Recunoastere paternitate. Decizia 1011/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
COMPLET SPECIALIZAT DE FAMILIE ȘI MINORI
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1011
Ședința publică din 10 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Claudia Rohnean
JUDECĂTOR 2: Maria Lăpădat
JUDECĂTOR 3: Daniela Calai
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta - împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 2.06.2009 de Tribunalul Timiș, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, Primăria și Consiliul Local al Municipiului T, având ca obiect recunoaștere paternitate.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, s-a prezentat reclamanta-recurentă -, personal, lipsă pârâții intimați.
Procedura legal îndeplinită.
După deschiderea dezbaterilor, s-a făcut referatul cauzei după care, se constată că prin registratura instanței s-a depus o cerere din partea apărătorului reclamantei recurente, av., prin care a solicitat apelarea cauzei la a doua strigare.
Reclamanta -, prezentă personal, învederează instanței faptul că, având studii juridice și exercitând profesia de avocat, renunță la apărătorul său, și arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Instanța, văzând că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii recurate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, și suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea excepției, în baza dispozițiilor art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992.
R E A,
Deliberând constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 15070/27.11.2008 pronunțată în dosar nr-, Judecătoria Timișoaraa admis excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Timișoara și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sector 3 B, potrivit dispozițiilor art. 159 pct. 3.pr.civ. art. 5 și art. 19.pr.civ..
Împotriva acestei hotărâri. a declarat recurs, reclamanta -, solicitând modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii excepției de necompetență teritorială a Judecătoriei Timișoara și trimiterea cauzei spre competentă soluționare aceleiași instanțe. În subsidiar, se cere modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul declinării competenței de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Sector 3
Prin cererea depusă în ședința publică din 05.05.2009, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. (3) teza I Civ. în ceea ce privește instituirea termenului de 5 zile de la pronunțare stabilit pentru formularea căii de atac a recursului împotriva hotărârii de declinare a competenței, text de lege ce încălcă dispozițiile art. 21 din Constituția României, privind accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) din Constituția privind garantarea dreptului la apărare, art. 129 din Constituție privind folosirea căilor de atac, precum și art. 6 din CEDO.
In motivare, reclamanta a susținut că împotriva hotărârii de declinare a competenței, a declarat recurs în termen, însă, în lipsa comunicării către aceasta a hotărârii recurate, s-a văzut nevoită să ia cunoștință de considerentele reținute de instanța de fond prin fotocopierea sentinței de la dosarul cauzei. In acest sens, se vede la dosarul cauzei cererea de fotocopiere a hotărârii primei instanțe, înregistrată la Tribunalul Timiș, Secția Civila, pe data de 23.01.2009.
Sesizând motive de nulitate a hotărârii primei instanțe, care nu puteau fi cunoscute de reclamantă înăuntrul termenului de recurs de 5 zile de la pronunțare, aceasta a formulat, într-un nou termen de 5 zile, însă de la data la care a luat cunoștință de conținutul sentinței recurate, o cerere completatoare a cererii inițiale de recurs.
Astfel, în considerarea sancțiunilor procedurale prevăzute de art. 306 alin. (1) coroborat cu art. 303 alin. (1) Civ. a apreciat că dispozițiile art.158 alin.(3) teza I Cod Procedura Civila îi îngrădesc, în mod nejustificat, accesul la justiție și exercitarea drepturilor procedurale.
A mai susținut recurenta că, potrivit art. 158 alin. 3, teza I, onform art. 158 alin. (3) teza I Civ. "Dacă instanța se declară necompetentă, împotriva hotărârii se poate exercita recurs în termen de 5 zile de la pronunțare."
Totodată, conform art. 303 alin. (1) Civ. "Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs", sub sancțiunea nulității prevăzută de dispozițiile art. 306 alin. (1) Civ.
