului (29.11.2007), interval în care acesta nu mai exercita efectiv asupra minorei toate drepturile și obligațiile părintești obișnuite, adică "îngrijirea persoanei copilului", în accepțiunea inițiatorilor Convenției.

Tribunalul a apreciat că, indiferent de motivele sau împrejurările ce au determinat-o pe pârâtă să părăsească domiciliul comun al concubinilor, aceasta a ales să solicite cu prioritate sprijinul autorităților italiene pentru a beneficia de ocrotire, atât ea cât și fiica sa, fiind de prezumat că o atare solicitare nu s-ar fi justificat în situația în care relația de cuplu se desfășura armonios și fără incidente și, de bună seamă, autoritățile nu i-ar fi dat curs dacă situația de fapt expusă de pârâtă nu s-ar fi confirmat, chiar în urma unor minime verificări.

Pornind de Ia același raționament, este comprehensibil modul de a acționa al pârâtei care, pe fondul pretins al relațiilor tensionate cu fostul concubin ce ar fi degenerat în acte de violență, a decis să părăsească domiciliul comun, luând-o și pe minoră, având în vedere atașamentul copilului față de mama sa.

Pârâta a locuit efectiv, împreună cu minora, vreme de 4 (patru) luni într-un centru de plasament situat în aceeași localitate în care domiciliază și reclamantul, anume, Italia, locație ce a fost cunoscută de reclamant încă din 1 ianuarie 2008 și, chiar dacă cele susținute de pârâtă cu privire la condițiile improprii din centru ce ar fi pricinuit chiar și îmbolnăvirea copilului, nu s-au probat, tribunalul a apreciat totuși că, indiferent de gradul de confort pe care un astfel de centru rezidențial, chiar și de pe teritoriul Italiei, l-ar oferi locatarilor săi, acesta nu poate fi asimilat unui veritabil mediu familial, propice creșterii și dezvoltării armonioase a unui copil.

Or, tocmai deplasarea intempestivă dintr-un astfel de mediu familial, denumit de Convenție "reședința obișnuită" a copilului este sancționată de Convenția d l Haga 1980, iar nu deplasarea acestuia dintr-un centru de plasament ce oferă, chiar și fără a lua în considerare susținerile pârâtei, condiții improprii pentru normala dezvoltare a unui copil.

Totodată, tribunalul a constatat că, în tot acest interval, cu excepția celor două vizite întreprinse la centru, reclamatul s-a dezinteresat de situația copilului, neîndeplinindu-și în mod corespunzător nici îndatorirea de a contribui la întreținerea acestuia (părțile confirmă că reclamantul a plătit 400 euro pentru toată perioada, dar numai la insistențele pârâtei, atitudine considerată de reclamant drept o formă de șantaj pentru a i se permite vizitarea minorei), nu a inițiat nici un demers în vederea clarificării situației copilului, nesolicitând în condițiile permise de legislația italiană, reintegrarea copilului în propriul domiciliu, dacă ar fi avut într-adevăr disponibilitatea de a se preocupa în mod efectiv de fiica sa.

În aceste condiții, acceptând în mod pasiv ca minora să fie găzduită timp de 4 luni într-un centru de plasament împreună cu mama sa, într-un mediu total diferit de cel familial, neexercitându-și prerogativele ce intră în sfera noțiunii de "drept privind încredințarea" prevăzut de Convenție, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că, potrivit legislației italiene, odată cu instituționalizarea minorei într-un astfel de centru s-ar fi suspendat drepturile și obligațiile părintești, reclamatul nu poate invoca, în prezenta cerere, exercitarea efectivă a unui astfel de drept ce ar fi fost încălcat prin acțiunea mamei minorei de a părăsi împreună cu fetița teritoriul italian.

Fără a contesta dreptul firesc al reclamantul de a menține, în atari condiții, legături personale cu fiica sa, tribunalul a reținut că ocrotirea acestui drept se realizează prin alte mecanisme recunoscute de Convenție.

În consecință, tribunalul a respins cererea de înapoiere a minorei la reședința obișnuită din Italia, având în vedere că nu sunt întrunite cerințele impuse de Convenția d l Haga, cu referire la art.13: ". autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii. ", reținând totodată și că, indiferent de acțiunea pârâtei de a lua copilul și a-l aduce în România, acest drept privind încredințarea nu era efectiv exercitat de către reclamant, minora aflându-se, anterior deplasării sale pretins ilicite, într-un centru de plasament în care era găzduită împreună cu mama sa, cu 4 luni înainte de a se produce deplasarea, fără ca reclamantul să inițieze vreo măsură legală în sensul restabilirii situației anterioare, prin readucerea minorei la domiciliul său, cel puțin până la stabilirea pe cale judiciară a titularului drepturilor și obligațiilor părintești, ca urmare a încredințării acesteia de către instanța italiană.

Nu a fost reținută în acest context, cererea formulată de însuși reclamantul în cadrul procedurii de încredințare, prin care a solicitat la rândul său să îi fie încredințată minora, întrucât aceasta nu oferea o soluție neîntârziată și eficientă de remediere a situației create, respectiv de readucere a minorei la domiciliul tatălui, devreme ce respectiva cauză primise termen abia la 27.10.2008, adică la aproape un an de la părăsirea domiciliului de către pârâtă împreună cu minora.

Dincolo de aceste aspecte, luând în considerare strict ca ipoteză de lucru, exclusiv în vederea satisfacerii unuia dintre scopurile imediate avut în vedere de Convenție, și anume refacerea echilibrului faptic dintre părinți, presupus a fi fost rupt prin acțiunea unilaterală a părintelui "răpitor" ce a scos copilul din mediul habitual, posibilitatea de a dispune înapoierea minorei la reședința sa obișnuită, incluzând în sfera acestei noțiuni și centrul de plasament în care a locuit o vreme anterior deplasării sau un alt centru rezidențial, s-a constatat totuși că o astfel de cerere nu a fost formulată, instanța neputând acorda ceea ce nu s-a cerut, într-o atare situație, autoritatea centrală având sarcina de a proba cadrul legal italian în materie ce ar permite luarea unei asemenea măsuri și de a indica împrejurările concrete în care ea s-ar aduce la îndeplinire, oferind instanței toate garanțiile că respectiva măsură ar corespunde pe deplin intereselor copilului.

În subsidiar, tribunalul a reținut că minora s-a adaptat condițiilor din România, de la domiciliul mamei sale și al bunicilor materni, fiind bine integrată în noul mediu, așa cum rezultă din declarația martorei audiate în cauză și din concluziile referatului de anchetă socială.

De asemenea, dovezile administrate în cauză atestă atașamentul puternic al minorei față de mama sa, firesc de altfel, având în vedere și vârsta copilului, o eventuală întoarcere a fetiței în Italia la domiciliul tatălui, neînsoțită de către mama sa, fiind prezumată a-i pricinui o traumă la nivel emoțional, cu totul nejustificată având în vedere că situația poate fi temporară, până la încredințarea copilului unuia sau altuia dintre părinți.

Împotriva sentinței primei instanțe au formulat cerere de recurs (I) MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, la data de 20.03.2008 și (II) MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga 1980 (pentru petentul ), la data de 18.03.2009, respectiv cerere completatoare la data de 23.03.2009.

(I)Recurentul MINISTERUL PUBLICa invocat următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie:

Prin cererea înregistrată la data de 24.12.2008 sub nr- Ministerul Justiției și Libertăților în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980, formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâta, cu citarea Autorității Tutelare din cadrul Primăriei S, prin care a solicitat să se dispună înapoierea minorei la domiciliul său obișnuit din localitatea, Italia.

S-a reținut că Ministerul Justiției a fost sesizat de Autoritatea Centrală în materia răpirilor de copii din Italia cu privire la soluționarea cererii petentului, privind înapoierea minorei la reședința obișnuită din Italia.

Minora s-a născut în, Italia în data de 14.03.2003, din relația de concubinaj dintre, cetățean român, și, cetățean italian, minora fiind recunoscută de ambii părinți astfel că exercitarea autorității părintești revine ambilor părinți, dacă locuiesc împreună, așa cum prevăd dispozițiile art.317 bis din Codul civil italian.

Relațiile între părinții copilului s-au degradat iremediabil și la data de 29.11.2007 mama copilului împreună cu acesta au părăsit domiciliul comun, fiind găzduite o perioadă de centrul Casa din, după care au părăsit aceasta instituție, moment din care petentul nu a mai avut nicio informație despre cele două.

Pe rolul Tribunalului pentru Minori din se afla în curs de soluționare cauza privind încredințarea minorei.

În data de 22.03.2008 pârâta a părăsit teritoriul Italiei împreună cu minora, stabilindu-se în România, la domiciliul familiei sale din S, unde minora se afla și în prezent.

Prin sentința civilă nr.231/17.02.2009 pronunțata de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosar nr- a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției și Libertăților, reținându-se, în esență, că dreptul privind încredințarea nu era efectiv exercitat de către petent la momentul deplasării ilicite a minorei, aceasta aflându-se împreună cu mama sa într-un centru de plasament anterior deplasării sale în România, unde a locuit aproape 4 luni.

Sentința atacată este netemeinică, întrucât în mod greșit instanța de judecată a apreciat că nu sunt întrunite exigentele art.3 și 12 din Convenția d l Haga, pentru a se dispune înapoierea minorului.

Astfel, potrivit art.3 din Convenție, deplasarea sau reținerea unui copil se consideră ilicită: când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separate, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale și dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separate sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

In condițiile în care pârâta a luat hotărârea de a reține copilul pe teritoriul României fără acordul tatălui, care deține custodia asupra copilului în comun cu pârâta, s-au încălcat drepturile acestuia, drepturi recunoscute de legea italiană și pe care acesta le-a exercitat efectiv înainte de a fi survenit împrejurarea reținerii ilicite a copilului pe teritoriul României.

În acest sens sunt apreciate toate demersurile efectuate de către petent pentru localizarea minorei, atestate de înscrisurile existente la dosar.

Petentul, semnalând absența de la domiciliu a copilului și a mamei acestuia, a telefonat la poliție.

In urma demersurilor efectuate, a aflat că acestea au fost conduse într-un centru de plasament.

La data de 17 ianuarie 2008, ca urmare a atitudinii petentei de a nu-l lăsa sa aibă relații personale cu minora, fiica sa, a formulat o plângere penala la Biroul Generala - Ajutor Public Biroul Plângeri.

Au urmat întâlniri cu fiica sa în prezența asistenților sociali la centrul de plasament, fiind încheiate referate cu privire la derularea vizitelor.

Petentul, în cadrul procesului de încredințare a minorei pe rolul Tribunalului pentru Minori din, a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat încredințarea minorei către tată.

In data de 22.03.2008, parata împreuna cu minora a părăsit instituția de ocrotire, moment din care petentul nu a mai avut nicio informație despre acestea.

In acord cu scopul și obiectivele Convenției, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea copilului într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța trebuie să dea de urgență eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, și pe fond, admiterea cererii, să se dispună înapoierea minorei la reședința obișnuită din, Italia, cu fixarea unui termen pentru executarea obligației de înapoiere, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile.