Din interpretarea normelor legale citate, a rezultat faptul că legiuitorul obligă părțile să exercite calea de atac a recursului prin invocarea unor motive pe care nu le pot decât intui, întrucât hotărârea atacată nu era nici măcar redactată înăuntrul termenului de recurs, în condiția în care conform art. 264.Civ. "motivarea hotărârii se va face în termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare".
Astfel, era lesne de remarcat faptul că, de multe ori, apar și situații în care raționamentul avut în vedere de recurent la redactarea motivelor sale de recurs nu coincide cu cel avut în vedere de instanța de judecată la momentul pronunțării hotărârii de declinare de competență. Este și cazul de față. Așa cum a menționat anterior, recurenta nu avea cum să anticipeze existența unor motive de nulitate a hotărârii de declinare a competenței, motive expuse pe larg prin cererea completatoare de recurs, iar practica constantă a instanțelor de judecată de a respinge, ca tardiv formulată, o atare cerere completatoare de recurs, îl pune în imposibilitatea de a promova o cale de atac susceptibilă de a fi admisă.
Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din CEDO, cât și prin art. 21din Constituție, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice.
Conform art. 21 din Constitute "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil."
Ca o garanție a respectării drepturilor omului, CEDO prevede, în art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: "Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului, pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia, în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
Liberul acces la justiție presupune, deci, accesul în mod neîngrădit la mijloacele prin care se înfăptuiește justiția.
Legiuitorul poate, în considerarea unor situații aparte, să stabilească reguli speciale de procedură și modalitățile de exercitare a drepturilor procedurale, însă nu poate ca, în virtutea acestor prerogative conferite prin Constituție, să aducă atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.
A admite că textul de lege criticat este constituțional doar prin aceea că, printr-o atare reglementare, legiuitorul a dat eficiență principiului soluționării litigiilor într-un termen rezonabil, înseamnă să admitem că celeritatea și necesitatea de descongestionare a instanțelor de judecată primează în fața dreptului cetățeanului de a accede la justiție.
De altfel, instanța de control constituțional este rugată să aibă în vedere și faptul că reclamanta nu înțelege să critice textul de lege din perspectiva instituirii unui termen de recurs mai scurt, prin derogare de la dreptul comun în materie, ci prin prisma modului în care acest termen începe să curgă, respectiv "de la pronunțare".
O asemenea reglementare este de natură să permită, în mod aleatoriu, accesul la o justiție echitabilă numai a acelor persoane care au prevăzut în mod corect raționamentul instanței de fond și ale căror motive de recurs se pliază pe considerentele hotărârii atacate. Or, așa cum s-a menționat anterior, lipsa concordanței între motivele de recurs formulate de recurentă și considerentele reținute de instanța de fond nu îi poate fi imputată atât timp cât nu avea cum să intuiască existența vreunor motive de nulitate, precum cele care fac obiectul cererii sale completatoare.
In acest sens, în mod constant, Curtea Constituțională a reținut faptul că încălcarea principiului liberului acces la justiție presupune ca legiuitorul, prin reglementările sale, să excludă de la exercițiul drepturilor procesuale, pe care el însuși le-a instituit, o anumită categorie sau grup social.
Totodată, Curtea Constituțională este rugată să aibă în vedere și soluțiile pronunțate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauzele Rotaru vs. România (2000) și Sunday Times contra Regatului Unit (1979).
Conform art. 24 alin. (1) din Constituție "(1) Dreptul la apărare este garantat."
Principiul garantării dreptului la apărare se află într-o strânsă legătură cu principiul liberului acces la justiție. Limitarea accesului cetățenilor la justiție, într-un ultim grad de Jurisdicție, are drept consecință lipsirea de eficacitate a textului constituțional privind garantarea dreptului la apărare în procesul civil.
Conform art. 129 din Constituție "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii."
Prin urmare, a apreciat recurenta că îngrădirea dreptului de a sesiza instanța de judecată cu o cerere de recurs susceptibilă de a fi admisă, are drept urmare și o limitare a drepturilor garantate de art. 129 din Constituție.