(II) MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR a formulat următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie, în ceea ce privește sentința civilă nr.231 din 17.02.2009 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr-, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de Ministerul Justiției și Libertăților în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga din 1980.

În fapt, în considerarea prevederilor Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii la care România a aderat prin Legea nr.100/1992 și a dispozițiilor Legii nr.369/2004 privind aplicarea Convenției, Ministerul Justiției și Libertăților a dat curs cererii domnului, prin care a solicitat înapoierea minorei la reședința obișnuită din Italia, Cerese di, Str. del, Nr. 8, formulând în acest sens o acțiune în fața instanței competente din România.

Pronunțându-se asupra acțiunii cu care a fost învestit, Tribunalul Bucureștia respins ca neîntemeiată cererea formulată de Ministerul Justiției și Libertăților, în calitate de Autoritate Centrală.

În motivarea soluției, Tribunalul a arătat că în cauză sunt incidente prevederile art.13 alin.1 lit.a din Convenția d l Haga, deoarece dreptul privind încredințarea minorei nu era efectiv exercitat de către reclamant.

S-a susținut că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul prevăzut art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă.

Așa cum rezultă din preambulul Convenției d l Haga, scopul acesteia este de a asigura înapoierea copilului în statul reședinței sale obișnuite.

Potrivit pct.19 din Raportul explicativ -, "încă din, statele semnatare declară că sunt profund convinse că interesul copilului este de o importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite", precizând totodată că "printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului, figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale".

În înțelesul Convenției d l Haga, art.3, "deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredințarea, vizat la lit.a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în potrivit dreptului acelui stat. "

Așa cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, minora s-a născut la data de 14.03.2003 din relația de concubinaj dintre, cetățean român și, cetățean italian.

De la naștere, minora a locuit cu ambii părinți la adresa din Cerese di, Str.del, Nr. 8.

La data de 29 noiembrie 2007, și fiica sa, au părăsit reședința obișnuită din Italia, Cerese di, Str.del, Nr. 8.

Domnul, semnalând absența celor două și fără să aibă vreo veste de la acestea a telefonat la poliție.

În ziua următoare, a aflat de la o cunoștință ocazională că și fiica sa se aflau într-o mașină a Primăriei.

În urma demersurilor efectuate de domnului în vederea găsirii celor două persoane, a aflat că acestea au fost conduse într-un centru protejat -"Casa " în di.

Prin telegrama primită la data de 1 decembrie 2007, îI anunța pe tatăl minorei că se află împreună cu fiica sa în centrul "Casa ".

La data de 17 ianuarie 2008, orele 1500la Biroul Generală - Ajutor Public Biroul Plângeri, domnul, ca urmare a atitudinii lulianei de a nu-I mai lăsa să aibă relații personale cu minora, fiica sa, a procedat la efectuarea unei plângeri prin care a arătat că minora a fost răpită de concubina sa, doamna.

În plângere domnul, a arătat că în urma relației de concubinaj cu pârâta, a rezultat minora, însă pe fondul unor neînțelegeri relația s- degradat iremediabil și că la data de 29 noiembrie 2007 împreună cu fiica sa au părăsit domiciuliul.

Au urmat întâlniri cu fiica sa, în prezența asistenților sociali, iar la data de 22.03.2008, pârâta împreună cu fiica sa, în timp ce erau găzduite de "Casa " în di, au părăsit instituția, moment din care reclamantul nu a mai avut nicio informație despre cele două.

La data de 22.03.2008, intimata-pârâtă singură, fără acordul tatălui minorei, domnul, a luat hotărârea de a pleca de pe teritoriul statului italian în România, împreună cu minora.

Reținerea instanței de fond referitoare la aspectul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.3 din Convenția d l Haga, cu privire la reținerea minorei pe teritoriul României, și că ar fi întrunită situația prevăzută la art.13 lit.a "autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitant nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește: că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredințare la data deplasării sau neînapoierii", se bazează pe o interpretare arbitrară a instanței care are ca obiect înțelesul termenului de "exercitare efectivă" a dreptului privind încredințarea minorei.

După cum și instanța arată prin sentința recurată, Convenția nu include o definiție a ceea ce trebuie să se înțeleagă prin exercitarea efectivă a dreptului privind încredințarea, astfel că în mod eronat a apreciat instanța că domnul nu și-ar mai fi exercitat drepturile și îndatoririle părintești cu privire la minoră.

Astfel, instanța trebuia să constate că dispozițiile art.3 din Convenția Haga, privind "deplasarea sau neînapoierea unui copil este ilicită dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit."

După cum reiese și din corespondența purtată de pârâtă cu Ministerul Justiției și Libertăților, aceasta s-a deplasat fără acordul tatălui cu minora în România la data de 22.03.2008.

Solicită ca instanța să observe, după cum rezultă și din "Referatul proiect spațiu neutru", că reclamantul și-a exercitat și după ce intimata-pârâtă a decis să părăsească domiciliul conjugal, îndatoririle părintești față de minoră, vizitând-o pe minoră, care a fost foarte fericită în prezența tatălui, care pe perioada vizitei a scos-o la plimbare cumpărându-i, dulciuri, jucării, a vorbit cu bunicii din partea tatălui, a glumit cu acesta.

Totodată, solicită să se observe că minora și-a găsit imediat sentimentele corespunzătoare cu tatăl.

Cu ocazia vizitei din 19 martie 2008, micuța era fericită că își vede tatăl, care observă că are cercei noi, încălțăminte și chiar o haină nouă pe care nu o mai văzuse. Se uită la eticheta bluzei pentru a vedea ce mărime să îi cumpere haine micuței.

Cu această ocazie reclamantul le-a oferit la plecare resurse bănești pentru ca d-na și să-și cumpere cele necesare.