Pârâtul intimat, a solicitat respingerea, ca inadmisibila a cererii, susținând că, în privința acesteia, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. A mai susținut pârâtul că recurenta comite astfel, două grave erori procedurale:
Art.158 alin. 3.Civ. se referea doar la soluția dată în rezolvarea excepției de necompetență, numai aceasta putând fi atacată pe calea recursului, iar nu și alte eventuale erori procedurale care ar atrăgea nulitatea hotărârii pe alte aspecte decât cel referitor la competență.
După cum a arătat și în întâmpinarea formulată atât la cererea de recurs, cât și în răspunsul la cererea completatoare, toate celelalte aspecte care ar fi atras nulitatea hotărârii, altele decât cele privind competența, nu mai aveau relevanță juridică în fața excepției de necompetență, aceasta soluționându-se cu prioritate, conform ordinii de soluționare a excepțiilor în procesul civil, iar, în cazul în care excepția de necompetență va fi admisă, cauza va fi trimisă instanței competente să o soluționeze în primă instanță, o nouă judecată urmând să aibă loc. Pe același raționament, în situația în care va fi respinsă excepția de necompetență, instanța de recurs va trimite cauza spre soluționare tot în primă instanță, întrucât nu s-a intrat în fondul pricinii, sentința pronunțându-se pe o excepție.
Așadar, în oricare dintre aceste două situații, eventualele motive de nulitate absolută a sentinței recurate, altele decât acelea relative la competență, vor fi "șterse" prin soluționarea excepției de necompetență și judecarea cauzei pe fond, în primă instanță.
A doua greșeală pe care o face recurenta, vizează interpretarea art. 158 alin. 3.Civ. coroborat cu art. 303 alin. 1.Civ. și art. 306 alin. 1.Civ. aceasta neconstituind însă conținutul unei excepții de neconstituționalitate prin raportare la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Prin instituirea unui termen mai scurt în declararea recursului împotriva sentinței de dezinvestire, nu este încălcat accesul cetățenilor la justiție, într-un ultim grad de jurisdicție, așa cum susținea recurenta.
interpretare a articolelor anterior menționate trebuie să pornească de la premisa consacrată în literatura și în practica de specialitate, conform căreia, atunci când termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunțare ori, deși curge de la comunicare, partea a declarat recurs mai înainte ( situație în care devin aplicabile disp. art. 284 alin. 3 la care face trimitere art. 301, termenul pentru motivarea recursului se împlinește după împlinirea termenului de exercitare a căii de atac (, G, Codul d e procedura adnotat, B, 2007, p. 856).
Există un singur termen pentru introducerea recursului, cât și pentru motivarea acestuia, în cazul în care termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, precum și în cazul în care partea a cerut să se comunice hotărârea părții potrivnice (art. 301 și 102 alin. 2.Civ.)
Insă, există două termene, unul pentru declararea recursului și altul pentru motivarea acestuia, care are aceeași durată ca și termenul pentru introducerea recursului în cazul în care termenul de recurs curge de la pronunțare, sau dacă partea a declarat recurs înainte de comunicare.
Prevederea legală se justifică pe considerentul că, în momentul cunoașterii soluției, partea interesată poate aprecia dacă este sau nu cazul să declare recurs, însă motivarea acestuia nu poate fi făcută decât după redactarea integrală a hotărârii și analizarea argumentelor instanței în sprijinul soluției pronunțate.
Prin încheierea pronunțată la data de 2.06.2009, în dosarul sus-menționat, Tribunalul Timișa respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamanta -, cu motivarea că, în privința dispozițiilor legale cu privire la care se invoca excepția și anume, art. 158 alin. 3 teza I Civ. nu este îndeplinită cerința legăturii cu cauza ce se judecă.