Totodată, solicită să se observe că și la locul de muncă reclamantul este cunoscut ca fiind un om cu principii care de ani buni desfășoară activitatea de bodyguard, meserie care are nevoie de caracteristici speciale atât morale cât și profesionale, care au fost dovedite de acesta, așa cum rezultă din raportul angajatorului.

E unanim admis că în temeiul prevederilor Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii se reglementează doar un mecanism de returnare sumară minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședință obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art.3, anterior reprodus, trebuie să-i dea eficiență.

Competența de a statua asupra dreptul încredințarea trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.

"Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la, dreptul de încredințare." (pct.66 din raportul ).

Prin urmare, solicită ca instanța de recurs să observe că reținând minora, împotriva voinței celuilalt părinte, pe teritoriul României, mama încalcă dispozițiile Convenției d l Haga și totodată, dreptul de custodie al tatălui în condițiile în care legislația recunoaște deopotrivă ambilor părinți drepturi și obligații față de minoră, întrucât acesta nu și-a pierdut statutul de tutore al minorei.

Pe de altă parte, solicită instanței de recurs să observe că în mod greșit Tribunalul Bucureștia apreciat că în cauza de față ar fi aplicabilă excepția prevăzută de art.13 alin.1 lit.a din Convenție, întrucât deplasarea minorei nu ar fi ilicită deoarece tatăl nu și-ar mai fi exercitat efectiv drepturile și îndatoririle părintești cu privire la minoră.

Potrivit pct.113 din Raportul explicativ - "excepțiile vizate în cele două articole în cauză ( art.13 și 20 din Convenție) nu sunt de aplicare automată, în sensul că ele nu determină inevitabil neînapoierea copilului; dimpotrivă, însăși natura acestor excepții este de a da judecătorilor posibilitatea - nu de a le impune obligația - de a refuza înapoierea în anumite circumstanțe".

Totodată Raportul explicativ - arată la pct.29 că "alineatele 1 b și 2 ale aceluiași articol 13 rețin excepții care se inspiră clar din luarea în considerare a interesului copilului.

Ori, după cum a semnalat mai înainte, Convenția a dat un conținut precis acestei noțiuni. Astfel, interesul copilului de a nu fi deplasat de la reședința sa obișnuită, fără garanții suficiente de stabilitate a noii situații, cedează pasul în fața interesului primar al oricărei persoane de a nu fi expusă unui pericol fizic sau psihic, sau plasată într-o situație intolerabilă".

Deși pentru motivarea hotărârii de a nu dispune înapoierea minorei la reședința ei din Italia, instanța a apreciat incidentă excepția prevăzută de art.13 alin. 1. a din Convenția d l Haga, recurentul solicită să se observe că din probele administrate în cauză, nu a rezultat că reclamantul nu și-a îndeplinit îndatoririle părintești față de minoră, astfel încât instanța să poată concluziona că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 din Convenția d l Haga.

Recurentul a solicitat să se aibă în vedere că, din toate actele și lucrările dosarului,rezultă că minora a avut o dezvoltare normală.

În raport de situația de fapt prezentată, solicită să se observe că reținerea minorei pe teritoriul României constituie neînapoiere ilicită, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 din Convenția d l Haga, prin această faptă încălcându-se drepturile părintești ale tatălui și în acord cu scopul și obiectivele Convenției d l Haga, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea copilului în mediul lui obișnuit de viață.

Concluzionând asupra celor expuse mai înainte, recurentul solicită să se observe că minora este reținută ilegal pe teritoriul României și, pe cale de consecință, în temeiul art.304 pct.9 coroborat cu art.312 din Codul d e procedură civilă, solicită admiterea recursului, modificarea sentința civile nr.231/17.02.2009 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr-, în sensul de a constata că sunt îndeplinite prevederile Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și se impune returnarea de urgență a minorei in Italia, Cerese di Str.del Nr.8, statul în care se află reședința obișnuită a acesteia înainte de deplasarea ilicilă, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile cuprinsă între 5 milioane și 25 de milioane în favoarea statului român, potrivit art.11 din Legea nr.369/2004.

În drept: art.299, art.304 pct.9 și art.312 Cod procedură civilă, Convenția d l a Haga din 1980, Legea nr.369/2004.

Prin cererea completatoare formulată la data de 23.03.2009, Ministerul Justiției și Libertăților a invocat următoarele:

Față de cele arătate prin cererea de recurs, solicită să se observe că în mod nelegal instanța a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiată, deși în temeiul art.11 alin.5 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, o instanță judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în cazul în care persoana care a solicitat înapoierea nu a avut posibilitatea să fie ascultată.

În aceste condiții este incident motivul de recurs prevăzut la art.304 pct.9, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii."

Totodată solicită să se observe că imobilul în care locuiește pârâta împreună cu minora este compus din numai două camere și că împreună cu acestea mai locuiesc și părinții pârâtei, minora neavând camera ei, precum și faptul că venitul pârâtei este redus și insuficient pentru acoperirea tuturor necesităților de creștere și educare a minorei.

De asemenea, solicită să se observe că, nu a fost alegerea domnului ca pârâta să plece într-un centru de primire pentru mame și copii în dificultate, în speță "Casa ", să stea într-o stare de paupertate.

Reclamantul s-a interesat de soarta celor două de la data când acestea au părăsit domiciliul, după cum a reținut și instanța "sesizând dispariția de la domiciliu a minorei și mamei, reclamantul s-a adresat telefonic poliției locale, chiar în ziua dispariției, aflând ulterior de la o cunoștință, că mama și fiica se află într-un centru de plasament. La data de 01 decembrie 2007, printr-o telegramă, pârâta i-a adus la cunoștință locația, anume centrul "Casa ", la data de 17 ianuarie 2008 reclamantul depunând plângere la poliția locală împotriva fostei sale concubine sub acuzația de răpire a fiicei acestora, minora în cauză."

Astfel, solicită să se observe că pârâta se află în culpă pentru hotărârea pe care a luat-o și locul în care aceasta se află, periculos nu numai pentru ea cât și pentru minoră.

Pe parcursul perioadei în care au stat în centrul "Casa ", reclamantul și-a vizitat concubina și fiica, astfel cum rezultă și din referatul spațiu neutru, micuța fiind fericită că își vede tatăl care manifestă față de tandrețe, o scoate la plimbare, îi cumpără jucării.

Recurentul a solicitat să se observe că, și după ce pârâta a luat-o, fără acordul tatălui, pe micuță în România, acesta a făcut toate demersurile care i-au stat la îndemână pentru a putea s-o aducă la domiciliul stabil din Italia, toate acestea rezultând inclusiv și din cererea pe care a făcut-o către Ministerul Justiției și Libertăților prin care a solicitat promovarea unei acțiuni în temeiul art.3 din Convenția d l Haga.

Solicită să se observe că și în ipoteza în care relațiile dintre reclamant și pârâtă s-ar fi deteriorat, aceasta nu schimbă cu nimic relația tată-fiică.

Astfel, prin încredințarea minorei mamei se creează un precedent periculos.

Cu toate acestea, instanța în mod greșit a apreciat că cererea de chemare în judecată formuIată de Ministerul Justiției și Libertăților nu este neîntemeiată, deși din înscrisurile de la dosarul cauzei, despre care s-a făcut vorbire și la judecarea în fond a cauzei, rezultă cu claritate că minora a fost deplasată în România fără acordul tatălui, ceea ce face să fie incidente dispozițiile art. 3 din Convenția d l Haga.

Concluzionând asupra celor expuse mai înainte, precum și față de considerentele avute în vedere prin cererea de recurs, solicită să se observe că minora este reținută ilegal pe teritoriul României și pe cale de consecință, în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 din Codul d e procedură civilă, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr.231/17.02.2009 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr-, în sensul de a constata că sunt îndeplinite prevederile Convenției d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii și se impune returnarea de urgență a minorei în Italia, Cerese di, Str. del, Nr. 8, statul în care se afla reședința obișnuită a acesteia înainte de deplasarea ilicită, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile cuprinsă între 5 milioane și 25 de milioane în favoarea statului român, potrivit art.11 din Legea nr.369/2004.

În drept: art.299, art.304 pct.9 și art.312 Cod procedură civilă, Convenția d l Haga din 1980, Legea nr.369/2004, art.11 alin.5 din Regulamentul CE nr.2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

(III)Prin întâmpinarea formulată la data de 25.05.2009, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursurilor, arătând că nu se poate reține încălcarea art.11 alin.5 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, întrucât petentul a fost reprezentat la fiecare termen de judecată prin Ministerul Justiției, a primit încuviințarea tuturor probelor solicitate, nu a solicitat niciodată pe parcursul judecății în primă instanță audierea sa.

La data deplasării copilului în România, s-a reținut corect de către prima instanță că reclamantul nu exercita în mod efectiv prerogativele dreptului privind încredințarea în ceea ce-l privește pe asupra copilul minor.

Apreciază că s-a reținut corect de către tribunal că, Ia data de 22.03.2008, când pârâta a plecat împreună cu minora din Italia, cele două locuiau într-un centru de plasament în care pârâta a cerut găzduire, centru rezidențial unde acestea se aflau de aproximativ 4 luni, de când au părăsit domiciliul reclamantului (29.11.2007), interval în care acesta nu mai exercita efectiv asupra minorei toate drepturile și obligațiile părintești obișnuite, adică "îngrijirea persoanei copilului", în accepțiunea inițiatorilor Convenției.

În tot acest interval, cu excepția celor două vizite întreprinse la centru, reclamatul s-a dezinteresat de situația copilului, neîndeplinindu-și în mod corespunzător nici îndatorirea de a contribui la întreținerea acestuia, nu a inițiat nici un demers în vederea clarificării situației copilului, nesolicitând în condițiile permise de legislația italiană, reintegrarea copilului în propriul domiciliu, dacă ar fi avut într-adevăr disponibilitatea de a se preocupa în mod efectiv de fiica sa.

S-a susținut corect de către prima instanță că minora s-a adaptat condițiilor din România, de la domiciliul mamei sale și al bunicilor materni, fiind bine integrată în noul mediu, așa cum rezultă din declarația martorei audiate în cauză și din concluziile referatului de anchetă socială.

În fața instanței de recurs, s-au avut în vedere dispozițiile Legii nr.100 din 16.09.1992 pentru aderarea României la Convenția d l Haga din 25.10.1992 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, dar și ale Legii nr.369 din 15.09.2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, respectiv dispozițiile legale care stipulează caracterul urgent al procedurilor impuse de cadrul normativ intern și internațional susmenționat.

În acest sens, Curtea a acordat două termen de judecată, temeinic motivate, respectiv primul termen de judecată în ședință publică și un al doilea termen de judecată pentru lipsă de apărare-cerere formulată de intimata-pârâtă, și pentru prezenta personală în instanță a reclamantului-tată al minorei-cerere susținută de Autoritatea Centrală din România.

În fața instanței de recurs i s-a asigurat reclamantului, dreptul de a folosi în mod efectiv serviciile unui traducător autorizat în condițiile art.142 alin.1 din Codul d e procedură civilă.