Obiectul cercetării judecătorești în prezenta cale de atac îl constituie modul de rezolvare de către prima instanță a excepției de necompetență teritorială privind soluționarea pricinii, context în care instituirea unui termen mai scurt pentru declanșarea căii de atac împotriva hotărârii de declinare sau data de la care începe să curgă acesta ( termenul), nu au nici o legătură cu modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează competența teritorială, astfel că indiferent de soluția ce s-ar da excepției invocate, aceasta nu ar produce nici un efect asupra hotărârii ce se va pronunța în prezenta cale de atac.
Nu în ultimul rând s-a reținut că solicitarea reclamantei se privește a fi și lipsită de interes, față de împrejurarea că recursul a fost declanșat în termen, că la dosarul primei instanțe nu există dovada comunicării hotărârii, în absența căreia dispozițiile art. 306 alin. 1.Civ. nu își au aplicabilitate.
Reținând, așadar, că în privința cererii reclamantei, nu sunt îndeplinite condiția legăturii cu soluționarea cauzei și condiția interesului, obligatorie oricărei cereri în justiție, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea.
Împotriva încheierii de ședință din data de 2.06.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr-, a declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanta -, solicitând modificarea în tot a încheierii recurate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale, în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate invocată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, și suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea excepției, în baza dispozițiilor art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992.
În motivare, se arată că a sesizat motive de nulitate a hotărârii primei instanțe, pe care nu le-a putut cunoaște decât după trecerea termenului de recurs de 5 zile de la pronunțare, și pe care le-a invocat printr-un memoriu depus separat, astfel că art. 158 alin. 3.pr.civ. îi îngrădesc accesul la justiție și exercitarea drepturilor procedurale în mod nejustificat, prin prisma sancțiunilor prevăzute de art. 306 alin. 1 coroborat cu art. 303 alin. 1.pr.civ.
În cauză, sunt întrunite toate cele trei condiții prevăzute de art. 29 alin. 1-3 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii sale de sesizare a Curții Constituționale, sub aspectul sferei actelor normative ce pot fi supuse controlului de constituționalitate, al legăturii dispozițiilor criticate cu soluționarea cauzei și al inexistenței unei decizii anterioare care să constate neconstituționalitatea art. 158 alin. 3.pr.civ.
În mod eronat, Tribunalul Timișa respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale, deoarece alin. 3 al art. 158.pr.civ. își găsește aplicabilitate în cauză. Ea a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, însă a luat cunoștință de motivele de casare a hotărârii primei instanțe ulterior, după ce a văzut această hotărâre. Necesitatea formulării unor motive completatoare de recurs nu se datorează culpei sau neglijenței sale, întrucât acestea se referă, în principal, la aspecte privind modul de redactare a minutei și a hotărârii în sine, aspecte ce nu puteau fi intuite înainte de comunicarea hotărârii de declinare a competenței. Față de prevederile art. 306 alin. 1 și art. 303 alin. 1.pr.civ. este în situația absurdă în care instanța de recurs să nu supună controlului judecătoresc cererea sa de recurs în forma ei completă, întrucât, interpretând textele de lege precitate, aceasta ar fi fost depusă la dosarul cauzei în afara termenului legal de recurs prevăzut de art. 158 alin. 3 teza I pr.civ. În plus, chiar intimatul susține acest fapt prin apărările formulate în cauză, solicitând instanței să se limiteze la a cerceta cererea de recurs prin prisma motivelor inițiale de recurs cu care a fost învestită, or, în această ipoteză, îi sunt în mod evident încălcate drepturile constituționale privind liberul acces la o justiție echitabilă.
Se reiterează argumentele invocate în susținerea excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 158 alin. 3 teza I pr. civ. aspecte ce au fost deja expuse în cuprinsul prezentei hotărâri, astfel că nu vor mai fi reluate.
În drept, se invocă dispozițiile Legii nr. 47/1992, art. 158 alin. 3 teza I pr.civ. art. 306 alin. 1 și art. 303 alin. 1.pr.civ. art. 6 pct. 1 CEDO, art. 21, 24 alin. 1, art. 129 Constituția României, art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.
Intimații și Primăria și Consiliul Local al municipiului T nu au formulat întâmpinare în cauză și nici nu s-au prezentat pentru a-și expune părerea cu privire la prezenta cerere de recurs.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum și sub toate aspectele, conform art. 304 ind. 1.pr.civ. față de dispozițiile art. 299 și urm. pr.civ. art. 158 alin. 3, art. 303 alin. 1 și 306 alin. 1.pr.civ. art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiș pronunțând o încheiere temeinică și legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său și pe care instanța de recurs și le însușește în întregime.
Astfel, în mod corect, tribunalul a reținut că excepția de neconstituționalitate invocată de reclamantă apare a fi inadmisibilă, întrucât nu are legătură cu soluționarea pricinii.
Astfel, art. 158 alin. 3 teza I pr.civ. prevede calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de declinare a competenței ( recursul) și termenul în care aceasta se poate promova ( 5 zile de la pronunțare). Acest text de lege nu cuprinde nici o mențiune în privința termenului înăuntrul căruia se poate motiva cererea de recurs, aplicându-se, deci, în acest aspect, dreptul comun, respectiv art. 303.pr.civ. În acest din urmă articol, se face mențiunea despre momentul de la care curge termenul de motivare, care este întotdeauna de la comunicarea hotărârii, și nu de la pronunțare.
Ca atare, durata termenului de recurs prevăzut de art. 158.pr.civ. precum și data de la care acest termen curge ( de la pronunțare), nu se confundă cu termenul înăuntrul căruia se pot invoca motive de recurs, care trebuie analizat și prin prisma alin. 2 al art. 303.pr.civ..
Se impune a sublinia că reclamanta a invocat neconstituționalitatea unui text de lege ce reglementează termenul de recurs, și nicidecum de motivare a recursului, astfel că nu prezintă relevanță din punctul de vedere al soluției ce urmează a se da în cauză, dacă art. 158 alin. 3.pr.civ. în partea privind momentul de la care curge termenul de recurs, încalcă drepturile procesuale garantate constituțional reclamantei.
Obiectul pricinii îl constituie verificarea de către tribunal a competenței de soluționare a cauzei în primă instanță, astfel că art. 158 alin. 3.pr.civ. nu are nici o înrâurire asupra soluției ce urmează a se pronunța în cauză.
În plus, atât părțile, cât și instanța, au constatat că reclamanta a promovat calea de atac în termen, neavând interes în susținerea excepției invocate. Faptul că a invocat ulterior motive de recurs nu poate legitima interesul în susținerea excepției, în condițiile în care așa cum am arătat anterior, în speță, motivarea în termen a recursului se impune a fi apreciată prin prisma alin. 2, și nu alin. 1 al art. 303.pr.civ. lucru constatat, de altfel, în considerentele hotărârii atacate, ce apreciază că, în cauză, dispozițiile art. 306 alin. 1.pr.civ. nu își găsesc aplicabilitate.
Pentru aceste considerente, având în vedere că, în cauză, recurenta nu a dovedit interesul legitim și actual în susținerea excepției, și nici îndeplinirea cerinței legăturii dintre art. 158 alin. 3.pr.civ. cu soluția ce urmează a se pronunța în cauză, față de dispozițiile art. 299 și urm. pr.civ. coroborate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1.pr.civ. îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta - împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 2.06.2009 de Tribunalul Timiș, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații, Primăria și Consiliul Local al Municipiului
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 10 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red. /20.11.2009
Tehnored. 2 ex./03.12.2009
Instanța de apel:;
Prima instanță:
Președinte:Claudia RohneanJudecători:Claudia Rohnean, Maria Lăpădat, Daniela Calai
| ← Partaj bunuri comune. Jurisprudenta proces partaj. Decizia... | Stabilire program vizitare minor. Decizia 747/2009. Curtea de... → |
|---|