Reclamantul prezent personal în ședință publică a declarat că-și susține cererea formulată în conformitate cu normele Convenției d l Haga din 1980, întrucât sunt îndeplinite condițiile unei deplasări ilicite, interesul minorei urmând să fie respectat și protejat prin soluția ce se va pronunța de către instanța de judecată.

La dosarul cauzei s-a depus decizia nr.1593 din 28.04.2009, pronunțată de Tribunalul pentru minori din, prin care minora a fost încredințată în mod exclusiv tatălui.

Recursurile sunt întemeiate pentru considerentele ce urmează (comune pentru ambele recursuri);

Prima instanță a reținut în mod corect că cererea dedusă judecății, formulată de reclamantul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției d l Haga 1980 (pentru petentul ), în contradictoriu cu pârâta și Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA S, cade sub incidența dispozițiilor Convenției d l Haga din 15 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, Legea nr.369/2005 instituind totodată unele reguli în aplicarea Convenției menționate.

Potrivit art.3 aliniatul unu din Convenție,deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și, dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

În sensul art.3 aliniatul ultim din Convenție, dreptul privind încredințarea, în accepțiunea celor prezentate anterior, rezultă din faptul necontestat că exercitarea autorității părintești este atribuită ambilor părinți, dacă aceștia locuiesc împreună, așa cum prevăd dispozițiile art.317 bis din Codul civil italian.

În contextul normativ susmenționat, în raport de probele administrate în cauză în primă instanță, în mod corect tribunalul a constatat căreclamantul este titularul unui astfel de drept privind încredințarea în ceea ce o privește pe minora.

Această constatare la care a ajuns prima instanță este relevantă pentru cauza pendinte pentru că poate conduce, de regulă, la declanșarea procedurii care are ca scop și finalitate,imediata înapoiere a copilului în statul reședinței sale obișnuite.

Această situație reținută în expunerea de motive a hotărârii judecătorești anterioare, conformă datelor concrete existente la dosarul cauzei în primă instanță, trebuie reevaluată în noua etapă procesuală, în raport dedecizia nr.1593 din 28.04.2009, pronunțată de Tribunalul pentru minori din, prin care minora a fost încredințată în mod exclusiv tatălui.

La pronunțarea acestei hotărâri judecătorești, instanța italiană a avut în vedere raportul psiho-social al Serviciului Social de Solidaritate din 16.04.2009, care a relevat că în perioada anterioară transferului mamei și minorei în România, aceasta din urmă a avut o relație foarte bună cu tatăl său.

În ceea ce o privește pe mamă, instituția socială a reținut că aceasta a sustras-o pe minoră din relația de familie dezvoltată armonios cu tatăl său, nu a așteptat verdictul instanței de judecată învestită cu cererea de încredințare, "astfel demonstrând antepunerea propriilor interese în fața celor ale fiicei".

S-a reținut totodată, că tatăl minorei a colaborat mult cu serviciul social, a demonstrat că are capacități de părinte foarte bune, la fel și capacități de muncă, familiale și de locuit adecvate pentru creșterea și educarea copilului minor.

Rezultă în mod explicit, din conținutul hotărârii judecătorești pronunțate de instanța italiană că, în condițiile concrete prezentate anterior, s-a impusîn mod provizoriu încredințarea exclusivă a minorei către tatăl său, iar în ceea ce o privește pe mamă, s-a reținut că aceasta a sustras-o pe minoră din mediul său de viață, de lângă prezența afectuoasă a tatălui, cu grave prejudicii asupra minorei.

S-a impus redarea situației noi relativă la încredințarea provizorie a minorei către tată, dovedită în fața instanței de recurs, tocmai pentru a se sublinia că, prin însuși preambulul Convenției, s-a inserat principiul "interesul copilului este de importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa".

Pentru realizarea efectivă a acestui principiu, statele semnatare, prin toate funcțiile sale-inclusiv cele judecătorești, și-au luat obligația "să protejeze copilul, pe plan internațional, împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite și să întocmească proceduri în vederea garantării imediatei înapoieri a copilului în statul reședinței sale obișnuite".

Nu s-a contestat nici un moment, în raport de datele aflate la dosarul primei instanțe, că tatăl, potrivit prevederile referitoare la autoritatea părintească (comună) cuprinse în legislația italiană în materie, era titularul unui drept privind încredințarea în ceea ce o privește pe minora.

Obiectul însuși al Convenției, așa cum acesta a fost prevăzut în chiar primul articol al acestui act normativ de drept internațional, este, pe de o parte, de a se asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit în orice stat contractant, și, pe de altă parte,de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea (dacă la data promovării acțiunii situația era susținută de ideea conform căreia ambii părinți exercită autoritatea comună asupra copilului, potrivit legislației italiene, la data judecății în recurs, Curtea reține deja un drept de încredințare provizorie exclusivă a minorei către tatăl său).

Această nouă situație schimbă în mod considerabil datele raportului juridic litigios, întrucât procedura declanșată de reclamant trebuie să se finalizeze printr-o soluție care să ofere garanții concrete și efective, nu numai pentru ipoteza reclamată-înapoierea imediată a copilului deplasat sau reținut ilegal pe teritoriul României, sub condiția dovedirii temeinice a prescripțiilor convenționale (art.3), cât și pentru situația deja rezolvată de instanța italiană-exercițiului efectiv al dreptului exclusiv (provizoriu) privind încredințarea conferit tatălui minorei.

Acest din urmă drept, dreptul exclusiv provizoriu, recunoscut în favoarea tatălui minorei, are conținutul prescris de art.5 din Convenție, respectivdreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale.

În aceste noi circumstanțe dovedite ale cauzei pendinte, rămân fără relevanță considerentele care au fundamentat sentința primei instanțe și care au pornit de la analiza caracterului efectiv al exercițiului dreptului privind încredințarea în ceea ce îl privește pe reclamant, prin raportare directă la probele existente la dosarul cauzei la acel moment.

Pot fi reținute în continuare unele din considerentele avute în vedere de prima instanță în analiza, de altfel judicioasă până la un moment, a raportului juridic dedus judecății, respectiv cele care se referă la raportul explicativ al Convenției d l Haga -Convenția a pus accentul pe protecția dreptului copiilor la respectarea echilibrului lor vital, adică a dreptului copiilor de a nu le fi alterate condițiile afective, sociale etc. care fac parte din viața lor, dacă nu există argumente juridice care să le garanteze stabilitatea unei noi situații.

Tribunalul a avut o abordare temeinică teoretică, atunci când a pus problema configurării conținutului noțiunii de "exercitarea efectivă" a dreptului privind încredințarea, de altfel importantă și determinantă pentru rezolvarea raportului juridic dedus judecății, în configurația existentă la acel moment procesual, stabilind că această Convenție nu include o definiție a ceea ce trebuie să se înțeleagă prin "exercitarea efectivă" a dreptului privind încredințarea, concluzionând în sensul că această dispoziție se referă în mod expres Ia îngrijirea persoanei copilului.

A stabilit, prin raportare și la definiția dreptului privind încredințarea conținută în art.5 că, determinarea caracterului efectiv sau nu al unei încredințări trebuie să fie stabilit de judecător, potrivit circumstanțelor care există în fiecare caz de speță.

Cu toate acestea, în noile circumstanțe ale cauzei, Curtea este obligată să țină seama, în conformitate cu dispozițiile art.14 din Convenție, de hotărârea judecătorească pronunțată de instanța italiană care a stabilit un drept exclusiv (provizoriu) de încredințare a minorei, tatălui său.

Așa cum am arătat anterior, în cuprinsul deciziei nr.1593 din 28.04.2009, pronunțată de Tribunalul pentru minori din, prin care minora a fost încredințată în mod exclusiv tatălui, s-a consemnat că, raportul psiho-social al Serviciului Social de Solidaritate din 16.04.2009,a relevat că în perioada anterioară transferului mamei și minorei în România, aceasta din urmă avea o relație foarte bună cu tatăl său; în ceea ce o privește pe mamă,instituția socială a reținut că aceasta a sustras-o pe minoră din relația de familie dezvoltată cu tatăl său, nu a așteptat verdictul instanței de judecată învestită în ceea ce privește încredințarea, "astfel demonstrând antepunerea propriilor interese în fața celor ale fiicei";s-a reținut că tatăl minorei a colaborat mult cu serviciul social, a demonstrat că are capacități de părinte foarte bune, la fel și capacități de muncă, familiale și de locuit adecvate pentru creșterea și educarea copilului minor;în condițiile reținute de instanța italiană, s-a impus în mod provizoriu încredințarea exclusivă a minorei către tatăl său, în ceea ce o privește pe mamă, s-a reținut că aceasta a sustras-o pe minoră din mediul său de viață, de lângă prezența afectuoasă a tatălui, cu grave prejudicii asupra minorei.

Această hotărâre judecătorească, prin conținutul explicit al considerentelor avute în vedere la data pronunțării, este relevantă și din perspectiva valorificării în interesul reclamantului, a dispozițiilor art.15 din Convenție.

Potrivit pct.19 din Raportul explicativ -, "încă din preambul, statele semnatare declară că sunt profund convinse căinteresul copilului este de o importanță primordială în orice problemă privind încredințarea sa; este sigur că tocmai având această convingere ele au elaborat Convenția, dornice să protejeze copilul pe plan internațional împotriva efectelor dăunătoare ale unei deplasări sau neînapoieri ilicite", precizând totodată că "printre manifestările obiective a ceea ce constituie interesul copilului,figurează dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile asupra persoanei sale".

În înțelesul Convenției d l Haga, art.3, conform căreia "deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită, în ipotezele prevăzute explicit de normele legale următoare "a)când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit" iar "dreptul privind încredințarea, vizat la lit.a), poate rezulta, între altele,dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătoreascăsau administrativă sau dintr-un acord în potrivit dreptului acelui stat", în raport de considerentele de fapt prezentate anterior, Curtea, constatând îndeplinirea condițiilor prescrise, nu poate proceda decât la pronunțarea unei soluții care să realizeze în mod efectiv scopul Convenției -instanța trebuie să dea de urgență eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție.

Chiar și în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, așa cum acestea s-au prefigurat în primă instanță, soluția nu putea fi alta decât cea la care se va opri instanța de recurs, întrucât nu puteau fi ignorate elementele concrete de fapt care indicau; demersurile concrete efectuate în mod sistematic de către petent pentru localizarea minorei, atestate de înscrisurile existente la dosar; petentul, semnalând absența de la domiciliu a copilului și a mamei acestuia, a telefonat la poliție; în urma demersurilor efectuate, a aflat că acestea au fost conduse într-un centru de plasament;la data de 17 ianuarie 2008, ca urmare a atitudinii petentei de a nu-l lăsa sa aibă relații personale cu minora, fiica sa, a formulat o plângere penala la Biroul Generala - Ajutor Public Biroul Plângeri; au urmat întâlniri cu fiica sa în prezența asistenților sociali la centrul de plasament, fiind încheiate referate cu privire la derularea vizitelor; petentul, în cadrul procesului de încredințare a minorei pe rolul Tribunalului pentru Minori din, a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat încredințarea minorei către tată; la data de 17 ianuarie 2008, orele 1500la Biroul Generală - Ajutor Public Biroul Plângeri, domnul, ca urmare a atitudinii lulianei de a nu-I mai lăsa să aibă relații personale cu minora, fiica sa, a procedat la efectuarea unei plângeri prin care a arătat că minora a fost răpită de concubina sa, doamna; la data de 22.03.2008, intimata-pârâtă singură, fără acordul tatălui minorei, domnul, a luat hotărârea de a pleca de pe teritoriul statului italian în România, împreună cu minora.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv "referatul proiect spațiu neutru", a rezultat că reclamantul și-a exercitat și după ce intimata-pârâtă a decis să părăsească domiciliul conjugal, îndatoririle părintești față de minoră, vizitând-o pe minoră, s-a consemnat că aceasta a fost foarte fericită în prezența tatălui, care pe perioada vizitei a scos-o la plimbare cumpărându-i, dulciuri, jucării, a vorbit cu bunicii din partea tatălui, a glumit cu acesta.

Aceste înscrisuri descriu în mod fidel relația dintre minoră și tatăl sau, minora și-a găsit imediat sentimentele corespunzătoare cu tatăl; cu ocazia vizitei din 19 martie 2008, micuța era fericită că își vede tatăl, care observă că are cercei noi, încălțăminte și chiar o haină nouă pe care nu o mai văzuse; s-a uitat la eticheta bluzei pentru a vedea ce mărime să îi cumpere haine micuței; cu această ocazie reclamantul le-a oferit la plecare resurse bănești pentru ca d-na și să-și cumpere cele necesare.

Din perspectiva circumstanțelor personale ale tatălui, înscrisurile au relevat că acesta la locul de muncă este cunoscut ca fiind o persoană în deplinătatea capacităților psihice și fizice și a celor cerute de natura funcției sale-paznic special de gradul 4, nivel superior.

Atât din conținutul Convenției, cât și din jurisprudența instanțelor naționale, s-a conturat și fundamentat ideea că, în temeiul prevederilor Convenția d l Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, se reglementează doar un mecanism de returnare sumară minorilor deplasați sau reținuți ilicit pe teritoriul altui stat decât acela care reprezintă reședință obișnuită a minorilor, căruia instanțele sesizate, constatând că sunt îndeplinite condițiile art.3, anterior reprodus, trebuie să-i dea eficiență.

În ceea ce privește competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea, aceasta trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.

"Convenția nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la, dreptul de încredințare." (pct.66 din raportul ).

În raport de situația de fapt și de drept prezentată anterior, reținerea minorei pe teritoriul României constituie neînapoiere ilicită, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.3 din Convenția d l Haga, prin această faptă încălcându-se drepturile părintești ale tatălui și în acord cu scopul și obiectivele Convenției d l Haga, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea într-un stat contractant s-a făcut ilicit, instanța de judecată trebuie să dea eficiență mecanismului de returnare sumară reglementat de Convenție care nu pune în discuție dreptul privind încredințarea copilului către un părinte sau altul, ci doar reintegrarea copilului în mediul lui obișnuit de viață.

Împrejurarea că, dovezile administrate în cauză au atestat atașamentul puternic al minorei față de mama sa, firesc de altfel, având în vedere vârsta copilului și perioada de timp scursă de la data deplasării acestui copil în România, ca de altfel și perioada anterioară acestei deplasări, când minora a crescut în cea mai mare parte în prezența mamei, urmează a fi valorificată în fața instanțelor italiene în cadrul procedurilor relative la încredințare( altele decât cele care vizează încredințarea provizorie)

Decizia nr.1593 din 28.04.2009, pronunțată de Tribunalul pentru minori din, prin care minora a fost încredințată în mod exclusiv tatălui, cu mențiunea expresă, în mod provizoriu, s-a fundamentat în mod definitoriu pe considerentul că mama a sustras-o pe minoră din relația de familie dezvoltată cu tatăl său, nu a așteptat verdictul instanței de judecată învestită în ceea ce privește încredințarea, "astfel demonstrând antepunerea propriilor interese în fața celor ale fiicei".

Pentru considerentele de fapt și de drept ce preced, Curtea în conformitate cu dispozițiile art.312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art.304 pct.9 din același act normativ, a admis recursurile formulate în cauză, a modificat sentința primei instanțe, în sensul că a admis acțiunea, a dispus înapoierea minorei, născută la data de 14.03.2003, la reședința sa obișnuită din Italia, respectiv locuința tatălui său, din, Cerese di,-, în temeiul art.11 din Legea nr.369/2004, a fixat termen de executare a obligației de înapoiere a minorei-3 luni, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile de 1500 lei, Statului Român.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul - reclamant MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR - AUTORITATE CENTRALĂ PENTRU ADUCEREA LA . A PREVEDERILOR CONVENȚIEI DE LA HAGA 1980 - pentru și de către recurentul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.231 din 17.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-pârâtă și Autoritatea Tutelară - PRIMĂRIA

Modifică sentința primei instanțe, în sensul că,

Admite acțiunea.

Dispune înapoierea minorei, născută la data de 14.03.2003, la reședința sa obișnuită din Italia, respectiv locuința tatălui său, -, Cerese di,-.

În temeiul art.11 din Legea nr.369/2004, fixează termen de executare a obligației de înapoiere a minorei - 3 luni, sub sancțiunea aplicării unei amenzi civile de 1.500 lei, statului român.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 02.06.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - MARI - - -

GREFIER

- -

Red.

./

2 ex./10.06.2009

TB-5 -

Președinte:Rodica Susanu
Judecători:Rodica Susanu, Ilie, Cristian Olteanu

← Divort. Decizia 1440/2009. Curtea de Apel Bucuresti  Divort. Decizia 167/2009. Curtea de Apel Timisoara →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

    Comentarii despre Răpire internațională de copii. Decizia 956/2009. Curtea de Apel Bucuresti